Nicoară Nicolae-Horia
Atlantida…
Sărmană fiinţă, mult amăgitoare,
Tu, Atlantida mea nescufundată,
Cine atunci o să mai ştie oare
De pământul care-ai fost odată,
Udat de ploi şi pârjolit de soare?
Niciodată, poate niciodată… Clipa de acum e tot mai ternă,
Ştiu, întrebarea mea e în zadar,
Fir de nisip din curgerea eternă
Nimic ce eşti, grăunte de muştar,
Afară e o vreme de tavernă,
A început să plouă-n Calendar…
Tu, Atlantida mea nescufundată,
Cine atunci o să mai ştie oare
De pământul care-ai fost odată,
Udat de ploi şi pârjolit de soare?
Niciodată, poate niciodată… Clipa de acum e tot mai ternă,
Ştiu, întrebarea mea e în zadar,
Fir de nisip din curgerea eternă
Nimic ce eşti, grăunte de muştar,
Afară e o vreme de tavernă,
A început să plouă-n Calendar…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu