CORINA-ROTH

 Povestea de dragoste a zilei...Octavian Goga si Dascalita ❤

BAIA MARE. Poveştile de dragoste ale Maramureşului. Cum l-a despărţit religia pe Octavian Goga de „Dăscăliţa“ din Bontăieni

Maramureşul are şi el poveştile lui de dragoste. Cea mai cunoscută poveste de dragoster de pe meleagurile maramureşene este cea dintre poetul Octavian Goga şi Aurelia Russu, prima învăţătoare din Maramureş care a predat la elevii din Bontăieni peste 30 de ani. Cea mai frumoasă poveste de dragoste a Maramureşului, cu final nefericit, este cea dintre poetul Octavian Goga şi Aurelia Russu, cunoscută de toată lumea drept „Dăscăliţa“ lui Goga.

Povestea iubirii dintre cei a început în micul sat Bontăieni, unde se află de altfel şi casa „Dascăliţei“ lui Goga. Casa cu pricina a servit drept şcoală câteva zeci de ani. Potrivit informaţiiilor furnizate de către Primăria Dumbrăviţa, Aurelia Russu a fost prima învăţătoare din Maramureş, originară din părtile Braşovului. În februarie 1900, Aurelia Russu participă la o nuntă în apropierea Braşovului, unde-l cunoaşte pe Octavian Goga, întâiul mare poet al generaţiei Unirii de la 1918. Între cei doi se infiripă o poveste de dragoste, fără un final pe măsură, din cauza apartenenţei religioase a familiilor lor. Atunci poetul avea 19 ani, iar dăscăliţa 18. Cei doi ţin legătura prin corespondenţă, până în 1903, în tot acest timp Aurelia Russu primind de la poet nu mai puţin de 51 de scrisori.

Dăscăliţa

Când, tremurându-şi jalea şi sfiala, 

Un cânt pribeag îmbrăţişează firea, 

Şi-un trandafir crescut în umbră moare, 

Şi soare nu-i să-i plângă risipirea, 

Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare, 

A vremii noastre dreaptă muceniţă, 

Copil blajin, cuminte prea devreme, 

Sfielnică, bălaie dăscăliţă.

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi, 

Poveste nu-i mai jalnic povestită, 

Tu eşti din leagăn soră cu sfiala, 

Pe buza ta n-a tremurat ispită.

Cununa ta de zile şi de visuri

Au împletit-o rele ursitoare, 

Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă, 

Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.

Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană, 

Din graiul tău culeg învăţătură, 

E scrisă parcă-n zâmbetele tale

Seninătatea slovei din scriptură.

În barba lor, căruntă ca amurgul, 

Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte, 

Căci văd aievea întrupat ceaslovul

În vorba ta domoală şi cuminte.

La tine vin nevestele să-şi plângă

Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul, 

Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove, 

În alte ţări când le trimiţi oftatul...

Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa, 

La pragul tău e plină ulicioara, 

Şi fetele îşi şopotesc în taină:

„Ce mâini frumoase are domnişoara!“.

...Aşa, grijind copiii altor mame, 

Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară, 

Iar căpătâiul somnului tău vitreg

De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.

Tu parc-auzi cum picură la geamuri

Un ciripit de pui de rândunică

Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla, 

Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.

Sfios, amurgul toamnei mohorâte

Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă, 

Ca din cădelniţi fumul de tămâie, 

Prelung se zbate frunza din dumbravă.

Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză

La sânul tău s-a coborât să moară, 

Iar vântul spune crengilor plecate

Povestea ta, frumoasă domnişoară...