.jpg)
Doamna Irina din Bunești. Are 86 de ani și 14 copii. Cu toții au locuit dintotdeauna în casa pictată, casa cu miros de brazi din acuarelă, cu cerul mereu albastru. ”Sunt ani la mijloc, dar îmi amintesc ca amu cum încercam să-i scol pe toți la patru dimineața să-i duc la biserică. Îi încălțam în pat, în timp ce dormeau…”, iar ochii i se adumbresc de niște lacrimi transparente. 14 copii. 28 de papuci.
Dragă Oana,
Când am decis că oricum ăla numai somn nu se numește, m-am opintit din așternutul parfumat, am deschis ușa larg și cei doi pechinezi au plonjat direct în pat, lângă aistalalt, țopăind tustrei pe Andrei ca trei iele care se țin de mână pe-un câmp de flori. Apoi, dintr-un exces de drag, mofluzul Andrei a primit de la pupăciosul de Akhy un mozol matinal cum eu nu m-am priceput să-i dau în nicio dimineață. Dar nu-i prea târziu să învăț de la cei mai buni! Akhy este, ce-i drept, cel mai frumos pechinez pe care l-am văzut vreodată. Norocos Andrei!
La Cristina, deși are cam ca și noi, 24 de ani, ne-am simțit ca-n vacanță la bunica. Numai buni s-a mai oferit să-mi spele de mână vreun lucrușor care nu poate fi pus la mașina de spălat ca eu, odorul, să am timp să scriu. Bunica și Cristina. Mi-a luat imediat din mână pantalonii mei Vaude de ploaie și vânt care, ca să-și păstreze proprietățile waterproof, trebuie spălați cu foarte multă grijă, fără balsam. Numai bunica și Cristina au dat fuga repejor în cămară unde se aflau cele mai bune dulcețuri făcute în casă, cu etichete scrise caligrafic. Dulcețuri de căpșuni, de zmeură, de afine, de caise, pe care noi le-am ras până la fundul borcanului alături de un ceai de mentă și-o moviliță de bundás kenyér, așa cum se mănâncă prin zona asta, unde laolaltă cu români trăiesc și unguri. Ca și buni, Cristina, auzindu-mă că-mi place laptele fierbinte, a și dat fuga la o vecină de unde s-a întors cu lapte proaspăt muls. N-am fi putut-o opri din deranj pe Cristina, așa cum n-am putut-o niciodată opri pe bunica să nu se mai dea de trei ori peste cap pentru noi. Există oameni cărora nu poți să le mulțumești niciodată îndeajuns, dar asta nu înseamnă că trebuie să te oprești din a încerca. Mulțumim, Cristina, pentru că ne-ai fost zână bună, așa cum au nevoie toate personajele de basm care cară în desagă un drum lung și înainte, și înapoi.
Bine hrăniți și învățați cu nărav, până ni se mai zvântau hainele, ne-am decis să o luăm un pic la picior, pe dealurile Nireșului, pe cărările cărora Cristina se plimbă zilnic împreună cu pechinezii ei. Ne-am pornit sub soarele pânditor trei bipezi și trei patrupezi. Ni se alăturase încă unul negru și ciufulit, de pe uliță. Până sus în deal l-am primit în trupă și l-am botezat Funky din cauza părului ciufulit de sub care ne privea pieziș, cu căutătura unui flăcău căruia nu i-a ieșit pețitul.
Nireș este un sat transilvănean din județul Cluj, al cărui nume mai e Szásznyíres, în maghiară, sau Birkendörfel, în germană, adică ”Sătucul cu mesteceni”. Nu știu câți mesteceni sunt la Nireș, încă nu i-a numărat nimeni, dar știu să vă zic câtă sare are micul sat! Există chiar în plan să se deschidă o mină de exploatare căci aici corpul de sare are o lungime de cca 5 km, o lățime de 0,6-1 km și o grosime de 200-400 m. Știați că adunând toate zăcămintele de sare din România s-ar putea asigura necesarul planetei pentru vreo 10.000 de ani?
Nireș este, de asemenea, un sat unde se păstrează încă tradiția de invocare a ploii, mai ales în verile secetoase: Dansul Paparudelor. Paparuda este o zeiță din mitologia românească, o nimfă a apelor. Deși nu toate tradițiile se mai respectă întocmai, în trecut Paparuda era reprezentată de o fetiță îmbrăcată numai în frunze și flori, cu o coroniță din maci și păpădii pe cap, cu fața acoperită cu o pânză albă, cu clopoței prinși de gleznă și, pe umeri, foi de soc întoarse cu vârful în sus, pentru ca picăturile de ploaie să se oprească și să srălucească în soare. Cu un alai de fetișcane după ea, Paparuda este purtată prin sat și descântată: „Paparudă-rudă, / vino de ne udă / cu găleata-leata / peste toată ceata; / cu ciubărul –bărul / peste tot poporul. / Dă-ne Doamne, cheile / să descuiem cerurile / să pornească ploile, / să curgă șiroaiele / să umple pâraiele. / Hai, ploiță, hai! / udă pământurile / să crească grânele / mari cât porumbele. / Hai, ploiță, hai!”
Astăzi se mai respectă mai ales a doua parte a sărbătorii, cea în care bătrânele satului aruncă găleți cu apă rece peste alaiul Paparudei cântând: ”Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porțile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, grâul, meiul și altele!” Alaiul, la Nireș, e compus mai ales din băieți tineri costumați, și-n Paparude, și-n mascați, și-n babe, iar satul se adună pe stradă să le urmărească dansurile și bătaia cu gălețile pline ochi cu apă rece.
Tot la Nireș există și un camping unde, mai ales străinii, se ascund de lume și trăiesc în tihnă pentru câteva zile, săptămâni sau luni. Îi cucerește natura, cu precădere dealurile pe care le urcă greu și le admiră spunând: ”Ce munți frumoși aveți!”. Deh, țara lor e compusă din câmpuri, lacuri și dealuri foarte mici în sudul țării. Nu-i de mirare că rămân impresionați de relieful României, de care, trebuie să vă spun, și eu mi-s mândră!
La ”Zwalunwnest”, care în românește se traduce ”cuib de rândunică”, vin anual zeci de străini dintre care 85% sunt din Olanda. Noi i-am cunoscut pe Trüüs (72 de ani) și Steltenpool (77 de ani), care au venit la Nireș din Onderdijk, Wervershoof. Au o rulotă modernă, echipată cu de toate, două biciclete electrice și un cățel pe care l-au adoptat dintr-un camping din Brașov. I-au pus numele Bores. Aleargă ca o suveică prin camping, cu blana strălucindu-i de sănătate, un pic rotofei și un pic alintat. M-am bucurat de soarta lui.
Trüüs împletea niște animăluțe pentru un carusel pe care voia să-l construiască celui mai mic strănepot. Soțul ei stătea alături, pe un scaun pliant, citind un ziar în olandeză. Curtea lor era întreg campingul tivit peste tot cu iarbă verde și moale. Cred că asta este magia rulotei, chiar dacă ai un sfert de dormitor, o jumătate de baie și o jumătate de bucătărie, sufragerie ți-e natura toată. Tragi doar parasolarul, scoți scaunele pliante și nu-ți mai rămâne decât să te relaxezi, având periodic alt și alt peisaj. Magic, nu?
Trüüs îmi făcu un semn cu mâna, să intru în rulotă. Îmi arătă pe telefon poze cu casa ei din Olanda, cu grădina plină de flori și niște peisaje superbe cu Ijsselmeer, cel mai mare lac din Țările de Jos. Aici e ”celălalt acasă”, zice. Și zâmbește cu o forță tinerească, deși în jur stau lipite poze cu cei nouă nepoți și strănepoți, iar într-un răftuleț, deasupra chiuvetei, sunt orânduite niște flacoane cu medicamente. Oamenii ăștia știu ceva ce, dacă sunt norocoasă să ajung la vârsta lor, vreau musai să aflu.
La plecare, Cristina ne-a mai înghesuit în căruța tandemului niște borcane cu dulceață. Ați ghicit, ca draga mea bunică! Cei mici și flocoși au mai pus de-o adunare pe prag, așa, ca de rămas bun. Soacra Cristinei, doamna Iolanda, care de cu seară ne gătise un pireu gustos cu niște șnițele arămii, a lăsat grădinuța unde făcea straturile de sfeclă și ardei ca să-l dezmierde pe Tic. ”Birka, hai birka aicia, hai no! Ce frumos ești!”, îi spunea. ”Birka”, în maghiară, înseamnă oaie. Și oaia stătea să fie scărpinată între zulufi, nici că-i displăcea.
Ne-am luat apoi la revedere și-am pornit-o spre Cluj, nu înainte de-a o plimba un pic pe Cristina cu tandemul în timp ce eu îi țineam pe Ahky și Puffy de lese. Cristina ne-a promis că atunci când soțul ei se va întoarce din Suedia, face băgăjelele, îi ia și pe cei doi căței și reunim trupa la noi, la Konstanz. Iar promisiunea e promisiune!
Aveam de pedalat 60 de kilometri până la Cluj. O luarăm încetișor, pe lângă Dej, pe strada principală. Mașinile vuiau pe lângă noi, nu ne prea pria. Locul biciliștilor nu e pe străzile circulate de mașini, aia e clar. Dar în România uneori nu ai încotro. Mi-a sări inima când l-am auzit pe Andrei strigând ”Vaaai!”. Eu, din spate, nu văd nimic. A trebuit să-mi lungesc gâtul ca un periscop ca să pot zări nițel peste umărul lui cum o rătușcă și patru boboci încearcă să treacă cele patru benzi. Am țipat scurt pentru că nu aveau nicio șansă. Mama-rață și-a dat și ea seama așa că au făcut drum întors în tufișurile de la marginea drumului.
La Bunești ne-a ieșit în cale o casă cu pereții pictați. Orice latură avea câte un peisaj cu munți, grâne, fete cu pălării, copaci înalți, vase de pescuit din port ori un râu cu un podeț. N-aveai cum să treci pe lângă această casă fără să te zgâiești peste gard și să te întrebi cine le-a pictat atât de frumos și atât de trainic. Avurăm noroc să găsim și răspunsul! Dulăul din curte lătra de să rupă lanțul, așa că doamna Irina ieși la poartă să vadă cine tulbură liniștea gospodăriei ei. Era îmbrăcată atât de simpatic, încât, de cum am zărit-o, mi-am zis că așa trebuie că arata Scufița Roșie bătrâioară. Dulce la caracter, cu șuvițe de argint ieșindu-i de sub năframa prinsă cu un nod simplu la ceafă, cu un șorț tivilichiu cu cinci ursuleți galbeni cusuți pe el, cu o cămașă dalbă, care-i ședea școlărește pe sub rochița cu bulinuțe, doamna Irina purta în ochii ascunși de riduri voioșia a două sclipiri care refuzaseră să se stingă.
Scufița Roșie avea 86 de ani și-a crescut nu mai puțin de 14 copii. Cu toți au locuit dintotdeauna în casa pictată, casa cu miros de brazi din acuarelă, cu cerul mereu albastru. ”Sunt ani la mijloc, dar îmi amintesc ca amu cum încercam să-i scol pe toți la patru dimineața să-i duc la biserică. Îi încălțam în pat, în timp ce dormeau…”, iar ochii i se adumbresc de niște lacrimi transparente. 14 copii. 28 de papuci. Vă puteți închipui?
Cel mai mare dintre ei are acum 60 de ani. Cu toții i-au dăruit 19 nepoți și 17 strănepoți. Al 18-lea strănepot e pe drum. Ce matematică a vieții! Și cu ce bucurie ne-a poftit doamna Irina în curte: ”Haideți, haideți, că sunteți tineri frumoși și-mi amintiți de copiii mei pe care nu prea-i mai văd în poartă…”
În două camere au locuit. O bucătărie în care se vede mână de gospodină a doamnei Irina, așa cum pe pereți se vede pretutindeni mâna de pictor a soțului ei, Arghil. Are tot 86 de ani și sănătatea i s-a scurs printre degete. Stă în pat, imobilizat, cu o Biblie lângă el. Când intru pe ușă își pune ochelarii și se bucură să mă cerceteze pe îndelete. ”Mă bag și eu în vorbă ca măraru-n ciorbă, da’ ce frumoasă sunteți, domnișoară!”, îmi zice, iar eu mă făstâcesc, căci știu că-s ciufulită, abia mi-am scos casca de biciclistă din cap. Vorbește clar și articulat, o voce puternică, de care te miri că poate ieși din trupul lui slăbit. Mă întreabă imediat ce aparat am și dacă e Canon, nume pe care-l pronunță pe românește, dacă are oglinzi și ce apertură are obiectivul. Eu m-am pierdut, pe-o parte pentru că nu m-am așteptat să fie la curent cu tehnologia, pe cealaltă parte pentru că eu sunt la piciorul broaștei cu detaliile, chiar dacă țin aparatul în mână. Andrei rămăsese cu tandemul și cu Tic afară în stradă, nu era posibil să intrăm cu toate în curte și eram tare pe grabă.
Domnul Arghil dădu televizorul mai încet, apoi mă iscodi cu poftă multă de vorbă cerându-și scuze că ”nu-l mai ajută balamalele” și nu se poate ridica din pat să-și întâmpine oaspeții. M-a întrebat cine sunt, încotro mă îndrept, cine mă iubește și ce bicicletă am. I-am răspuns printre hihoteli, apoi l-am întrebat dacă-l pot descoase și eu. Abia aștepta! A fost ceasornicar, pictor și vopsitor rutier. Toate bornele kilometrice din țară, cele vechi, făcute din ciment, el le-a pictat! Toate-toate. Scoate din Biblia răfuită o poză alb-negru cu prima bornă kilometrică montată la șosea. Cât despre pereții casei, i-a isprăvit într-o vară. Toate picturile! Le-a făcut de drag, că-i place să vadă culori în fiece anotimp.
Apoi îi rog să le fac o poză împreună scuzându-mă că trebuie s-o iau din loc, căci mă așteaptă ai mei doi să pornim iar la drum. Doamna Irina se așază cu delicatețe pe marginea patului, netezind plapuma cu mișcări domoale. ”Copilă-hăi, dacă știam că vii, puneam de niște plăcinte. Fac cele mai bune plăcinte din lume, de mi s-a dus vestea. N-ai mai mâncat așa ceva. Dar stăi colo, un pic măcar, sau poate o noapte, uite fac patul și adu-l din drum și pe flăcăul matale!” Tare mi-aș fi dorit să rămânem. Tare mi-aș fi dorit să-i pun toate întrebările care-mi treceau prin cap și la care sigur aș fi primit răspunsuri pe care nu le-aș fi uitat niciodată. Dar drumul ne chema, pornirăm de doar câțiva kilometri să pedalăm, așa că mi-am notat în suflet adresa lor din Bunești, unde mi-am promis că voi mai bocăni în poartă.
Doamna Irina și-a șters mâinile de șorț și-a început să se învârtă prin cameră încercând să găsească un lucrușor pe care să mi-l dăruiască. Bucuroasă, a țâșnit spre televizor, de unde a luat o cloșcă pe-un cuib rotund. ”Să-mi aduci pui de la ea”, zise râzând cu toată inima. ”Și, alături, o poză cu tine mireasă”, mai adăugă înduioșându-mă. Mi-a umplut pumnul cu bomboane de mentă, apoi m-a îmbrățișat puternic, ca pe-o nepoată. Nu știu, zău, ce făcusem să merit acea îmbrățișare, dar m-am bucurat de ea din plin, zâmbind în doi peri.
Am plecat cu pieptul bubuind, plimbând prin gură o bomboană aromată. Negreșit, negreșit trebuie să mă întorc la ei. Au povești pe care ard să le aflu și pe care, în tresăririle ochilor lor am simțit că și ei ard să mi le spună, căci am stat în preajma lor mai puțin de un sfert de ceas și ei deja și-au dezlegat barierele inimii îndrăgindu-mă fără prea multe opreliști.
Un singur popas ne-am mai permis să mai facem, căci drumul era lung și ne temeam că o să ne prindă noaptea. Ne-am oprit ca să-l vedem pe Luci, un prieten din liceu, care, între două întâlniri în timpul serviciului, s-a nimerit să aibă același drum cu noi, spre Cluj. Luci ne-a adus căpșuni de la Baia Mare și niscaiva noutăți despre prietenii pe care i-am împărțit acum mai bine de zece ani. Mi-am dat seama cât timp a trecut, mi-am amintit în treacăt cum eram atunci, ce gândeam și mai ales, câte kile aveam (Luci mă știe de când aveam 110 kilograme), am regăsit umorul care mereu l-am admirat la Luci, am observat la el detalii noi pe care le capeți după un deceniu și l-am rugat, așa cum numai pe-un prieten îl poți ruga, să aibă el grijă de micuța cloșcă, pe care tocmai o primisem și care mi-era teamă să n-o sparg în bagaj. S-o ducă la mama la serviciu, când o să mai treacă prin Gheorgheni. În rest, am rămas cu melancolia reîntâlnirii. Poate Facebook-ul să spună ce-o vrea, cu oricâți oameni ții legătura online, să-i revezi în fața ta, să-i îmbrățișezi, să-i auzi cum povestesc e o trăire aparte.
Drumul nostru era și al camioanelor, din păcate. Se simte de parcă ești mereu urmărit de o cireadă de vite care n-au alt scop decât să te ia în coarne. Camionagiii, mulți dintre ei, ne depășeau regulamentar, dar sunetul cu care roțile mănâncă asfaltul în urma noastră ți se strecoară în vene și-l iei personal. După ce un camion a călcat pe o pungă care a bubuit de zici că a făcut pană, ne-am speriat atât de tare că o să intre în noi încât am decis, pe loc, să facem prima la dreapta, oriunde ne-ar duce drumul. Și drumul ne-a dus pe-o cărare pe care abia o puteai străbate la picior, dar nu ne păsa. Am luat cina pe-un pod, dând gata încă un borcan de dulceață cu niște pâine, apoi am urcat de ne-a ieșit sufletul, am mers prin câmp și pe lângă o șină de tren, am ocolit sute de gropi, ne-am împletit drumul cu o turmă mare de oi, iar, într-un final, când noaptea se strecura printre clădiri cu dibăcie, am ajuns și noi la Cluj.
Eram sfârșiți de oboseală și foame, dar știam că undeva în orașul ăsta imens, într-un apartament, Andreea, unul din oamenii noștri de pe tandem, împreună cu Horia și Berni, ne așteptau cu pizza și bere. Pizza și bere. Pizza și bere. Dar până să merităm așa festin, aveam de urcat un deal. Ați auzit bine. Nu știu ce căuta Murphy la Cluj și nu știu de ce nu dormea la ora aia. Drept e că i se năzărise să ne coacă una pe care abia am scos-o la capăt. Să împingi tandemul vreo oră pentru că panta e prea abruptă, după ce toată ziua ai pedalat ca tembelul 60 de kilometri, aia-i chiar la limita ciolanelor noastre. Bună asta, mânca-l-ar mama de Murphy! Până urcăm noi dealul, vă las să vă uitați la un filmuleț cu o bucată de drum văzută din creștetul lui Andrei.
Dar uiți totul într-o clipă. În aceea în care am revăzut-o pe Andreea, unul din oamenii care ne-au făcut să râdem cel mai mult în viața asta. Uiți și te lași în voia bucuriei de-a urmări poznele lui Berni cea îndrăgostită de mingile de tenis și pe Andrei de care n-ai cum să nu te miri că mai are energie să mai facă trick-uri în parcare cu bike-ul lui Horia, un NS suburban. Uiți și te bucuri de prieteni. Iar din restul energiei… pizza și bere!
Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei.
Harta de azi arată așa:
Sursa:
https://www.petandem.ro/draga-oana/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu