CORINA-ROTH

 OVIDIU IULIU MOLDOVAN 

(1 ianuarie 1942 - 12 martie 2008)

"L-am vazut prima oara in Regele Lear, spectacol realizat de Radu Penciulescu. Am fost uluit. Peste ani, Ovidiu m-a rugat sa-i scriu un portret pentru Caietele Teatrului National. L-am scris dintr-o suflare si cu tot sufletul. Textul se intitula "Diamantul". Regretam - regret si azi - ca Ovidiu nu a avut sansa unui Hamlet. De la Puiu Hulubei la Pino Caramitru, cred ca i-am vazut pe toti marii actori romani ce au intrat in pielea nefericitului print al Danemarcei. A fost o discutie pe care, de la o vreme, am evitat sa o mai purtam, caci, pentru Ovidiu, acest Hamlet neintamplat devenise un subiect extrem de dureros. (...)

Nu era omul efuziunilor zgomotoase, dar avea o luminoasa incapatanare a prieteniei. Nu puteai sa zici nimic de dragul nostru Bita Banu, de Nicky Wolkz, de Aurica Manea, de Toma Caragiu. Dupa cutremurul din martie 1977, am stat cu Ovidiu lungi ore de noapte si de zi, langa mormanul de moloz in care fusese transformat blocul Continental. Nu se putea gandi la alti prieteni, la alte victime. Soptea, din cand in cand, "Doamne, nu Toma. Te rog, nu Toma". Dupa ce sperantele au disparut, timp de cateva saptamani, Ovidiu a tinut o lumanare aprinsa langa o fotografie a lui Toma. Din cand in cand, ma intreba: "Batranele, ti-aduci aminte cand l-ai enervat pe bietul Toma, stramband din nas la niste poezii ale lui? Ti-aduci aminte cum te-a luat? "Ce vorbesti, ma, Maestre? Poeziile mele nu sunt destul de bune pentru dumneata?"..." Sigur ca imi aminteam. Imi amintesc si acum, mai ales cand revad scheciul cu Toma Caragiu si Mircea Diaconu, in care nea Toma nu-l scoate pe Mircea din "Ma, Maestre..." A fost o vreme cand era o onoare sa te ia la refec Toma Caragiu - in viata sau pe scena.

Ovidiu nu era atat de modest pe cat se scrie. Dimpotriva, era orgolios, sensibil la reprosuri, atent la laude si cu idiosincrazii tipice oamenilor de arta. Dar exista in el ceva ca un sistem de siguranta, un circuit ce se activa singur si-l ferea de excese. Mai simplu spus, era inzestrat cu foarte mult bun-simt. Si asta l-a facut sa fie drept cu el insusi, sa nu-si dea mai mult decat merita. Si l-a facut sa fie drept cu ceilalti, sa nu le dea mai putin decat meritau.

La numele lui Horea Popescu, multi rafinati strambau din nas. Ovidiu avea rabdare sa-ti explice de ce-l pretuieste pe regizor. In cercul nostru de prieteni, hotararea lui Ovidiu de a lucra cu Sergiu Nicolaescu a constituit un mic cutremur. Tacticos, cu argumentele pe masa si gata sa o ia de la capat, Ovidiu iti explica partea de meserie pe care Nicolaescu o stie mai bine ca multi altii, exactitatea de cronometru cu care aranjeaza filmarile, facand viata actorului mai usoara. Respectul sau pentru Actor. Asta nu a insemnat niciodata ca in topul prieteniilor lui Ovidiu, Sergiu Nicolaescu ori Horea Popescu au luat locul unor Mircea Veroiu ori Dan Pita.

Ovidiu a fost si unul din putinii actori capabili sa-ti vorbeasca ore intregi despre geniul unor colegi de meserie. Lectiile pe care mi le tinea despre George Constantin, Marin Moraru si George Dinica erau in sine un spectacol. Admiratia lui pentru Octavian Cotescu si Valeria Seciu era molipsitoare. Ar fi putut preda un curs intreg despre Victor Rebengiuc. Avea rara putere de a recunoaste ca gresise. Imi amintesc de un actor pe care eu, unul, il pretuiam foarte mult. Ovidiu, vorba lui Nichita, nu avea organ pentru actorul respectiv, nu-l vedea. Intr-o dimineata ma suna: "Batrane, tu l-ai vazut pe X in spectacolul de la Y?..." "Nu, n-am apucat". "Mergi cu mine vineri". "Ce te-a apucat? Tu la un spectacol cu X?" "Batranele, nu glumesc, face un rol uluitor". Fericit, plusez. "Atunci, ii dau un telefon si dupa spectacol mergem la Cina". "Ooo, nu batrane. Asta, nu. Omul e un caraghios, e insuportabil, lichea mare. Mergem la teatru si atat. Face un rol u-lu-i-tor!"

Ovidiu l-a adorat pe Nichita Stanescu. Sub presiunea vremurilor, Nichita a publicat, la comanda, un articol nefericit, impotriva mea. Mi-a cazut foarte greu. Si lui Ovidiu i-a cazut greu. Avea de la mine unul din volumele lui Nichita, pe care "Bubuleru" imi daduse o dedicatie extraordinara. Fara sa-mi spuna nimic, Ovidiu l-a sunat pe Nichita si i-a spus vorbe grele, foarte grele. Pentru o vreme, n-a vrut sa mai auda de el. In schimb, nu a incetat niciodata sa recite din Nichita, oriunde a mers in tara si in lume, caci Ovidiu era dintre cei care puteau sa vada si jumatatea plina a sticlei, si jumatatea ei goala. Iar ce era geniu in Nichita nu i-a putut deveni indiferent niciodata lui Ovidiu. Cand i-am spus ca, dupa toate cele, intr-o zi m-a oprit Nichita pe strada, m-a strans in brate si mi-a spus: "Poete, dau cu pupu' dupa tine", am vazut in ochii lui Ovidiu o lumina de speranta, desi...

Daca pretuia pe cineva, cu greu accepta alte opinii. A repetat aproape un an si jumatate cu Victor Ioan Frunza la Tamerlan. M-a chemat la doua repetitii. Am vazut si avanpremiera. Ne-am dus toti trei sa bem o bere. Le-am spus care erau retinerile, temerile mele. Dupa premiera, spectacolul nu a avut critica pe care o visa Ovidiu. De cate ori reveneam la acel subiect, Ovidiu spunea scurt: "N-au dreptate. Poate ca spectacolul nu e asa cum il vad eu, dar baiatul asta e un regizor de prima mana. O sa vezi tu intr-o buna zi". (...)

Nu am apucat sa vad ultimul spectacol in care a jucat. Fascinatia lui Ovidiu pentru Cioran era veche si profunda. Prima oara cand am plecat la Paris, Ovidiu mi-a spus de cateva ori: "Batranele, sa nu uiti sa-mi aduci Cioran". N-am uitat. Altadata, aflat la Munchen, l-am asteptat in gara. Se intorcea de la Paris. Era cu Horea Popescu in compartiment. Le-am spus sa nu coboare, fiindca trenul venise cu intarziere si erau sanse sa plece mai repede decat de obicei. Le-am dat prin geamul deschis niste sandviciuri, cateva cutii cu bere rece si un plic cu bani pentru sotia mea. Fericit ca un copil, Ovidiu zice: "Batranele, nu poti sa crezi - am luat Cioran, tot, tot ce exista. Asa ca iarna asta sunt asigurat". Trenul s-a pus in miscare. Inchid ochii si zaresc mana lui Ovidiu facandu-mi semn.

Cu Ovidiu, dispare un imens continent de umanitate din viata mea. O sun pe Sanziana. Dau de ea cu greu. Ma roaga sa astept, sa traga pe dreapta. Conduce masina si semnalul e slab. E undeva, pe malul Dunarii, la Cazane, cu colegii de la "Formula AS". "Dorine, e un rai aici", spune Sanziana.

Vorbim de Ovidiu. Inchid telefonul. Inchid si ochii. Pentru o clipa, parca ne aud cantand: "Fii Raiule sanatos/ Noi om mer' mai pe din gios..."

15 martie, 2008

Dorin Tudoran

http://arhiva.formula-as.ro/2008/812/lumea-romaneasca-24/la-plecarea-unui-mare-actor-ovidiu-iuliu-moldovan-9392