Suflet romanesc cu Dan Puric

Suflet romanesc -Dan Puric Brasov 30.05.2014

Între sublim şi banalităţile de fiecare zi sau poveşti cu care te-ai identificat măcar o dată

Autor: Loreta Popa | luni, 10 noiembrie 2014 

Loreta Popa

Cred cu tărie că am devenit cei mai iscusiţi actori de pantomimă. Noi, cei simpli, spectatorii. Ne-am pierdut tainele pe calea întortocheată a vieţii. Unul dintre motive este lungul drum al unei zile, care se termină de fiecare dată previzibil. Cel mai des ajungi acasă obosit, sătul de mizeria pe care o vezi la fiecare pas, dornic doar de un duş fierbinte, un pahar cu vin roşu şi îmbrăţişarea fără de pereche a copilului tău sau a sufletului cald de lângă tine. Alteori nu reuşeşti să scoţi cheia din buzunar, nici să-ţi dai jos hainele, nici să răspunzi la „Bună seara!” Rare sunt ocaziile în care ajungi acasă mai vesel decât atunci când ai plecat şi reuşeşti să pui la punct tot ceea ce nu ai reuşit timp de o săptămână, îi mângâi pe cei de lângă tine, le rezolvi toate problemele pe care nu au avut curajul să ţi le mărturisească, trist cum erai zilnic, şi adormi fericit cu gândul că ziua ţi-a fost senină. De fapt, ocaziile de genul acesta le numeri pe degete. Ne-am retras într-o lume interioară, într-un turn nu de fildeş, ci de plumb, prin care nu mai lăsăm să treacă nimic. Unii dintre noi s-au trezit şi şi-au dat seama cine sunt, dar într-o măsură atât de mică încât e greu să-i descoperi în mulţime.

Există însă zile când ceva se schimbă, când mecanismul atât de bine pus la punct al Zilei Cârtiţei este dat peste cap şi te redescoperi. Dai cu nasul de cel care ai fost, de cel care a mocnit înlăuntrul tău atâta vreme. De o astfel de regăsire am avut parte când am răspuns invitaţiei de a vedea spectacolul cu piesa „Rencontres”, la Teatrul de Comedie, cu Dragoş şi Violeta Huluba. După o zi în care abia reuşisem să stabilesc ce face stânga şi ce pune la punct dreapta, am alergat să pot ajunge la Teatru. Am pătruns în sala de spectacol pe întuneric, dar ştiam că dacă merg pe lângă perete e imposibil să nu găsesc un loc când reflectoarele vor lumina din belşug scena. Şi aşa a fost. Am nimerit pe rândul 4, locul 1. M-am aşezat fără să deranjez pe nimeni, mi-am dat telefoanele pe silenţios şi apoi am privit. Ce am simţit întreaga oră şi cele zece minute, cât ţine spectacolul, nu voi uita prea curând. Succesiunea de taine m-a tulburat peste măsură şi m-a bucurat la fel.

Mi-au trecut mulţime de gânduri pragul minţii, pentru că mi se părea nedrept ca doi actori capabili de o asemenea performanţă să nu joace pe Broadway. M-am bucurat când am aflat că numeroase au premiile care i-au răsplătit pentru efort şi că au fost aplaudaţi în multe ţări pentru prestaţie. Mesajul lor e simplu, fără prea multe cuvinte, însoţit doar de muzică. Poveştile pe care le spun ei cu siguranţă le-aţi auzit de-a lungul vieţii şi vă veţi identifica uşor cu ele. De întâlniri cu El sau cu Ea aţi avut parte, sunt convinsă, cu toţii, întâlniri care pot lua diferite forme de la tristeţe la frenezie, de la nebunie la gelozie, de la neputinţă la cucerire, de la învins la învingător, toate împletite cu iubire. Am avut şi eu în familie un unchi care a murit în primul război mondial şi care exact înainte să plece şi-a cunoscut sufletul pereche, iar povestea lui a ajuns la mine netrunchiată, pură, un exemplu de iubire imposibilă, dar atât de aproape de perfecţiune. Am plâns de la primul gest până la finalul scenei. Mă simţeam răscolită până la rădăcină. Am cunoscut fiecare dintre noi pe cineva care a făcut toate gesturile de iubire posibile pentru femeia de lângă el, dar ea l-a părăsit pentru un altul cu bani mai mulţi. Dragoş Huluba şi soţia lui, Violeta, reuşesc, prin arta lor, să te treacă prin toate stările sufleteşti posibile. Nu se sprijină pe cuvinte, doar pe gest, pe dans şi pe muzică, dar şi pe un simţ al umorului depăşit doar de spontaneitate. Rar o asemenea performanţă astăzi, într-un peisaj teatral deloc echilibrat.

Limbajul folosit de Dragoş Huluba reprezintă o atitudine în fața unei lumi care a uitat de comunicarea de la om la om, de înţelegere şi de răbdare. Am descoperit în Dragoş Huluba un artist virtuoz al step-ului, care a studiat şi a colaborat cu Dan Puric, făcând parte din Compania acestuia, Passe Partout, dar şi cu alţi experţi în domeniu. Acest gen special de spectacol fără cuvinte, care nu este nici teatru, nici dans, nici pantomimă, ci o sinteză a lor, cucereşte şi reuşeşte să ajungă la spectatori, din orice categorie socială ar face aceştia parte. De altfel, m-am convins de acest lucru când Violeta Huluba a coborât de pe scenă invitând unul dintre spectatori la dans, iar din sală s-au auzit un ropot de aplauze, căci jumătate dintre aceştia erau sportivi, nu ştiu nici de la ce club, nici ce sport practicau, cert e că arătau toţi ca Arnold Schwarzenegger şi şi-ar fi dorit să fie în locul colegului lor.

Spectacolul pe care Teatrul de Comedie l-a introdus în repertoriul său mi-a deschis ochii. Lumea în care trăim este scena pe care jucăm şi noi, oamenii simpli, în fiecare zi. O scenă de pe care însă au dispărut marile spirite. Nu mai comunicăm unii cu alţii sau o facem puţin spre deloc, ne ascundem în spatele computerului de acasă, a unui pseudonim, ne lăudăm singuri împodobindu-ne cu calităţi inexistente, ne dăm rotunzi şi mari când suntem de fapt mărunţi, nesemnificativi şi plini de colţuri, distrugem visuri, şoptind la urechea virtuală a unui om care alege să ne asculte cu sinceritate planuri despre care ştim sigur că nu se vor împlini şi mimăm o fericire inexistentă. Ne asumăm identităţile altora şi minţim. Chiar şi pe noi înşine. Am cunoscut un unchi care habar nu avea că nepoata şi-a creat un cont fals şi seduce femei în numele lui, folosindu-se de fotografiile de familie. Când a aflat, a tăcut complice în loc să o pună pe aceasta din urmă la punct şi să ceară mamei fetei să o ducă la un control psihiatric. E simplu, mimăm implicarea şi adevărul. Comentăm tot timpul despre viaţa altora, dăm sfaturi, mimăm tristeţea, mimăm zâmbetul, interesul, prietenia şi cu siguranţă mimăm iubirea. Mimăm ca nimeni alţii civilizaţia şi aruncăm, în goana maşinii, gunoaie pe geam în fiecare zi. Mimăm până şi rutina uneori. Şi uneori mimăm şi votul. Nu ne mai privim în ochi, nu ne mai petrecem timpul cu nimeni, nu ne mai bucurăm de nimic. Am lăsat altora toate acestea şi ne-am privat cu bună ştiinţă copiii de sensul cuvântului OM. Nimic nu mai este real dincolo de desk-ul laptopului. Am ajuns să cred că şi a visa se poate mima la modul perfect. Noi suntem adevăraţii actori de pantomimă şi pe noi nu ne aplaudă nimeni la final de spectacol. Nici măcar noi înşine.

Poate că nu ştiaţi, dar şi picioarele pot spune poveşti şi se cuvine să le mulţumesc celor doi protagonişti pentru felul în care mi-au schimbat ziua, deschizând o poartă, altfel decât cele pe care le deschid zilnic, spre o lume cu totul aparte. Taina acestor actori este pasiunea lor pentru arta pe care au ales să o slujească. Sinceritatea lor pe scenă şi în afara acesteia este dezarmantă. Mi-aş dori să vedeţi „Rencontres", poate vă veţi redescoperi şi vă veţi da seama dacă sunteţi mimi sau aveţi un rol principal în viaţa aceasta.

Sursa:

http://www.evz.ro/intre-sublim-si-banalitatile-de-fiecare-zi-sau-povesti-cu-care-te-ai-identificat-macar-o-data.html