Autor: Mihail Janto
|
Renasc speranțe din cenușă,
hrănindu-se ca-n zi de post,
din inima de dor răpusă,
dorind să fie ce n-a fost…
Renasc în suflet ostenit,
în murmur răstignit de soartă,
să șteargă umbre de granit,
ce stăpânesc o lume moartă.
De dragul tău visam durerea,
râdeam adesea de necazuri,
plângeam în gânduri cu plăcerea,
crezând că soarta-i joc de zaruri.
Azi rătăcesc prin amintiri,
e tot ce mi-a rămas în urmă,
mai ștreg și lacrimi din priviri,
pășind prin clipe ce mă curmă.
Căzând mereu, am obosit,
purtând o cruce ce-ai lăsat-o,
în suflet simt cum te-ai gândit,
El, pentru noi a ridicat-o!
Doamne dă-mi astăzi putere!
Să scap de zile blestemate,
n-am să-ți cer să-mi dai avere,
și nici să crezi că n-am păcate...
Speranța mea e-n Paradis,
să te revăd, aș vrea să zbor,
eu știu prea bine că-i un vis,
căci sunt un simplu trecător…
În suflet mi-a rămas Lumina,
mi-e dor să-ți cer o mângâiere,
aș vrea să port eu singur vina,
că noi murim și de durere...
Autor, Mihail Janto
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu