CORINA-ROTH

Iubire în amurg....Andi Valachi
Aceasta este o poveste de dragoste. Una dintre acele poveşti de iubire dătătoare de speranţă că dragostea nu este doar o dereglare hormonală a tinereţii. E o poveste adevărată. În zborul de la Phoenix la Chicago, după ce toţi se aşezaserăpe locurile lor, stewardesa a ghidat prin coridorul îngust o bătrânică ce avea nevoie de walker, acel cadru metalic, pentru a se deplasa. Spre surprinderea mea, cele două s-au oprit în dreptul meu.
„Aici, doamnă Jane!”, a avertizat-o însoţitoarea.
În sinea mea am oftat. O bătrână de peste 80 de ani, de cel mai banal tip. Părul complet alb, o rochie înflorată, un jerseu împletit în partea de sus. “Probabil miroase”, mi-am spus eu înciudat. Acel miros de medicamente şi de parfum ieftin, acel miros de bătrâneţe. Şi aveam dreptate. Mirosea. “Asta este!”,m-am resemnat eu, mutându-mi gândul la ale mele, care în acel moment erau multe şi dificile. Reveneam în Ottawa ca să încerc să-mi repar căsnicia – o clipă mi se părea că e posibil, în următoarea mă întrebam ce caut în acest avion. Am încercat să văd partea bună a lucrurilor: fiind atât de ramolită, va vegeta lângă mine și voi avea parte de linişte.
Speranțele mi s-au năruit repede după ce stewardesa a dispărut, luând walker-ul cu ea. Bătrâna s-a întors spre mine și mi-a aruncat un zâmbet larg, de bunicuţă caldă şi bună, după care a început să-mi dea raportul cu voce tremurată. Mi-a spus câteva despre vreme, mi-a explicat că se îndreaptă spre Chicago, unde fiica ei e măritată bine, cu un om bun. Eu, deşi logoreic, n-am apucat să strecor mai mult de câteva fraze. Am devenit monosilabic şi zâmbitor când mi-am dat seama că puţine ajung la urechea ei. Din una în alta, nu pot preciza cum anume, în doar 5 minute a ajuns la avocatul EI. Ea avea 83 de ani, el, 78. Se ştiau de mult, din familie, rude prin alianţă de al şaptelea picior de câine. Se întâlniseră o dată sau de două ori cu mult timp în urmă. Dar lui îi murise soţia şi ei îi murise soţul, iar fiica ei (nu am reuşit să stabilesc dacă era aceeaşi fiică la care se ducea) îi sugerase să-şi unească singurătăţile.
Evident că fusese reticentă – la urma urmei, ea era o fată simplă, de fermier, iar el… EL era A-V-O-C-A-T. Nu numai că era avocat, dar nu era orice fel de avocat, ci unul extrem de cultivat. Aparent, avea o biblioteca “atât de lată”, şi mâinile ei tremurânde se desfăceau larg ca să mi-o descrie, şi înaltă până la tavan… în minte făceam un calcul că nu putea avea mai mult de 200 de volume acolo, dar n-am vrut s-o plictisesc cu ordine de mărime snoabe.
„Pe toate le-a citit!”, exclama ea cu admiraţie.
Povestea ei continua şi continua şi se repeta până când… am ieşit din zona sumbră în care mă găseam şi am observat. Chipul ei radia, ochii îi străluceau, mâinile i se mişcau agil în gesticulaţie “Îţi imaginezi?! El avocat, eu, o fată simplă de la ţară!”. Da, “fată” nu era deloc nepotrivit. În acel moment era o fetişcană simplă de la ţară… sau de la oraş… una îndrăgostită până peste urechi.
În timp ce eu mă uitam încremenit la ea, uimit de această transformare, povestea curgea. Avocatul era extraordinar de cumsecade, bun la inimă. Ţinea o secretară, o profitoare de 55 de ani al cărui prieten era în puşcărie. Îi dădea avansuri din salariu, dar ea îi cheltuia pe toţi pe droguri. El însă era naiv şi n-o concedia, nici când “fata de la ţară” îi adusese probe concrete de înșelăciunile secretarei. Pentru că era bun, mult prea bun. O ţinea din milă.
„ATÂT de bun este el!”
Zâmbetul larg, rochia înflorată, gesticulările şi discursul ei naiv se adunau într-un spectacol memorabil. Pentru moment, această tânără de la ţară mă ajutase să uit de valea plângerii prin care treceam. Pentru moment, admiram puterea iubirii, care transforma o femeie de 82 de ani, una care trecuse şi văzuse multe, într-o naivă, dedicată iubirii sale. O iubire de amurg, dar cu strălucire de zenit. Prin această bunicuță cu ochi strălucitori am învăţat fără dubiu că nu există un timp anume al iubirii. Îndoielile gestului meu, de revenire acasă la o soţie care nu mă mai dorea ca soţ, s-au disipat şi mi-am recâştigat speranţa.
Nu, căsnicia mea nu s-a reparat, în ciuda curajului meu regăsit, dar pe Jane nu o voi uita niciodată. Mă gândesc la ea de câte ori lucrurile mi se par întunecate. Deşi e cam absurd, sper că e încă în viaţă, în Arizona, lângă avocatul EI (care sper că n-o mai mângâie “din milă” pe secretara lui), şi e la fel de fericită ca atunci când am întâlnit-o.