.jpg)
- Iubită de o ţară întreagă înainte de Revoluţie, cu multe premii şi turnee naţionale şi internaţionale, ai dispărut aproape fără urmă de pe ecrane şi din concerte, precum s-a întâmplat cu atâţia şi atâţia colegi din generaţia ta. Carmen, nu te-am uitat, ce mai faci?
- Până să-ţi răspund la întrebare, vreau să mulţumesc pentru bucuria pe care mi-ai făcut-o să apar şi eu în paginile acestei reviste pe care o iubesc enorm. Nu ratez niciun număr, şi când regăseam câte un coleg intervievat în paginile ei, mă bucuram şi nutream speranţa că într-o zi mă va suna şi pe mine cineva de la "Formula AS"... Cât despre ce mai fac... Este loc şi de mai bine, dar merg înainte. În fiecare dimineaţă mă trezesc cu speranţa că noua zi va fi mai bună decât cea care a trecut şi că soarele va reîncepe să lumineze şi strada mea... artistică. Cam pe acolo sunt, în general bine şi, foarte important, optimistă. Uitată? Sunt uitată numai de cei care au dorit să mă uite, care m-au dat intenţionat la o parte. Dar eu simt zi de zi dragoste din partea oamenilor care mă salută pe stradă, care mă recunosc, îmi zâmbesc şi se opresc să-mi zică o vorbă bună. La câte un eveniment la care sunt invitată, mă simt, de asemenea, la fel de iubită ca acum douăzeci de ani, mi se fredonează piesele şi simt oamenii aproape de mine. "Uitarea" de pe ecrane sau în concerte este o treabă comercială, care nu are nicio legătură cu partea sentimentală, cu inima admiratorilor. E adevărat că generaţiei noastre, chiar dacă continuă să trăiască din muzică, nu îi este uşor deloc. Dimpotrivă. Viaţa noastră nu este ca a artiştilor din Occident, unde un cântăreţ care a cunoscut gloria acum treizeci de ani trăieşte şi azi în bunăstare, undeva, într-o vilă de lux, este solicitat la concerte şi este primit cu tot respectul pe care-l merită. La noi nu e deloc aşa, dar deviza mea este "mergem înainte!"
- A rămas muzica marea ta pasiune sau ai dezvoltat, cum se spune, şi un "plan B", alte activităţi care să-ţi ocupe valenţele libere?
- Muzica a rămas marea mea pasiune, vârful vârfurilor, menirea mea. Dar, între timp, sau poate concomitent cu muzica, au apărut şi alte lucruri care mă pasionează, pe care le fac cu plăcere şi, sper, cu har. Primul pe listă este gastronomia. Gătesc, inventez tot feluri de bunătăţi, am teancuri-teancuri de cărţi, reviste de bucate. Apoi, îmi place să pictez. Arătam de mică talent, am desenat mereu, dar acum trebuie să prind curaj, să-mi aştern culorile pe pânză într-un mod mai profesionist, să spunem. Încă mă intimidează şevaletul, dar trebuie să-mi înving "frica" şi să pornesc. Prietenii, de la care am primit seturi întregi de pensule şi culori, mă împing de la spate şi bine fac. În plus, cos foarte mult, îmi fac haine, tot felul de decoruri prin casă. Ies des în natură, călătoresc, merg foarte mult cu bicicleta şi sunt mare... pescar.
"Mi-am consumat marea iubire"
Vârstele meseriei. Timpul nu i-a şters frumuseţea
- Gătesc pentru mine, pentru prieteni, pentru băiatul meu, Sorin, când vine pe la mine. Sorin are aproape douăzeci şi cinci de ani, tocmai termină Aviaţia. Ne înţelegem perfect, suntem ca doi fraţi, chiar deseori mi se adresează cu "surioară". Este un băiat serios, care îşi trăieşte tinereţea frumos, iubeşte, îşi urmează pasiunile, este tot ce poţi spera de la un copil. Sunt foarte mândră de el.
- Sorin este băiatul tău şi al lui Sorin Oprea, de care eşti divorţată de aproape cincisprezece ani. De ce o femeie frumoasă şi iubită ca tine a ales să rămână singură?
- Eu şi Sorin (fiul compozitorului Paraschiv Oprea - n. red.) ne-am despărţit în 1999, însă am rămas buni prieteni, în sensul că avem o relaţie civilizată, politicoasă. La mijloc a fost mereu Sorinuş, băiatul nostru. De ce am rămas singură? Simplu: pentru că mi-am consumat marea iubire. Sorin a fost marea mea iubire, şi după el nu am mai vrut pe nimeni în viaţa mea. Nu este vorba de lipsă de curaj, nici de lipsă de curtenitori. Ba chiar sunt într-o relaţie sentimentală, de cinci ani de zile, dar ea nu se va concretiza niciodată într-un certificat de căsătorie. Ieşim în oraş, mergem împreună în vacanţe, la film, petrecem clipe foarte frumoase împreună, dar atât. În viaţa fiecăruia dintre noi există nişte momente cheie, schimbătoare de destin. La trei ani, când am cântat prima dată, viaţa mea a cotit-o fără întoarcere către muzică. Când am iubit, am iubit total. Nu zic că nu e posibil să mai iubesc cu tărie, dar va fi altfel. Deci, rectific: nu sunt singură, ci sunt o femeie necăsătorită, dar fericită, veselă şi mereu cu sufletul deschis.
Dialog în oglindă
- Când închizi ochii, ca să tragi perdeaua peste realitate, care este primul lucru la care te gândeşti?
- Imediat mă gândesc ce să mai fac. Niciodată când închid ochii nu mă gândesc la ce-am făcut, poate doar momentele de mare, mare tristeţe să fie excepţia. În rest, mă gândesc numai şi numai la viitor. Ce melodii să mai cânt, ce să mai repet sau să înregistrez în studioul prietenului şi compozitorului Cristian Faur, cu care lucrez, ce locuri să mai vizitez, ce lucruri frumoase să mai iasă din mâinile mele. Oricum, reflexul a rămas să mă gândesc prima dată la muzică...
- Aşadar, lucrezi. Unde te putem vedea şi asculta?
- Lumea mă poate vedea oriunde sunt solicitată. Primul eveniment major va fi la finalul lui noiembrie, la Galele Ovomusic, organizate deja de ceva ani de Ovidiu Komornyik. Pregătesc şi ceva surprize spre finalul anului, dar despre ele, la vremea lor.
- Te-ai născut în Oneşti, un loc care a dat României o pleiadă întreagă de sportivi şi artişti. Mai mergi acasă?
- Trecerea timpului poate fi, însă, greu de suportat când lasă urme adânci pe chipul femeilor frumoase. Te sperie în vreun fel acest aspect?
- Nu îmi este teamă de îmbătrânire, pentru că acesta este cursul vieţii. Şi nu ocolesc deloc oglinda, ba chiar în fiecare dimineaţă vorbesc cu persoana reflectată în ea şi îi spun: "Bună dimineaţa, eşti foarte frumoasă azi şi vei avea o zi mult mai bună decât ieri!". Cred că voi face acest lucru şi peste alţi douăzeci de ani, dacă mi-i va da Dumnezeu. Nu-mi doresc decât să trăiesc frumos şi să îmbătrânesc frumos. Nu am avut niciodată vreo urmă de invidie pe frumuseţea şi pe tinereţea altora. Dacă aş invidia tinereţea din jur, sunt sigură că m-aş auto-urâţi şi eu, interior şi exterior.
"Puţin respect"
- Faci parte dintre oamenii optimişti, care văd, în viaţă, jumătatea plină a paharului. Ai, totuşi, şi regrete?
- Nu am regrete majore, sunt convinsă că-mi împlinesc menirea, rostul meu pe acest pământ. Regret, doar, că nu am reuşit să fac mai mult în această menire a mea. Câteodată regret că nu m-am născut în altă parte. Să nu fiu înţeleasă greşit, îmi iubesc ţara, îmi iubesc publicul, dar când sunt foarte dezamăgită, simt că în altă parte nu aş fi fost pusă pe acest raft plin de praf unde stau acum, alături de alţi colegi de-ai mei. Este foarte dureros să fim atât de puţin respectaţi în ţara noastră. Nu aştept remuneraţii, voi trăi cât mai am de trăit aşa, fără pensie, fără siguranţa zilei de mâine, dar îmi doresc respect. Italienii sau grecii îşi respectă până la moarte artiştii tuturor generaţiilor, de ce nu se poate şi la noi? De ce ni s-a tăiat chiar aşa craca de sub picioare? Un artist poate avea ceva de spus până închide ochii, nu trebuie să-i fie închişi de către alţii, înainte de vreme. Apoi, ne mirăm de
