Viata nu este o joaca, e mult prea scurta sa ne batem joc de ea! Traiti-o frumos si veti cunoaste fericirea la care visati!

ADEVARATA LECTIE DE VIATA!O POVESTE CARE AM GASIT-O LA PRIETENA MEA MONALISA DIN PITESTI SI CARIUA II MULTUMESC,CA M-A LASAT SA O POSTEZ AICI!

Am intrat prima dată în cizmărie într-o zi toridă de vară. Din spatele tejghelei a răsărit capul unui ţigan tânăr cu părul creţ şi o pereche de ochi mari negri. Foarte amabil, cu o voce plăcută m-a întrebat cu ce ma poate ajuta.... Am scos din sacoşă sandalele care trebuiau flecuite şi i le-am întins.

- Pe ce nume vă scriu bonul?

- Popescu Larisa.....

- Mâine după-amiază sunt gata, veniţi cu acest bon. Vă costă nouă lei, mi-a spus el şi s-a aplecat spre un raft unde a aşezat sandalele.

Am pus pe tejghea o bancnotă de zece lei, am luat bonul, i-am mulţumit şi în secunda următoare am ieşit în stradă. La colţ însă, am constatat că alerga după mine un băieţel de vreo opt-nouă ani strigându-mă:

- Domnişoară, v-aţi uitat restul!

Avea în mână o bancnotă de un leu. I-am strâns mânuţa în care ţinea banii şi i-am spus:

- I-aţi tu bomboane de aceşti bani.

- Nu, nu, nenea Gică mi-a spus să vă dau aceşti bani pentru că este restul dvs. Se va supăra dacă o să vin cu ei înapoi. O să spună că nu v-am găsit.

- Bine, o să-ţi cumpăr eu mâine nişte bomboane. Mulţumesc!

Eram foarte mirată de atâta corectitudine la un ţigan. Ceva nu mi se părea în regulă. A doua zi când am venit după sandale i-am adus şi o cutie cu bomboane băieţelului.

- Astea sunt pentru băiatul pe care l-aţi trimis ieri după mine cu restul, i-am spus întinzându-i cutia. N-a vrut să oprească el banii, aşa că i-am luat eu nişte bomboane.

- Nu trebuia, domnişoară, eu mă străduiesc să îl educ bine, să nu cerşească, să nu fure, pentru că e ţigan şi viaţa e foarte grea dacă nu înţelege de mic lucrurile astea. Lumea când te vede că eşti ţigan foarte greu are încredere şi tocmai de aceea vreau să-l învăţ să fie corect. O să accepte bomboanele dumneavoastră dacă îi permiteţi să vă ajute la sacoşe până acasă.

- Dar eu îi dau bomboanele ca recompensă pentru că mi-a adus banii, am spus.

- Nu, banii vi i-a adus pentru că era datoria lui, erau ai dvs. Aşa era corect şi cinstit. Dar dacă dvs. vreţi să-i faceţi acest cadou, el va trebui să vă ajute şi el cumva, şi o să vă ajute să vă duceţi sacoşa cu sandale şi ce mai aveţi acolo până acasă. El trebuie să înţeleagă că munca cinstită este recompensată şi nu vicleşugurile.

- Bine, sunt de acord, am spus. Aveţi dreptate, e important pentru educaţia lui să înţeleagă lucrurile corect.

- Vă mulţumesc, spuse, apoi se întoarse, şi spre surprinderea mea îşi luă dintr-un colţ o pereche de cârje, se deplasă cu ele spre uşa din spate, o deschise şi strigă tare:

- Antonio! Vino jos, te rog! Ajut-o pe doamna să-şi duca sacoşa până acasă.

Băieţelul a venit în fugă sărind treptele câte două odată, a luat vesel sacoşa şi a venit cu mine. Eram tulburată nu numai pentru că descoperisem infirmitatea cizmarului dar şi de corectitudinea lui absolută.

- Este tatăl tău? L-am întrebat pe copil.

- Nea Gică nu, este unchiul meu.

- El, este patronul, sau e angajat la altcineva?

- Nu e angajat, e cizmăria lui şi o să mă înveţe şi pe mine să lipesc pantofi, să cos…

- Îţi place cizmăria?

- Îmi place cum miroase pielea şi prenadezul şi crema de ghete.

- Dar ce-a păţit la picior nea Gică?

- A avut un accident în Italia.

- Ce accident, de maşină?

-Nu, n-am voie să vorbesc despre asta. S-ar supăra foarte tare dacă ar şti că eu vorbesc despre el când nu este de faţă.

- Te bate atunci când greşeşti? De ce ţi-e aşa frică de el?

-Nu, nu mă bate. Nu m-a bătut niciodată, dar mi-e ruşine. El are grijă de mine ca şi cum aş fi băiatul lui. Vrea să-mi dea o educaţie bună.

- El n-are copii?

- Nu.

- Părinţii tăi unde sunt?

- Tata e la închisoare, iar mama e în Italia la muncă.

- Mama ta e sora lui?

-Nu, nea Gică e frate cu tatăl meu.

- Pentru ce e închis tatăl tău?

- A dat foc la casă şi a murit un om în acel incendiu. Era un duşman de-al lui.

- A plecat de mult mama ta?

- Da, de vreo * ani. Dar vorbesc cu ea la telefon, îmi mai trimite bani…Mă iubeşte foarte mult. Când o să aibă suficienţi bani o să se întoarcă la mine.

- Aici locuiesc eu. Îţi mulţumesc pentru ajutor, am spus.

- Cu multă plăcere! Vă mai aşteptăm pe la noi…Sărut mâna!

- La revedere, Antonio.

Trecuseră câteva săptămâni, eram în piaţă, cumpăram fructe când, o voce cunoscută mi-a atras atenţia.

- Eu nu cerşesc doamnă, daţi-i banii ăştia bătrânei de pe treptele pieţei, ea cerşeşte. Vă rog frumos!

- I-a uite! După ce că ţi-am dat mai faci şi nazuri, îi răspunse o voce ascuţită de femeie.

- Eu nu am nevoie de pomană, doamnă, eu muncesc, am bani. Dacă vreţi să daţi de pomană daţi la altcineva care are nevoie.

Puţin mai încolo, într-un scaun cu rotile, nea Gică, stătea înconjurat de sacoşe şi îi explica unei doamne corpolente situaţia lui.

M-am apropiat şi l-am salutat.

- Bună ziua! Ce mai faceţi?

- Mulţumesc bine, domnişoară, îl aştept pe Antonio să mai aducă de-ale gurii. El cumpără şi eu le car, că am utilaje, zise el cu umor arătând spre căruciorul în care stătea.

- Eu am cumpărat numai nişte fructe, dar mai am de luat mai multe. Dacă vreţi să vă ajut, sunt cu maşina…

- Nu luăm chiar aşa de multe dar mulţumesc pentru intenţie. N-aţi mai trecut pe la noi… Spuse el în timp ce ne uitam amîndoi la Antonio care se întorcea cu o sacoşă plină. - Sărut mâna! Mi-a spus el politicos.

Refuzul lui de a se lăsa ajutat mă irita cumva dar m-am îndepărtat, gândindu-mă că nu e treaba mea şi m-am lăsat apoi dusă de valurile vieţii în vâltoarea preocupărilor cotidiene. De abia toamna, când mi-am cumpărat nişte ghetuţe foarte frumoase pe care le-am purtat vreo trei saptamâni şi care apoi s-au dezlipit mi-am adus aminte de cizmăria lui Nea Gică şi m-am dus la el. Mirosul pătrunzător de piele, de prenadez, cremă de ghete, şi adeziv m-a făcut să zâmbesc amintindu-mi de Antonio.

-În primul rând daţi-mi voie să vă spun să nu vă mai luaţi pentru toamnă şi iarnă încălţăminte necusută pentru că riscaţi să se dezlipească.

- Mi-a plăcut modelul, am spus.

- Da, sunt frumoase, dar nu sunt rezistente, după cum vedeţi, nu le-aţi purtat prea mult şi s-au şi dezlipit. Eu o sa le cos la maşină, şi o să le şi lipesc şi o să vedeţi că n-o să mai aveţi probleme.

- Mulţumesc, cât mă costă?

- ** lei şi o să fie gata miercuri după amiaza.

-Ce mai face Antonio? L-am întrebat.

- Antonio e un pic mai bine acum. L-au operat dar, e greu… spuse el cu glasul tremurat şi cu o emoţie vădită.

- Dar ce-a păţit?

- S-a bătut la şcoală cu alţi copii mai mari şi l-au lovit la cap, a făcut un hematom şi a trebuit operat… Nu-mi mai arde de cizmărie, dar nici să stau degeaba nu pot şi am nevoie de bani spuse el cu lacrimi în ochi.

- La ce spital e internat? Vă pot ajuta eu cu bani şi vă rog din suflet să mă lăsaţi să fac asta pentru Antonio… De ce sumă e nevoie?

- M-am împrumutat, vreau sa vând apartamentul sau măcar să-l închiriez. Eu pot să dorm şi aici, în atelier, n-am nevoie de cine ştie ce confort.

- Cât e nevoie?

- Mai e nevoie de tratamentul de recuperare care e **** de euro pe lună în primele luni mai ales e important până se reface cât de cât.

- Ok, vă aduc mâine pentru luna asta **** de euro.

-N-o să vi-i pot restitui prea curând decât dacă vând apartamentul…

- Nu vă dau aceşti bani cu împrumut, sunt un cadou pentru Antonio. Credeţi că dacă îmi repar încălţămintea nu am bani? Vă spun că vă înşelaţi.

- Da, de obicei îşi repară pantofii oamenii mai nevoiaşi care nu-şi permit să-şi cumpere alţii, spuse el surâzând încurcat.

- Eu am avut o copilarie cu destul de multe lipsuri şi am deprins obişnuinţa de a face economii, nu-mi place să fac risipă pentru că mereu mă gândesc că sunt alţii care nu au nici ce mânca, am spus.

-Atunci vă mulţumesc în numele lui, şi să vă ajute Dumnezeu să aveţi mereu suficient că aveţi o inimă bună şi ajutaţi şi pe cei în nevoie.

-Eu vă mulţumesc că aţi acceptat ajutorul meu, am spus şi am plecat.

În zilele următoare l-am vizitat de mai multe ori pe Antonio la spital. Am fost foarte impresionată de feţişoara lui palidă, de capul bandajat, de privirea lui pierdută şi oboseala vizibilă care apărea în gesturile lui la cel mai mic efort.

Acum mergeam destul de des la cizmărie şi uneori îl ajutam pe nea Gică la cumpărături.

Într-o seară, a primit un telefon din Italia. Din discuţie mi-am dat seama că este mama lui Antonio care îi spunea iar că nu poate veni.

Am auzit un început de înjurătură ţigănească pentru care imediat şi-a cerut scuze. Palid de furie şi-a prins capul în mâini şi a rămas încremenit multă vreme.

Cu o voce groasă, răguşită, mi-a spus apoi povestea lui cu o sinceritate şi un tragism care mi-a dat fiori pe şira spinării.

-Rada, femeia asta l-a făcut pe Antonio la paisprezece ani. S-a măritat cu Mihai, fratele meu după regulile ţigăneşti de la treisprezece ani. A fost dată de tatăl ei familiei noastre cu zestre, cu nuntă mare şi o vreme, vreo trei ani a fost din scurt supravegheată de maică-mea, Dumnezeu s-o ierte şi s-a supus, dar nu l-a iubit pe fratele meu, a fost amorezată de altul şi n-a reuşit niciodată să se împace cu ideea că iubirea ei nu s-a împlinit. Fratele meu a iubit-o cu pasiune că era frumoasă şi când a prins-o că-l înşela într-un acces de furie a dat foc casei unde i-a prins împreunaţi. E închis acum pentru că amantul a murit în acel incendiu iar ea a rămas desfigurată, e arsă pe faţă şi pe mâini. Cerşeşte acum în Italia şi câştigă destul de bine cu arsurile ei. Pe Antonio însă nu i l-am lăsat pentru că era un exemplu rău pentru el, a mai fost la ea când era mai mic şi cerşea cu el în braţe, îl ţinea în condiţii mizere… Nu vreau să ajungă cerşetor pe străzi. I-am spus că a fost operat şi m-a întrebat dacă se vede, dacă e mutilat. Asta m-a intrebat nenorocita. Voia să ştie dacă poate să-l folosească la cerşit. Asta e mamă?

-Dar cu piciorul cum s-a întâmplat? L-am întrebat.

Mult timp nu mi-a răspuns, fiind dus pe gânduri apoi a zis încet:

-Asta e altă poveste…A trecut mult timp de atunci….

Privirea lui devenise sticloasă. Pentru câteva clipe paloarea feţei îi devenise intensă ca ceara, ochii, ca doi cărbuni aprinşi îi sticleau de emoţie iar cuvintele le şoptea aproape.

- Nu-mi place să-mi amintesc. Am fost dat de tatăl meu pentru „o viaţă mai bună” unchiului Jean în Italia. Aşa mi-au spus atunci. De fapt, familia mea avea nişte datorii faţă de el pe care nu le mai putuse plăti. Eu însă n-am aflat acest amănunt decât foarte târziu. Unchiul meu, care e de fapt frate cu tatăl meu m-a trimis la cerşit de la cinci ani pe ploaie, pe zăpadă, cu picioarele goale, zdrenţăros ca să impresionez lumea. Mă învăţa să cînt, să mă prefac olog şi mă bătea atunci când nu-i aduceam suficienţi bani. Aşa că atunci când am putut, după vreo trei ani am fugit. M-a găsit însă şi m-a bătut, mi-a rupt piciorul fără scrupule şi m-a ţinut cu el rupt luni de zile până s-a sudat greşit. Am avut nişte dureri greu de descris în acele luni cînd m-a ţinut închis într-o pivniţă pe întuneric numai cu apă şi nişte resturi de mîncare pe care mi le arunca nevastă-sa printr-un geam. Mult timp n-am mâncat nimic încercând în felul acesta să mor dar Dumnezeu a vrut să supravieţuiesc. O vreme a fost cu mine în beci o femeie foarte frumoasă pe care o cumpărase Jean şi care refuza să se prostitueze. O băteau o drogau şi o violau zilnic apoi o închideau cu mine. I se spunea mereu că va ajunge ca mine dacă nu se supune. Ea mi-a dat putere să trăiesc, m-a învăţat să cred în Dumnezeu şi să mă rog. Mi-a spus că preferă să devină infirmă decât să facă ce vor ei. Când era cât de cât lucidă se ruga permanent la Dumnezeu să o ajute să-i ierte pentru toate chinurile pe care i le produc. Se ruga într-una, cu voce tare, plângând în genunchi cu o fervoare cum n-am mai văzut la nimeni. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu ea. Am auzit că a murit drogată, de la o supradoză.

Infirm eram mult mai bun la cerşit şi mai ales nu mai puteam să fug . Părinţii mei nici n-au ştiut acest „amănunt” decât după doi ani când am reuşit să le trimit o scrisoare pe ascuns. Atunci a venit maică-mea şi m-a luat acasă direct de pe stradă din locul unde eram lăsat în fiecare dimineaţă la creşit. Ea m-a ascuns multă vreme şi m-a adus înapoi după multe peripeţii. Mihai lucra la cizmăria asta cu bunicul Dumnezeu să-l ierte, şi m-au luat ucenic. M-au dus şi pe la doctori, au încercat să-mi recupereze piciorul dar deja trecuse prea mult timp, n-au reuşit decât să mă chinuie. Mihai mersese la şcoală, aşa că m-a învăţat să scriu, să citesc, să socotesc. Avea douăzeci şi unu de ani cînd s-a îndrăgostit şi a făcut prostia să se însoare cu Rada. Înainte să plece la puşcărie mi l-a dat pe Antonio să am grijă de el dar Rada mi l-a furat şi a fugit cu el în Italia unde a cerşit cu el în braţe luni de zile până am dat de ea şi am reuşit s-o convingem că e mai bine să mi-l lase mie. E la mine de când avea patru ani.

- V-aţi dus după ea în Italia?

- Nu, nu eu. Am acolo patru surori, veri, cumnaţi, rude. Ei l-au găsit şi l-au adus; mic, slab, bolnav, plin de păduchi dar în viaţă, slavă Domnului! Nu i-am cerut decât să vorbească cu el la telefon frumos, ca o mamă, nu i-am cerut bani nici acum când e bolnav şi ea…

Glasul lui răguşit s-a stins într-o horcăitură. Îşi prinsese capul în mâini şi tăcea.

- Mă rog la Dumnezeu să-mi dea puterea s-o iert, a continuat el mai târziu. Ştiu că nu poate să-l iubescă dar nici n-o pot lăsa să-l distrugă.

- Dar cu cine s-a bătut Antonio aţi aflat?

- Nişte derbedei! Am vorbit cu învăţătoarea. A vrut să mă ajute săraca dar n-am aflat mare lucru. Ceilalţi copii se tem, Antonio nu vrea să spună… Nu vreau răzbunare dar ăla care l-a lovit cu piatra e un potenţial criminal. Doamna învăţătoare spune ca nu e chiar aşa că sunt inconştienţi copii şi că nu îi putem judeca la fel ca pe cei maturi.

-Deci a fost un accident…

-Da, oarecum. Antonio a sărit la bătaie pentru că i-au zis de maică-sa şi în încăirare l-au îmbrâncit într-un şanţ unde s-a lovit de o piatră. Alţii zic că au aruncat cu pietre în el când era în şanţ. Cert e că l-au lăsat acolo plin de sânge, inconştient vreo patru ore. Le-a fost frică să spună. A venit Monica, o colegă de clasă la prânz şi mi-a spus că Antonio n-a fost la şcoală toată ziua. Atunci de abia am început să-l caut.

- Unchiul Jean mai trăieşte?

- Da, e mare afacerist acum. Are foarte mulţi bani, se plimbă prin toată lumea. N-am fost eu singurul copil schilodit. Toţi copii pe care îi cumpăra şi fugeau păţeau aşa. De asemenea, femeile care refuzau să se prostitueze le bătea sau le desfigura, le rupea oasele şi le folosea apoi la cerşit. Traumele mele sunt mici în comparaţie cu ale altora. O să-l pedepsească Dumnezeu pentru toate.

- Mai are şi acum astfel de sclavi?

- Evident că da. Din afacerea asta se scot bani foarte mulţi. Nu cred că se mai ocupă el cu „corecţia”, cred că acum are oameni care fac această treabă. Are relaţii peste tot, de la mafiile locale la poliţie şi politică.

-N-ai încercat să spui povestea asta unui ziar?

-La ziar? Pai unchiul Jean avea un ziar al lui. Tot ce apare în ziare şi la televiziuni este controlat de ei. Chiar dacă să zicem că aş reuşi să public aceste informaţii la un ziar rival ce-aş obţine? Piciorul oricum nu mi se mai face bine. De stopat mafia e o treabă mult prea complexă. Să mă răzbun? M-am străduit ani de zile să-l iert. De fiecare dată când spun Tatăl Nostru îmi amintesc de unchiul Jean pentru că spun „ iartă-ne nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Cum pot eu să mai îndrăznesc să mă rog la Dumnezeu să mă ierte dacă eu nu-l pot ierta pe Jean sau pe Rada? Cum pot eu să mai ridic privirea spre Dumnezeu dacă mă las dominat de ură şi răzbunare? Aşa că i-am iertat, nu vreau să-mi otrăvesc zilele gândindu-mă cum să le fac rău. Copilul ăsta mi-a adus multă bucurie în viaţă şi n-am regretat nici o clipă că l-am luat să-l cresc pentru că îl iubesc. De dragul lui am iertat tot. Nu puteam să-l învăţ pe el să iubească, să ierte, să fie bun, credincios dacă eu păstram în mine sentimente negative, dacă eu însămi nu eram astfel.

- Adevărata iubire este atunci când poţi ierta! Am spus eu completându-l.

- Da, dacă nu poţi ierta atunci nu poţi spune că ai iubire în suflet. Ura, dorinţa de răzbunare sunt ca un cancer pentru suflet şi nu pot fi vindecate decât făcând efortul de a ierta.

După două luni de spitalizare Antonio a început să-şi revină spre bucuria şi satisfacţia unchiului său. Mergea din nou la şcoală şi încet încet a recuperat materia pierdută reuşind să termine anul şcolar onorabil.

Iar pe mine, gîndirea matură, echilibrată, exemplară a acestui ţigan infirm care nu fusese niciodată la şcoală şi vorbea ca un înţelept m-a făcut să privesc oamenii altfel şi mai ales m-a ajutat să le iert mai uşor greşelile, să înţeleg mai bine această minunată faţetă a iubirii: IERTAREA!