.jpg)
Aflat la 21 de km de Făgăraş şi 20 de km de Rupea, Lovnicul aparţine de comuna Jibert. Atestată documentar în 1206, localitatea a fost locuită mult timp de către o comunitate majoritar săsească, până la emigrarea masivă a acestora, imediat după 1990. Mărturie a convieţuirii dintre saşi şi români, specifică acestei zone, stau şi azi cele două biserici: cea evanghelică luterană şi cea ortodoxă. Despre lăcaşul de cult ortodox ne vorbeşte părintele Ciprian Irimiea, paroh din februarie 2006:
Apa minerală şi „viaţa lungă” Relieful hotarului Lovnicului, luat în ansamblu, este deluros cu înălţimi destul de mari. Cel mai mare este spre nord dealul Chiolung, înalt de 698 m. Prima menţiune documentară a localităţii datează din 1206, când apare ca localitate de graniţă. Timp de multe secole populaţia a fost formată preponderent de saşi, iar satul s-a numit Lobling, Lebling, Lefling sau Leblang, ceea ce înseamnă „viaţă lungă”. Aceasta presupune că pe plaiul „Lovuniku” a existat o localitate, o aşezare care a purtat denumirea de „Vita Longua” după care saşii au tradus-o pe a lor. Denumirea de „Vita Longua” e posibil să fie primită de la vechii locuitori, datorită izvoarelor de apă minerală care existau în punctul „Borvis” până la marele cutremur din 27 noiembrie 1793. Biserica românilor şi slujitorii ei Românii, după ce au venit din „Piscul Românilor” în actuala vatră a satului, şi-au construit o bisericuţă din lemn în locul numit „Bulboacă”, lângă gospodăria lui Gheorghe Mihăilă; ea se afla la câteva sute de metri mai la vale de actuala biserică, lângă părău. Datorită deselor inundaţii, sătenii au fost obligaţi să-şi mute gospodăriile pe terenuri mai ferite. Atunci au zidit actuala biserică, între anii 1860-1864, pe un teren cedat din curtea lor de fraţii Custură ca buni creştini, sub păstorirea preotului Ioan Mircea. Biserica este zidită în formă de navă, din cărămidă cu fundaţie de piatră, în stil ardelenesc. Din atestările găsite la Arhiepiscopia Sibiului în legătură cu preoţii români din Lovnic, avem următoarele date: Pr. Bucur Mircea (1816-1860), Pr. Ion Mircea cu filia Cobor (1860-1907), Pr. Ioan Greceanu şi ginerele lui, I. Mircea (1908-1922), Pr. Ioan Mircea (1922-1935), Pr. Ioan Florea (1935-1945), Pr. I. Popovici (1946-1952), Pr. Remus Mircea – administrator (1952-1956), Pr. Ion Ciuceanu (1956-1977). Urmează apoi preoţii Aurel Grama, Marius Chinderiş şi Radu Frăţilă. Lucrări de-a lungul timpului În timp biserica românilor din Lovnic trece prin multe lucrări de reparaţii şi înfrumuseţare. În 1940 se înlocuieşte iconostasul cu cel actual, din stejar. În 1966 se izolează cu bitum zidul din partea de nord, pentru înlăturarea igrasiei, dar din păcate lucrările nu au reuşit pe deplin îndeplinirea acestui obiectiv. În 1967 se înlocuieşte ţigla de pe turlă cu tablă zincată şi se zugrăveşte în interior. În 1981 se repară şi se zugrăveşte şi exteriorul. În anul 2006 se repară tencuiala exterioară a bisericii şi se zugrăveşte, se înlocuieşte ţigla de pe acoperiş şi lemnăria, se înlocuieşte clopotul vechi, fisurat, cu unul de dimensiune dublă. În acest moment biserica mai are nevoie de lucrări de drenare şi hidroizolaţii, tencuire interioară şi pictură, dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al credincioşilor, sunt convins că acestea vor fi realizate. Folosesc acest prilej şi pentru a face un apel călduros tuturor fiilor acestei aşezări, ca niciodată să nu uite Lovnicul, locul de unde au plecat, leagănul unde Dumnezeu le-a dăruit lor şi înaintaşilor lor lumina zilei. Pr. Ciprian Vasile Irimiea Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010
