CORINA-ROTH

 “Lumea asta e nebună. Pur și simplu a luat-o razna.

Și nu e o figură de stil. Nu e un capriciu apocaliptic.

E realitatea în care trăim cu toții, deghizată în „progres”.

Și de ce spun asta? Haideți să vorbim despre asta.

Dar nu cu optimism de silicon și fraze scoase din agende internaționale.

Ci cu tăcerea aceea grea care se lasă după ce vezi un copil murind de foame în brațele mamei.

Pentru că da — lumea chiar a înnebunit. Iar asta a devenit deja un fapt, o constatare.

Nici măcar nu se mai dezbate. Nu mai e o teorie.

E pur și simplu ce vedem zilnic… și ignorăm cu profesionalism.

Tot mai mulți oameni spun asta. Înregistrează videoclipuri, postează pe rețele sociale.

Strigă. Scriu. Se zbat.

Dar nimeni nu-i ascultă cu adevărat.

Pentru că lumea e prea ocupată cu un nou trend sau cu o glumă virală despre nimic.

Oamenii încep să realizeze că trăim împotriva oricărei logici, împotriva bunului simț.

Și ce e mai grav?

Că ne-am obișnuit.

Cu absurdul. Cu moartea. Cu nedreptatea.

Am devenit imuni la catastrofă. Ne plictisesc suferințele altora.

 Te simți bine citind asta?

Sau simți o apăsare în piept, o rușine care nu știe de unde vine?

Te-ai întrebat vreodată cât din confortul tău e plătit din durerea altora?

În timp ce într-un oraș cad obuze peste oameni, peste copii,

în alt oraș oamenii se plimbă, se distrează, râd, dansează,

sună muzica, curge vinul.

Aceeași planetă, aceeași oră, același Dumnezeu – dacă mai e pe undeva.

Într-o parte – sânge pe asfalt. În alta – spumant pe umerii goi.

120 de conflicte armate în lume.

6 dintre ele – la scară largă.

Dar știrile vin cu fundal muzical.

Și cu subtitrare pentru cei prea comozi să înțeleagă groaza.

Iar acolo unde nu se trag gloanțe, viața curge ca și cum nimic nu s-ar întâmpla.

Și nici măcar nu ni se mai pare anormal.

Pentru că dacă nu ne lovește personal, nu există.

Suntem orbi voluntari. Și confortabili.

Chiar și în regiunile afectate, oamenii continuă să-și facă afaceri,

să aducă copii pe lume,

să se îngrijoreze că odrasla nu ia note bune la școală.

E ca și cum iadul și rutina pot conviețui în același bloc.

Ne-am obișnuit cu absurdul:

în același oraș, în același bloc —

unii oameni nu dorm nopțile, frângându-și mâinile de disperare,

că nu au bani să-și trateze copilul,

iar alții își cumpără încă o mașină de lux.

 Copiii mor în fiecare zi în tăcere.

Nu pe Instagram, nu în trending, nu cu hashtag.

Mor în colțuri de lume uitate,

unde părinții își vând sângele ca să plătească antibiotice expirate.

Și tu încă te plângi că ți-au mărit rata la Netflix.

În fiecare zi, în același oraș, mor copii.

Și în fiecare zi, tone de mâncare bună sunt aruncate la gunoi,

doar ca să se mențină prețurile.

Am ajuns să distrugem hrana, doar ca să creștem profiturile.

Aruncăm viață, ca să salvăm statistici.

Bugetele militare cresc de la an la an.

Au depășit deja 2 trilioane de dolari anual.

Dar „nu sunt bani” pentru sănătate.

Niciodată nu sunt bani pentru viață.

Doar pentru moarte.

Moartea e mai profitabilă. Mai predictibilă.

Adică avem bani să ne ucidem între noi,

dar n-avem bani să ne salvăm.

Și nimeni nu urlă destul.

Îi aplaudăm pe Elon Musk și pe visul lui de a coloniza alte planete,

dar pe planeta noastră, aici,

n-am reușit nici măcar să găsim o soluție sigură pentru reciclarea plasticului.

 În timp ce visăm la Marte,

înotăm în plastic.

Copiii noștri se nasc cu microplastic în sânge.

Iar noi le spunem să fie recunoscători.

Plasticul care ne sufocă planeta,

care ne îmbolnăvește,

care ne omoară fără milă.

Dar „e ok” – e ambalat frumos și colorat.

Visăm la cucerirea galaxiilor,

dar pe pământul nostru, al nostru,

oamenii încă nu au apă potabilă.

Milioane trăiesc sub pragul sărăciei.

Și nu pentru că nu sunt resurse.

Ci pentru că am construit un sistem care funcționează doar dacă există lipsă, foame și dependență.

1% dintre oameni dețin peste jumătate din bogăția lumii.

Restul trăiesc din firimituri.

Sau visează la ele pe TikTok.

Am învățat roboții să recunoască emoții,

dar tot mai puțini dintre noi mai înțeleg ce simte omul de lângă.

Învățăm mașinile să pară umane,

dar noi înșine ne pierdem umanitatea.

 Avem AI care ne întreabă „Cum te simți azi?”,

dar părinții noștri nu ne-au mai întrebat asta de ani.

Învățăm siliconul să fie empatic.

Și uităm cum se face cu sufletul.

Oamenii mor pentru că nu au bani de tratament.

Medicamente vitale costă atât de mult, încât devin inaccesibile.

Copiii mor pentru că părinții nu au cu ce să-i trateze,

iar companiile farmaceutice fac miliarde din asta.

 Asta nu e capitalism.

E canibalism cu factură.

Iar această listă de absurdități poate continua la nesfârșit.

Dar nu o vom face.

Pentru că e mai ușor să taci decât să recunoști că ești parte din problemă.

 Nu e suficient să spunem că lumea a luat-o razna.

Noi am luat-o razna.

Noi am închis ochii.

Noi am apăsat „skip ad” la realitate.

Noi am împins absurdul mai departe, în fiecare zi în care am ales tăcerea.

Dar, după părerea mea, cel mai mare absurd este altul:

că în această lume complet nebună...

noi încă visăm la un viitor fericit pentru copiii noștri.

 Cum poți promite unui copil fericire,

într-o lume care i-a furat deja dreptul la apă curată, la adevăr, la iubire, la sens?

 Lumea noastră nu se va sfârși într-un război nuclear.

Se va termina într-un live de TikTok,

în timp ce un influencer dansează

iar în fundal… planeta arde.

Chemarea la trezire

„Dacă nu te doare, ești parte din problemă.”

Și acum… ce facem?

După ce ai văzut lumea așa cum e —

nu cum ți-o arată reclamele, nu cum ți-o ambalează știrile —

ci în toată urâțenia ei reală…

Ce faci?

Te-ntorci la scroll?

Mai pui un story ironic?

Mai faci o poză cu o cafea, ca să-ți anesteziezi neputința?

Nu.

Ajunge.

E momentul să taci cu adevărat, dar nu ca să te sustragi,

ci ca să auzi ce ai devenit.

Adevărul e că lumea nu s-a prăbușit deodată.

Nu a fost un accident cosmic.

A fost un lanț.

Zilnic. Lent. Asumat.

Fiecare alegere egoistă.

Fiecare tăcere complice.

Fiecare like dat prostiei.

Fiecare minciună spusă de dragul confortului.

Fiecare „nu mă interesează” a fost o cărămidă în zidul rușinii colective.

Și de aceea nu putem cere dreptate de la un sistem pe care îl hrănim în fiecare zi cu indiferența noastră.

Ești revoltat că sunt războaie?

Dar ai tăcut când au promovat ura.

Ești șocat că mor copii de foame?

Dar ai râs când se făceau glume despre săraci.

Ești furios că nu există adevăr?

Dar ți-ai mințit propriul copil, pentru „binele lui”.

Lumea nu va fi mai bună dacă doar o înțelegi.

Lumea se schimbă doar când tu devii imposibil de cumpărat.

Când nu te mai vinzi pentru like.

Când nu-ți mai vinzi sufletul pentru apartenență.

Când nu mai taci ca să nu superi.

Când începi să rostești adevărul chiar dacă tremuri.

Chiar dacă rămâi singur.

 Moralitatea nu începe cu o revoluție.

Ci cu o tăcere plină de rușine.

Urmată de o decizie simplă:

„De azi, eu nu mai particip la asta.”

Nu mai distribui minciună.

Nu mai aplaud mediocritatea.

Nu mai închid ochii când văd injustiție.

Nu mai aprob ce e greșit doar pentru că e popular.

Nu mai îmi educ copilul să se adapteze unei lumi bolnave.

Ci îl învăț să stea drept, chiar dacă toți ceilalți s-au cocoșat.

Pentru că în nebunia generală,

cea mai mare formă de revoltă

nu este să urli.

Ci să rămâi om.

 Să-ți ții jurământul.

Să-ți respecți cuvântul.

Să-ți ții sufletul curat.

Să-ți protejezi inima.

Să nu lași lumea să ți-o întunece cu rușine, pornografie, superficialitate și goană după nimic.

Adevărata revoluție începe când nu mai râzi cu turma,

când nu mai dansezi cu focul,

când nu-ți mai vinzi mintea pe firimituri de validare.

Adevărata rezistență azi

înseamnă să spui:

„Nu particip.”

Nu particip la această mască globală.

Nu particip la această batjocură a sensului.

Nu particip la umilința tăcută a omului simplu.

Nu particip la cultul morții îmbrăcat în modă, lux și entertainment.

Nu.

Eu aleg să fiu viu.

Să simt. Să văd. Să iubesc. Să sufăr. Să stau în picioare.

Chiar dacă totul în jur cade.

 Pentru că mai important decât să salvezi lumea,

este să te salvezi pe tine din ea.

Renașterea

„Cei care nu se mai pot întoarce la somn sunt cei ce vor reconstrui lumea.”

Nu mai putem cere lumii să se schimbe.

Dar putem construi tăcut o altă lume în noi.

O lume unde adevărul doare, dar vindecă.

O lume unde copilul nu e manipulat, ci învățat să gândească.

O lume unde femeia e femeie, bărbatul e bărbat și sufletul nu e un hashtag.

Nu e nevoie să te duci în munți.

Nu e nevoie să faci revoluție.

E nevoie să alegi zilnic să rămâi vertical.

Să spui „nu” acolo unde toți spun „merge și-așa”.

Să ai curajul să pleci dintr-un loc în care se vinde sufletul.

Să refuzi confortul dacă vine cu prețul rușinii.

Să trăiești cu puțin, dar să dormi liniștit.

Să ai mai puține haine, dar o singură conștiință.

O lume nouă nu începe cu alegeri.

Începe cu un singur om care, în tăcere, nu se mai prostituează spiritual.

Nu ai nevoie de platformă.

Nu ai nevoie de urmăritori.

Nu ai nevoie de validare.

Ai nevoie doar de un punct în interiorul tău de unde să spui:

„Până aici. De aici începe omul nou.”

 Un om care citește.

Un om care gândește.

Un om care își iubește copiii.

Un om care nu fuge de suferință, ci o transformă în forță.

Un om care, deși vede tot, nu urăște.

Nu se răzbună. Nu distruge.

Dar nu se lasă călcat în picioare.

Renașterea nu înseamnă fericire.

Renașterea înseamnă sens.

Într-o lume care a uitat ce înseamnă să fii om,

cei care se întorc la omenie

vor părea periculoși,

vor fi marginalizați,

dar vor fi ultimii care vor rămâne în picioare când totul se va prăbuși.

Pentru că atunci când nu mai rămâne nimic,

nu religia salvează, nu politica, nu tehnologia.

Ci caracterul.

Acel ceva ce nu poate fi cumpărat, nici luat, nici distrus.

Doar tu poți să-l cultivi.

 Și poate n-o să vezi schimbarea.

Dar copilul tău o va simți.

Poate nu vei fi aplaudat.

Dar vei fi iertat.

Poate n-o să fii popular.

Dar vei fi viu.

Și când totul se va întoarce în cenușă,

se va găsi în ruinele acestei lumi

măcar o singură pagină cu adevăr,

scrisă de cineva care n-a trăit degeaba.

Aceasta e miza.

Nu să schimbăm lumea.

Ci să ne salvăm sufletul din ea.”

Sursa: Anatol Basarab