RĂGAZ
Cornelia Mazilu
Când pașii te dor, când ești istovit
Când simți cum te răpune
Alergatul prin viață
Si ești amorțit,
Ia-ți un răgaz și coboară-te-n tine,
Nu fi grăbit!
Coboară în liniște, fără de teamă.
Coboară adânc în tăcere:
Ascult-o ce-ți spune,
Fii cu băgare de seamă.
Nu uita, să-ți iei ceșcuța de cafea
În care ai picurat muguri de lumină,
Când ți-era arșiță și erai însetat.
Stai cu tine la sfat
Sorbind cu nesaț
În tihnă
Până ajungi la zaț.
Când simți cum ți s-a aromat tăcerea
În care ai intrat, ia zațul negru
Și ieși de-l pune cu grijă
La rădăcina unei flori.
Să poți apoi să te-nfiori
Privind-o aruncându-și sub soare
Rochițe petale ce te îmbie
Să le mângâi, să le săruți,
Să le guști cu ardoare.
Apoi să te strecori
Ștrengărește sub dantele,
Să le sorbi parfumul
Cu care să dormi
Către înserare.
Lasă-ți privirea să-ți curgă în zare
Urechia deschide-o pâlnie
În care să ți se scurgă
Susurul cel lin dinpre izvoare.
Pune-ți zăvoare tristeții când te cuprinde,
Dar mai bine las-o să zboare,
Uitată să fie, ascunsă în faldurile dantelate
Ale petalelor căzute, uscate
În noapte.
Deschide-ți prea plinul inimii,
Ca suspin să îți fie
Doar cântul greierilor
Din câmpul care adie spre tine
Și te îmbie către voioșie.
Ascultă ce simfonie cântă vântul
Să simți cum blând te mângâie
Frunzele care foșnesc
Și adie doar bucurie.
Încalță-ți pașii cu strălucirea din stele,
Să poți alerga către ele,
Să poți lumina în noapte,
Chiar dacă toate îți par deșarte.
CORNELIA MAZILU
17 Ianuarie, 2014 Ora: 14: 15.
Cornelia Mazilu
Când pașii te dor, când ești istovit
Când simți cum te răpune
Alergatul prin viață
Si ești amorțit,
Ia-ți un răgaz și coboară-te-n tine,
Nu fi grăbit!
Coboară în liniște, fără de teamă.
Coboară adânc în tăcere:
Ascult-o ce-ți spune,
Fii cu băgare de seamă.
Nu uita, să-ți iei ceșcuța de cafea
În care ai picurat muguri de lumină,
Când ți-era arșiță și erai însetat.
Stai cu tine la sfat
Sorbind cu nesaț
În tihnă
Până ajungi la zaț.
Când simți cum ți s-a aromat tăcerea
În care ai intrat, ia zațul negru
Și ieși de-l pune cu grijă
La rădăcina unei flori.
Să poți apoi să te-nfiori
Privind-o aruncându-și sub soare
Rochițe petale ce te îmbie
Să le mângâi, să le săruți,
Să le guști cu ardoare.
Apoi să te strecori
Ștrengărește sub dantele,
Să le sorbi parfumul
Cu care să dormi
Către înserare.
Lasă-ți privirea să-ți curgă în zare
Urechia deschide-o pâlnie
În care să ți se scurgă
Susurul cel lin dinpre izvoare.
Pune-ți zăvoare tristeții când te cuprinde,
Dar mai bine las-o să zboare,
Uitată să fie, ascunsă în faldurile dantelate
Ale petalelor căzute, uscate
În noapte.
Deschide-ți prea plinul inimii,
Ca suspin să îți fie
Doar cântul greierilor
Din câmpul care adie spre tine
Și te îmbie către voioșie.
Ascultă ce simfonie cântă vântul
Să simți cum blând te mângâie
Frunzele care foșnesc
Și adie doar bucurie.
Încalță-ți pașii cu strălucirea din stele,
Să poți alerga către ele,
Să poți lumina în noapte,
Chiar dacă toate îți par deșarte.
CORNELIA MAZILU
17 Ianuarie, 2014 Ora: 14: 15.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu