Se liniștesc aplauzele cu așteptare și nerăbdare. N-au apucat bine să se așeze cuminți pe brațe când deodată intră tulburătoare, năucitoare – o vioară și un Mi minor. Solistul își joacă o parte din suflet pe strune, așa cum a scris Mendelssohn acest joc. Vioara revarsă emoția mai departe spre orchestră, care răspunde, acceptă un dialog tot mai viu, când visător și calm, când ritmic și deosebit de vioi…
Am
decupat cu grijă această intensă trăire muzicală și revin cu acalmie la
seara de joi, la concertul simfonic care numai obișnuit nu putea fi.
”Dacă-i Alexandru Tomescu pe afiș, cum să nu fie sala arhiplină?!” –
zice un domn cărunt la intrarea în Sala Thalia. Și-mi pare firească
irezistibila atracție muzicală – Alexandru Tomescu și vioara sa. Cum să
fie altfel când pentru artist – ”a cânta pentru oameni” este o vocație?!
Bucuria de a-și trăi menirea prin muzică se simte, este contagioasă.
”Am vrut să văd unde pot ajunge cântând cu o astfel de vioară”
Alexandru
Tomescu a debutat la 9 ani, ca solist al Orchestrei Simfonice din
Constanţa. Muzica i-a venit prin gene, iar vioara i-a fost jucăria
preferată în copilărie. Poate de aceea, muzicianul obișnuiește să
amintească ori de câte ori are ocazia că un artist ar trebui ”să se
joace” mai mult cu muzica lui:
”Mai
devreme sau mai târziu cred că tot m-aș fi apucat de vioară, căci mama
este profesoară de vioară și tot timpul era înconjurată de elevi. Chiar
înainte să mă apuc să cânt la vioară, mergeam cu părinții mei la
concursuri, la festivaluri naționale și pentru mine vioara a fost o
jucărie și sper că și-a păstrat în continuare acest caracter ludic.”
A
studiat la Conservatorul din Bucureşti (1995-1999), Southern Methodist
University, Dallas, SUA (2000) şi École Supérieure de Musique, Sion,
Elveţia (2001), concertând sub bagheta unor maeştri precum Valery
Gergiev, Christoph Eschenbach sau Kurt Masur. În septembrie 2007 a
câştigat dreptul de a cânta la vioara Stradivarius „Elder-Voicu 1702“
pentru o perioadă de cinci ani, iniţiind în 2008 Turneul Naţional
Stradivarius.
Violonistul a abordat
cele trei mari Integrale ale repertoriului pentru vioară solo – cele 24
de Capricii de Niccolò Paganini, cele Şase Sonate de Eugène Ysaÿe şi
cele Şase Sonate şi Partite de Johann Sebastian Bach. În 2013 câștigă
pentru a doua oară dreptul de a cânta la vioara Stradivarius
„Elder-Voicu 1702“, fapt care l-a provocat să-și exploreze în continuare
talentul muzical, dar totodată, să pună în aplicare idei inovatoare
prin care să apropie publicul larg de muzica clasică. Astfel, seria de
concerte neconvenționale: Stradivarius-Capricii (2011),
Stradivarius-Obsesii (2012) şi Stradivarius-Pasiuni (2013) a combinat
muzică şi film, teatru nonverbal, respectiv lighting design.
”A venit momentul în care și artiștii să facă ceva în plus”
”Nu
am urmărit în mod explicit neconvenționalul, am urmărit sinceritatea și
am păstrat întotdeauna substanța muzicală pe care o comunic publicului,
iar aceasta a rămas nealternată indiferent de hainele de scenă sau de
mesajele pe care le-am transmis publicului. Toate au fost făcute cu
rolul de a facilita și a îmbogăți această conlucrare dintre artist și
public. Nicăieri în lume, muzica clasică nu o duce prea grozav, chiar și
în țări cu tradiții uriașe, vechi de secole, sunt probleme. Cred că a
venit momentul în care și artiștii să facă ceva în plus față de
pregătirea muzicală a unui concert. Nu că n-ar fi destul, dar în zilele
noastre este o revenire, dacă vreți, la genul acela de artist al
Renașterii, un mare exponent al nostru fiind George Enescu, un om care
se dedica pasiunii sale în absolut toate direcțiile muzicii. La fel,
cred că în ziua de astăzi ar trebui să ne preocupăm de acest fenomen al
comunicării muzicii în toate formele sale pentru a putea să o facem cât
mai bine”, îmi împărtășește Alexandru Tomescu.
Întrebat
fiind cât de mult a influențat parcursul său vioara cu amprenta
măiestriei lui Stradivarius, Alexandru Tomescu îmi spune: ”Mai
spectaculoasă a fost apariția în viața mea a viorii sfert sau optime
(nici nu mai știu), pe care mi-a dat-o mama la 6 ani, decât apariția
viorii Stradivarius, pentru întregul destin al meu. Sigur vioara
Stradivarius este un vârf, o culme, adică ceva mai mult de atât nu
există. Nu am vrut să mă opresc acolo, la acea vioară. Am vrut să văd
unde pot ajunge cântând cu o astfel de vioară, ce fel de sunete pot
scoate și ce fel de echipă putem forma. Am simțit încă din prima clipă
acea răspundere, acea autenticitate a viorii. Mi-am dorit să le-o pot
aduce în fața tuturor celor care sunt deja proprietarii acestei viori –
cetățenii României, măcar o dată de-a lungul perioadei în care o voi
avea în folosință.”
Un program memorabil
Seara
de joi a început cu un parcurs muzical al unor coordonate atât de
variate și bogate ale sufletului românesc. Bagheta tânărului dirijor
Horváth Gábor (Ungaria) dă startul celor Trei dansuri românești pentru
orchestră. Theodor Rogalski, dirijor şi compozitor român celebru în
lumea muzicii clasice, dar puțin cunoscut publicului larg, a scris Trei dansuri româneşti pentru orchestră
(1950) pe baza unor piese folclorice din trei zone diferite: Joc din
Ardeal, cu punct de plecare în fondul melodic din regiunea
intracarpatică; Gaida, cu un pronunţat caracter oriental (dans aromân
din Pind); Hora din Muntenia, cu turnură lăutărească. Muzica orchestrei
deșteaptă simțiri românești, ar fi rost de o horă, dar cele trei bucăți
sunt prea scurte, atât cât să inducă o dispoziție veselă și săltăreață
în sală și dorința de a gusta mai mult.
Așadar,
programul concertului oferă mai mult – un moment de virtuozitate. Omul
cu vioara în mână, care a zâmbit în semn de salut sălii, se
metamorfozează în clipa când arcușul atinge coardele viorii. Emoția
muzicii umple un chip, artistul este când în lumină, când în umbre, dar
tot ce ajunge în sală este trăire vibrantă și proaspătă. Compoziția
interpretată de Alexandru Tomescu – Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră în mi minor, op. 64,
de Felix Mendelssohn-Bartholdy, pare atât de aproape de personalitatea
lui, cu acele elemente inovatoare, care transced tradiția și încadrează
lucrarea la granița dintre clasic și romantic (precum intrarea directă a
solistului în prima parte și lipsa unor pauze între cele trei părți).
În partea a doua a serii, o altă lucrare faimoasă întregește un program memorabil – Simfonia a II-a în mi minor, op.
27, de Serghei Rahmaninov, o lucrare după asemănarea sufletului
compozitorului rus, o pendulare continuă între tensiune și pace.
Artistul de după aplauze
”Acum
e aici, acum e în altă parte. De data aceasta, ținea un masterclass
aproape de Sibiu (n.a. la Moeciu). Foarte rapid a acceptat să vină
pentru a susține acest concert”, îmi spune cineva din administrația
Filarmonicii.
”Am venit în Sibiu
de numeroase ori. Sibiul este un oraș pe care îl găsesc încă și mai
frumos, încă și mai frumos. Ca muzician, mă bucur foarte mult că
Filarmonica are această sală de teatru fantastică, la care alte
filarmonici pot doar visa. Mă bucur foarte mult că s-a făcut această
îmbunătățire sonoră a scenei care aduce un plus important de confort
pentru artiști, dar sunt sigur că și pentru cei din sală. E un public
cunoscător la Sibiu, foarte bine educat și cred că e un public pe care
îl cunosc de mai bine de 20 de ani”, spune Tomescu.
”Când
a ieșit la aplauze parcă era un altul. Mă gândeam că se va împiedica de
ceva de pe scenă”, îmi spune o spectatoare, atingând un aspect care
definește un crez artistic al violonistului.
”Există
tot timpul un fel de trezire bruscă. Atunci când ești implicat în
muzica pe care o cânți, te poți trezi că ești plecat în alte lumi și
deci, de multe ori e o ruptură de continuitate a existenței între lumea
muzicii și lumea reală. Și aplauzele sunt chiar necesare, au darul să te
scuture, sunt ca un duș”, râde Alexandru Tomescu.
Deși
cele două lumi se întrepătrund la un moment dat, e o linie clară care
separă rolul de artist și celelalte roluri de viața lui Alexandru
Tomescu. Calitatea de artist, de muzician nu-i acaparează toate sferele
existenței într-un mod egoist, justificat de artă. Altfel spus,
Alexandru Tomescu nu locuiește într-un turn de fildeș, ci este printre
oameni, aproape de ei.
”Am făcut
numeroase acțiuni civice, cea mai importantă dintre ele este cea
curentă, la care lucrez acum -deschiderea în premieră în România a unei
școli de arte, undeva unde nu exista nimic înainte, doar o ruină, ruina
casei lui George Enescu de la Mihăileni. Deja un miracol s-a petrecut în
urma succesului campaniei de strângere de fonduri pentru a salva
această casă. Ea a fost deja în bună măsură restaurată, casa în sine,
mobilierul care s-a păstrat în ea, iar acum urmează de fapt partea cea
mai provocatoare și cea mai interesantă – a da viață acestui loc, căci e
mai ușor să faci lucrurile exterioare, lucrurile fizice, dar trebuie să
aduci viață.
Pentru o casă
atât de legată de George Enescu, viața înseamnă muzică, înseamnă artă.
Împreună cu Fundația Pro Patrimonio, ne-am propus să deschidem acolo, la
Mihăileani, acest centru cultural internațional. Este un proiect care a
stârnit deja foarte multe pasiuni în rândul arhitecților, mai mulți
studenți au abordat această temă în cadrul lucrărilor de licență, am
văzut deja tot felul de proiecte cu săli de 600, de 800 de locuri, care
în România par desprinse dintr-un film de ficțiune, dar dacă țara ar fi
fost Elveția și nu România, ar fi fost normal și nu ar mai fi fost nimic
ieșit din comun. O astfel de normalitate culturală încercăm să aducem
în România.”
Îmi amintesc de
momentul când, în pauză, m-am amestecat cu emoții printre membrii
orchestrei pe holul care ducea spre cabina lui Alexandru Tomescu. După
un șir lung de strângeri de mână și felicitări, am ajuns în fața unui
om, care deși părea obosit, ne-a întâmpinat energic. Alexandru Tomescu
n-a refuzat dialogul cu presa, însă negocierea numărului întrebărilor pe
care intenționam să i le pun a decis: 5. În capul meu, mii de întrebări
se subțiau, se diluau, dar într-un final, îmi dau seama că tot a rămas
ceva dincolo de cuvinte, ceva din esența gândirii și personalității lui,
ceva din bucuria mea de a fi întâlnit un mare artist.
foto: Bogdan Dincă (fundal) și arhiva Filarmonicii de Stat Sibiu
Sursa:
http://capitalcultural.ro/alexandru-tomescu-un-concert-memorabil-si-5-intrebari/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu