.jpg)
Mihu Eugenia
E miez de iarnă și străbat din deal colinzi duioase
Iar geamurile strălucesc și-s, astăzi, luminoase,
E hârjoneală pe drumeaguri, e ziua de Crăciun,
Și orișice creștin dorește să pară azi mai bun.
E sărbătoare peste sat dar lângă o portiță
O bătrânică firavă, cu ochii de fetiță,
Privește lung, dezamăgită, pe drumul ce-i pustiu
Precum pustiu îi este-n suflet, pustiu și prea târziu.
În mână ține un posmag și se gândește ”oare
Să mușc din el și eu nițel?”, căci leneș, la picioare
Se gudură un mâț bătrân și schelăie un câine
Privind cu jind la bucățica minusculă de pâine.
Îl amiroase și-l împarte, frățește, la cei doi
Cercând să își înece foamea și gândul la nevoi,
Că-i sărbătoare, e frumos, și amintiri plăcute
O năpădesc și îi revin din vremuri neștiute,
Când era tânară-n puteri, și se-adunau la masă
De sărbători, cu fii, nepoți, de-abia-ncăpând în casă.
Dar au uitat-o, s-au tot dus, iar ziua către mâine
O-mparte, cum împarte tot, doar c-un pisic și-un câine.
A fost frumoasă, respectată, și a lucrat la stat
Și-a trecut frumos prin viață cu dragul ei bărbat.
Dar el s-a dus în altă zare iar pruncii prin străini
Și-acum în viața ei există doar mărăcini și spini.
Privește lung, în lung de drum, și-i pare, cu mirare,
Că se abat spre casa ei trei raze de la soare.
Trei, Doamne, vin cu mers sprințar, îi vede, sunt aproape,
Și-o perlă mare, clipocind, îi picură sub pleoape.
E-o perlă pură, limpede, dar fără vreo valoare
Și se rostogolește-ncet, curgându-i la picioare.
Își face cruce, mulțumind, și mâinile-și ridică
Iar hohote-i țâșnesc din piept și cerul îl despică.
Trei puișori de om plăpânzi îi bat timid la poartă
Iar biata babă plânge-ncet, gândind la trista soarta
Ce-a-ngenunchet-o și i-a frânt și bruma de putere
Și-a izolat-o-n vise reci și fără mângâiere.
Cu glasuri mici trei copilași colindul și-l avântă
Cătând spre lacrimi care curg din inimioara frântă.
Colindă-ntruna,-nduioșați, vreo cinci colinzi, piticii,
Iar perlele din ochi se scurg pe mâinile bunicii.
Căci le frământă, ne’ncetat, a drag și a mirare
Și-a rugă spre Mântuitor, că a mai fost în stare
S-asculte iar colinzi sfințite iar micii urători
Nu i-au adus numai urare ci-n inimă fiori.
Când puișorii s-au oprit, cu suflet greu oftează
Și-n loc de dar, cu mare drag, pe prunci i-mbrățișează.
Iar îngerașii scot din traiste bomboane, cozonaci
Și dăruiesc totul măicuței, golindu-și micii saci.
Topindu-se de dor și drag bunica se chircește
Și-mparte-ncet, mărinimos, acelor ce-i iubește,
Un cățeluș și o mâță chioară, colacul ne’nceput
Făcând copiilor cu mâna și sufletul durut…
Poveste tristă, viață crudă, dar ziua de Crăciun
Ar trebui să ne găsească cu sufletul mai bun.
Așa aș vrea să fim cu toți și să avem în casă
Belșug. Iar cel sărac să aibă ceva de pus pe masă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu