Până la capăt cu poporul meu, Aşa să mă ajute Dumnezeu !

20 Iulie este ziua de naştere a Poetului Adrian Păunescu, cel care a înfiinţat Cenaclul Flacăra, şi cel ce va rămâne licăr de lumină sufletelor noastre cu : ” Totuşi Iubirea peste blestem …
Octavian Lazar – Totusi iubirea peste blestem

Totuşi Iubirea peste blestem…
Obsesia mea despre tine
Renaste, in mine, acum
Si iarasi e rau si e bine
Si toate se afla pe drum.
O clasica dragoste veche,
Transcrisa in versuri, candva,
Acum isi gaseste pereche
Si replica este a ta.
Poemele mele supreme,
Traite-ntre bine si rau,
Acum, s-au intors ca probleme,
Le-as trece pe numele tau.
Mereu, intre viata si moarte,
Mi-a fost si mi-e dat sa ma zbat,
Iar astazi, cand esti prea departe,
Abia te mai strig sugrumat.
Si nu mai dau lumii de stire
Ideea de care ma tam,
Ca nu mai exista iubire,
Asa cum exista blestem.
N-am cum sa accept ca, din toate,
Ramane doar zborul tarat
Si faptul ca nu se mai poate
Iubi decat rau si urat.
Vin versuri stravechi sa-mi inspire
Poemul cel nou ce il chem
Si totusi exista iubire,
In veci, peste orice blestem.
( Adrian Păunescu )
Vă mai amintiţi… ” Să fie Pace în Lume… ”, versuri, Adrian Păunescu… :

Să fie Pace în Lume…
Sa fie pâine pe masa
Si toti ai casei acasa
Si grâu-n brazda sa iasa
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Si ale lumii guverne
Sa stie bine-a discerne,
Nevoia vietii eterne,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Sa fie-o blânda lumina,
Si nu rachete-n gradina,
Doar vesti frumoase sa vina,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Ca focul rau sa nu arda,
Cât viata-n noi nu e moarta,
Sa stam cu totii de garda
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Sub zbuciumatele astre,
Destul cu-atâtea dezastre,
O cer durerile noastre,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Destul cu traiul de câine,
Spre dezvoltare Si pâine
Si pentru ziua de mâine
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
De-o pace dreapta mi-e sete,
Plenara-ntregii planete,
A hotarât ce se vede,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt
Ministrii lumii sa n-asculte
De interese oculte,
Ci de vointele multe,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt…
La Mulţi Ani şi mereu Respect, Maestrului Adrian Păunescu !

hailaplimbare.blogspot.com/
Eu sunt eu…
– Adrian Păunescu
Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.
Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.
Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.
Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.
Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.
Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.
Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.
Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.
Repetabila povara, în interpretarea inegalabilă a Maestrului Păunescu :

Orfani…
- Adrian Păunescu
A fi om e mai greu decât plumbul pe lume,
Noi nici nume n-avem. Dar câţi oameni au nume?
Ne-aţi uitat în cămin şi ni-i greu şi ruşine,
Mai cumplită, oricum, e uitarea de sine.
Suntem răi între noi, tot ce-i rău ne-răieşte,
Cei mai răi sunt acei ce urăsc omeneşte.
Noi – parinţi nu avem, cum destinul ne arată,
Pe pământ, cei mai mulţi n-au nici mamă, nici tată.
Poate că, între noi, peste traiul de câine,
Sunt cei supradotaţi pentru lumea de mâine.
Şi mai mare ca noi e, oricum, altă rană,
Un popor de orfani, într-o lume orfană.
Adrian Păunescu
Vin versuri stravechi sa-mi inspire
Poemul cel nou ce il chem
Si totusi exista iubire,
In veci, peste orice blestem….
Tatiana Stepa şi Adrian Păunescu – Ochii albaştri ai lui Dumnezeu …:

Singur, fara nimeni..
Fereasca Dumnezeu, daca mai poate,
Pe fiecare, de singuratate,
acesta-mi pare lucrul cel mai greu,
fereasca-ma de mine Dumnezeu.
Fereasca-ma noroiul de noroaie,
fereasca-ma plouandul nor – de ploaie,
fereasca-ma singuratatea mea
ca singur sa ma narui pe podea.
Si gura sa-mi aud cum mila cere,
vreunor pasi din vreo apropiere,
si, fara nimeni, sa ma sting in glas,
pe lume cat de singur am ramas.
Atat de singur sunt pe-acest pamant,
ca nimeni nu va sti daca mai sunt.
( Adrian Păunescu )

La Mulţi Ani, Maestre ! Respect !
( Adrian Păunescu )
http://www.versuri-si-creatii.ro/
La Mulţi Ani, Maestre ! Să fie Pace în Lume, căci, da, Totuşi Iubirea e peste blestem… Cenaclul Flacăra rămâne fărâmă de suflet nemuritoare ! Doamne Ajută !
Sursa:
http://sfinx777.wordpress.com/

Sa traiti multi ani , multa sanatate si sa stiti ca romanii cu suflet va iubesc enorm!!!! LA MULTI ANI,Corina!!!
AUTOBIOGRAFIE ADRIAN PAUNESCU

Ar trebui, poate, ca, la anumite vârste, semnificative,
Colţuroase, rotunde, mici, mari, cum or fi ele,
Cei care le-mplinesc să aibă dreptul suveran, prerogative
De a decide dacă mai continuă sau se opresc, ei înşişi.

Prea multe evenimente neaşteptate apar, iată,
Indiferent de vârstă, indiferent de meteorologie şi de lume,
Chiar că ar trebui ca fiecare să poată hotărî personal
În ce moment îşi iau rămas bun de la lume şi de la ai săi.

Aceasta nu e sinuciderea, atât de mult hulită de creştini,
Aceasta e doar o soluţie paşnică pentru conflictele
Ce se nasc, astăzi, aproape inevitabil, între generaţii,
Trebuie să existe un loc de odihnă pentru harnaşamente.

Probabil că n-aş fi gândit toate acestea dacă nu simţeam
Că mă aflu în apropierea unei astfel de clipe a despărţirii,
De obiceiurile, de plăcerile şi de durerile vieţii active,
Mă îngrijorează faptul că mă trezesc mai obosit decât mă culc.

Desigur, m-aş putea întreba şi ce-aş putea să fac,
Trecând în rezervă şi trăindu-mi zilele rămase, în odihnă,
Când puţinele ore de somn de care am parte, de ani de zile,
Îmi crează o permanantă şi tensionată stare de vinovăţie.

Am tot scris despre toate, în această viaţă mereu urgentă,
Ambulanţele mele au alergat încolo şi-ncoace la muribunzi,
Am fost implicat şi în naşteri, mi-amintesc şi de nişte nunţi,
Dar astăzi dau telefon ambulanţelor mele să vină la mine.

Astăzi mă sărbătoresc, protejându-mă prin limbuţie, cu cinism
De toată mizerabila tăcere la care, fatal, vom ajunge cu toţii,
După ce viermi şi mai răi decât viermii vor lua puterea
Introducând dictatura de dezvoltare în republica viermilor.

Deocamdată, nu vreau să mor, am încă multe de făcut,
Deşi o minimă stare de panică mă terorizează uneori
Şi-ncep să mă gândesc, speriat, cum trebuie să respir, ca să rezist
Şi să n-o las pe Ana-Maria singură, în ţara tuturor posibilităţilor.

E o vârstă colţuroasă şi rotundă, aceasta pe care,
Prin timpul şi locul în care s-au iubit, mi-au hărăzit-o
Părinţii mei, Floarea şi Constantin, în ciuda Războiului Mondial,
Care-i omorâse mamei tinereţea şi tatălui meu calul rechiziţionat.

Copil şi adolescent, din sărăcia şi suferinţa în care am trăit,
Cu tata – deţinut politic, cu mama – despărţită, tata de când eram mic,
Am acumulat, în iernile în care tăiam lemne pentru bunicii mei,
Şi-n verile, în care munceam alături de ei, energie.

De decenii şi decenii, cu naturaleţe şi disperare, consum
Din acea rezervă de prospeţime a copilăriei mele la Bârca,
Deşi, în ultimii ani, regenerarea se produce cu dificultate
Şi, paradoxal, mă trezesc, adesea, mai obosit, după somn.

Am făcut şi multe greşeli, din inconştienţă sau din încăpăţânare,
Şi probabil că numai atunci când viaţa m-a obligat să fiu înţelept,
Ca să creadă copiii mei în înţelepciunea mea, am devenit înţelept
Şi nici nu am puterea să judec pe imprudentul care fusesem.

Imprudent, imprudent, dar capcanele esenţiale ale vieţii,
Primejdiile care pândesc pe orice tânăr iubitor de glorie,
Nu m-au zdrobit şi, iată-mă, la vârsta pensiei formale,
Întrebând în stânga şi-n dreapta, şi în oglindă, ce am de făcut.

Pentru orice eventualitate, însă, ca la orice intersecţie,
În mod logic, trebuie să opresc şi să aştept semnalul,
E vremea unei cinstite şi severe introspecţii personale:
Cine eşti tu? Ce reprezinţi? Ce mai doreşti de la viaţă?

Întreaga mea viaţă, chiar de dinainte de a fi venit pe lume,
A fost marcată de contradicţii, controverse, incompatibilităţi,
Mama era – de fetiţă - fragilă, artistă, sentimentală şi teoretică,
Tata, în schimb, era dur, era pragmatic, era afon şi eroic.

M-am simţit vinovat că între mama şi tata nu putea fi armonie,
Ea – învăţând singură să cânte la pian şi la vioară, divina de ea,
El – incapabil să îngâne o baladă, însă erou pe front,
Şi deodată am înţeles, târziu, că eu sunt imposibila lor sinteză.

Poate că singura lor clipă de compatibilitate a fost fiul lor,
În rest, ea – dăscăliţă în Basarabia, unde-i trimisese Antonescu,
El – sublocotenent de artilerie, pe frontul antisovietic,
Când a venit armistiţiul tuturor, a intervenit conflictul dintre ei.

Astfel, spre nenorocul meu, care avea să-mi devină, noroc,
Am trăit fără mama şi tata, care s-au despărţit violent
Şi bunicii mei paterni, Ioana, analfabetă, Marin, învăţător,
M-au crescut în lumina credinţei, a moralei şi a limbii române.

După anii de până la intrarea în liceu, la Bârca şi Cârna,
A început umilitoarea, istovitoarea mea fugă prin lume,
Târând dosarul politic al tatălui şi al familiei mele de liberali,
Ferit, pe lângă barierele şi gardurile epocii, să nu fiu interzis.

Mi-am petrecut ultimul an şi anii de facultate, scuzându-mă,
Pentru ca, la 18 ani, atunci când îndeobşte, băieţii se haiducesc
Şi consideră aventura ca singura cale de a-şi cheltui toxinele,
Eu să mă însor, dedicându-mă familiei şi, mai târziu, copiilor.

N-am fost, desigur, un înger, n-am ezitat să mă îndrăgostesc,
În vălmăşagul epocii, de alte şi alte femei, în răzbunare, parcă,
Dar a fost o dragoste mare între cei doi tineri poeţi săraci,
Care şi-au început viaţa într-un subsol, cu pereţii căzând de igrasie.

Am lucrat la lumina zilei, aşa cum am trudit şi umil, în taină,
Pentru familia mea, pentru copiii mei, pentru bunul meu nume,
Am scris poezii şi am descărcat saci cu cartofi cu pământ pe ei,
Poetul Ion Brad m-a ajutat să obţin două camere în Metalurgiei.

Când am putut depune dosarul la facultate, am devenit student,
Împărţind băncile aceluiaşi an universitar excepţional
Cu Ioan Alexandru, Constanţa Buzea, Dorin Tudoran şi alţi
Juni strălucitori ai renaşterii, care tocmai începuse şi continua.

Am lucrat ca student la revista „Amfiteatru”, proaspăt apărută,
Eram îndrăzneţ şi neobosit, înfiinţasem Cenaclul Junimea,
Am refuzat să particip la demascarea lui Virgil Tănase, la o şedinţă,
Am fost ales secretar al organizaţiei U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor.

Geo Dumitrescu m-a chemat, în 1968, la o nouă „Românie Literară”,
Am condus şedinţa tineretului revoluţionar scriitoricesc,
La care a participat Ion Iliescu, pentru libertate şi drepturi,
Şi el a avut curajul să asculte, şi nu rareori, să încuviinţeze.

Am fost invitat personal în Statele Unite ale Americii, în 1969,
Şi Securitatea nu mi-a dat viză, pentru ca la protestul
Ambasadei Americane, Ceauşescu să aprobe plecarea, în 1970,
Şi America a fost pentru mine o experienţă extraordinară.

Altă dată, voi insista, poate, asupra unor momente greu de uitat,
Asupra unor revelaţii şi asupra unor răspântii; acum,
Cât încă pot să aleg, decid eu însumi că forma aceasta succintă,
A autobiografiei mele, nu poate ţine locul dosarului de cadre.

Un apel deznădăjnuit la esenţe se impune acum,
Totuşi, ce rămâne după atâtea decenii de zbucium şi luptă,
Ce se întâmplă cu satisfacţiile, cu titlurile, cu averea,
Şi cum va fi prima zi de după cea din urmă plecare?

Eu am o adevărată pasiune pentru instrumentele de scris,
Mă uit, uneori, la stilourile, la pixurile şi la creioanele mele,
Grupate pe diverse mese şi în diverse sertare din casă,
Mi se pune un nod în gât, gândindu-mă că ele îmi vor supravieţui.

Când eram tânăr, nu credeam că faptul cel mai important
De care se poate învrednici omul, pe lume, e să aibă copii,
Mă corupea gloria, mă atrăgeau călătoriile, idolatrizam femeia,
Voiam să am bani, visam maşini bune, doream casă la munte.

Într-o zi, tatăl Constanţei a băut mai mult şi mi s-a uitat în ochi,
Întrebându-mă noi ce avem de gând, de nu facem copii,
Că, uite, vremea trece şi nişte nepoţi ar fi tocmai buni,
Reproşul lui Petrache Buzea m-a sensibilizat, o spun astăzi.

Astăzi, când nu numai Ioana şi Andrei, ci şi Ana-Maria
Îmi luminează viaţa, trebuie să recunosc, învins şi fericit,
Că nimic n-are niciun gust, în această lume, dacă nu ştii
Să împarţi darurile vieţii cu copiii tăi, dragii tăi copii.

Am simţul ridicolului şi nu-mi pot compune o figură eroică,
Mai ales că îmi cunosc bine slăbiciunile şi defectele
Şi nu mă mai deranjează eticheta pe care mi-au pus-o diverşi
Cum c-aş fi, spre deosebire de ei, o personalitate controversată.

Şi care ar fi de fapt, controversa? Talentul? Caracterul?
Scrisorile personale? Scrierile publice? Totul? Ce anume?
Trecutul? Prezentul? Popularitatea? Singurătatea?
Cenaclul? Faptul că nu beau? Că iubesc? Că exist? Ce anume?

În epoca partidului unic, în care m-am înscris ca să-l fac mai bun,
Am spus şi nu, şi da, cum n-au făcut-o foarte mulţi contemporani,
După monopartitism, ca la o poruncă irepresibilă, de sus,
A început înjurarea mea că am spus da, uitându-se restul.

Nu mai contează, decât pentru oamenii de conştiinţă, împrejurarea
Că eu mi-am asumat dialectica şi am apărat oameni de valoare
Şi m-am bătut pentru idei generoase şi mi se reproşează mie
Ce ar trebui să li se reproşeze lui Stalin, Eisenhower şi Churchill.

Am murit şi am înviat de câteva ori, în 65 de ani,
Probabil că trebuie să mă simt vinovat pentru că, vai,
Am înviat cel puţin cu o dată mai mult decât am murit,
Ca Femios din Odiseea, „eu singur mi-am învăţat meseria”.

Scriam, încă în vremea în care, în nicio cancelarie occdientală,
Nu se vorbea despre căderea comunismului, cu care se colabora,
„Astăzi sunt trist, fiindcă sunt comunist” şi, de asemenea,
Eu am calificat comunismul ca năzărire şi ca ţintă prea îndepărtată.

Eu şi echipa mea am strigat prin sălile de spectacole
Împotriva celor care, prin ministere şi prin alte părţi,
Se îmburgheziseră şi inspirau pustiu şi năşteau morţi
Şi care îşi făcuseră din comunism avere personală.

Las la o parte faptul că eu le spuneam, în faţă, compatrioţilor
Că-i provoc împotriva celor care ne batjocoresc prudent şi crunt,
Semnalând că în tâmpla acelora doarme gustul trădării
Şi că miros, nici mai mult, nici mai puţin, ca o lopată de pământ.

Dar, uite, de ani şi ani, toţi tismănenii din grădina noastră zoologică,
Toţi foştii vigilenţi de ocazie ai bolşevismului covăsit, şi înverzit,
Toţi homunculii produşi în chiuvetele Penumbrei, şi Crimei,
Toţi onaniştii nazistoizi şi-au făcut ţintă din mine, în foile lor.

Sigur, acţiunea lor e veche şi infectă, ea poate fi dată în vileag,
Dar fabrica de etichete a României devastate lucrează
Şi îmi vine să mă întorc la prima strofă şi să cer privilegiul
De a mă retrage, de silă, în pământ, într-o clipă de graţie.

Imitaţia e la modă, în scumpa noastră societate imitatoare,
Doi troglodiţi de la o televiziune contemporană insistă
Cu o filmare a mea, bolnav şi obosit, în urmă cu câţiva ani
Şi vor să-şi convingă telespectatorii că asta fac eu în viaţă, dorm.

Probabil că, într-o zi, dacă mi se va ivi ocazia, voi spune
Ceea ce scrisesem despre Nicolae Dobrin, acuzat că se imbată:
„Dobrin, şi beat, e mai bun decât acuzatorii lui treji!”,
„Strâmbilor, eu, adormit, sunt mai bun ca voi cu ochii deschişi”.

Ea şi el nu sunt nimic altceva decât alţi doi troglodiţi,
Doi mercenari, pe masă, casă, cărora nu le lipseşte farmecul hâd
De a purta gură strâmbă, pe partea dreaptă a feţei, ambii
Deşi aud că, de data asta, nu ei ar fi autorii, să mă scuze.

Dar ce ţară e asta, în care poetul, în săptămâna în care
Împlineşte 65 de ani, în loc să fie sărbătorit, ca predecesorii,
Are parte de sârguinţa tuturor canalelor colectoare?
Şi ce se mai poate închega din atâtea ruine recente?

Ziare puturoase, cu analfabeţi în locurile de comandă,
Injectează, în fiecare dimineaţă, acest popor fără apărare,
Cu otrăvurile, cu interesele, cu idiosincraziile stăpânilor lor,
Asta e libertatea presei? Chem liftul pentru adâncul pământului.

E mult de vorbit despre democraţie şi despre dreptul la opinie,
Mă gândesc, totuşi, că măcar eu aş avea acest drept, după ce
Am scris cândva, în deceniul opt al veacului douăzeci,
„Pe viaţă o dată, pe moarte o dată, opinia mea”.

Toate acestea şi încă altele ca şi ele, mă simt obligat
Să le rememorez, să le retrăiesc, să le regândesc, aţâţat
De voinţa sfertodocţilor agresivi, care-şi trimit viermii
Să-mi invadeze umbra, în aşteptarea cadavrului.

Dar eu sunt prea puţin doritor să cedez acestei terori
Care îmi provoacă mai degrabă silă, decât frică şi care
Mă istoveşte, prin nimicnicia ei, prin perversitatea ei, prin tot,
În acest coşmar În care, arogant, nimicul înfruntă totul.

Şi mă mai distruge o realitate, pe care n-o pot schimba,
Situaţia grea a ţării mele, pentru care n-am instrumente de lucru,
Să pot interveni, eventual la antipozi, eventual în senat,
Ca să ne regăsim liniştea, echilibrul şi fertilitatea.

Ştiu că, printr-o coincidenţă neagră, tocmai astăzi, e cel mai greu,
Când începe să le fie greu şi atâtor altor ţări ale lumii, cel mai greu,
Ne e atât de greu şi nouă, de nici nu avem, nu mai avem
Cui să cerem ajutor, când toţi strigă după ajutor, în infern.

Rând pe rând, toate bogăţiile materiale ale pământului, pe care trăim,
Se epuizează şi nici una dintre ele nu poate ţine locul alteia,
Degeaba ne închipuim noi că putem scoate combustibil din porumb,
Vom inunda străzile pământului, de dor de mămăligă.

Călătoriile devin treptat nişte ocupaţii de lux, nişte excepţii,
Iarna va fi prea frig şi vara va fi prea cald, fără scăpare,
A venit sorocul pentru petrol, pentru cărbune şi pentru păduri,
Balul sătuilor s-a terminat, urmează spitalul flămânzilor.

Nu ştiu dacă aş mai vrea să mă nasc, dacă mi s-ar propune,
Oricum, am venit pe lume fără voia mea, după cum e şi firesc,
Şi constat că nici de moartea mea nu pot dispune în libertate,
Am început să înţeleg asemănarea dintre scenariu şi insectar.

Credeam că s-a rezolvat, în esenţă, chestiunea libertăţii,
Devin, într-un târziu, un fel de marxist al remuşcărilor
Şi trag încheierea că libertatea fără suport material nu durează,
Libere, televiziunile şi ziarele cartelează libertatea.

Această ţară e zvârlită, mereu, din perete în perete,
Tragic zig-zag, când dogmă, când anarhie, când amestec,
Toate cuceririle autentice de după socialism riscă să devină
Frâne, în aceeaşi măsură, transformându-se în inversul lor.

Am priceput mecanismul, aş fi în stare, de azi încolo,
Să-l reproduc la mine-n bucătărie, cinic şi ticălos, cum e,
Proprietatea colectivă era într-adevăr o himeră şi o minciună,
Dar proprietatea individuală devine un adevăr inaccesibil.

Birocraţia socialistă ne scosese din minţi, fără îndoială,
Făcându-ne să visăm o evadare în libertatea capitalistă,
Dar birocraţia capitalistă nu ne mai oferă nicio şansă,
Şi nici n-avem unde fugi, decât în pământ. Dar unde-n pământ?

Tot mai mulţi oameni au început să se gândească serios
Să fie incineraţi, după moarte, şi puşi în borcane,
Câţiva ani a umblat Gyuri Fazekas, cu trista urnă cu cenuşă
A tatălui său, Janos, căutând un loc, unde să-l păstreze.

Se împuţinează pământul, se fură din terenul cimitirelor,
Parcurile, grădinile, livezile, îi enervează pe edili,
E momentul când nu se mai poate iubi fără profit
Şi când toate înmormântările trebuie făcute pe verticală.

Aşa că, măcar sub acest pretext de doi bani, eu amân
Întoarcerea în pământ, cu întregul harnaşament,
Nu vă faceţi iluzii, homunculi narcotizaţi de alchimişti politici,
N-am de gând să trec la rezervişti, puneţi-vă armurile!

Dragă tată, dragă mamă, dragi rude şi dragi prieteni,
Care vă aflaţi în pământ de mai de mult, iertaţi-mă,
Mai am ceva treburi pe-aici, prin lumea vie,
Mai trebuie pierdute şi câştigate câteva lupte de fond.

Metafizica mă cheamă sub zodia singurătăţii,
Dar fizica îmi stă agăţată de sânge şi nu pot pleca,
Fireşte că ar fi de bun simţ o moarte nu prea târzie,
Dar viaţa, fie ea oricât de scârboasă, este incomparabilă.

E ziua mea. E soarta mea. E viaţa mea. Sunt eu.
Decid suveran. Deschideţi fereastra. Sănătate.
Refuz înşelătorul drept de a decide între viaţă şi moarte,
Supravieţuiesc textual. Şi contextual. Doamne-ajută!
15 iulie 2008




Cântec femeiesc Versuri Adrian Paunescu

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…

Cu tine
Cu tine viaţa mea se luminează,
Cu tine hotărăsc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiază
Şi mă sfârşesc în fiecare zi.

Cu tine e-mpăcare şi e luptă,
Cu tine este tot şi e nimic,
Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,
Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.

Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,
Cu tine bradu-i brad, şi nu sicriu,
Cu tine astăzi mi se face mâine.
Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea există,
Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,
Cu tine nici tristeţea nu e tristă,
Cu tine eu te văd când nu mă vezi.

Cu tine sunt nedrept şi sunt dreptate,
Cu tine sunt gelos şi sunt gheţar,
Cu tine-ncep şi se termină toate,
Cu tine într-un schit apar - dispar.

Cu tine e lumină şi-ntuneric,
Cu tine zac să mă-nsănătoşesc,
Cu tine cubul redevine sferic,
Cu tine ce-i drăcesc e îngeresc.

Cu tine e mai rău şi e mai bine,
Cu tine reîncepe viaţa mea,
Cu tine e mai greu ca fără tine,
Dar fără tine nu s-ar mai putea.









Adrian Paunescu

Adrian Paunescu - Repetabila povara

Adrian Paunescu - Pacient

Adrian Paunescu - Cantecul lui Stefan cel Mare

Adrian Păunescu (n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copăceni, judeţul Bălţi, Basarabia, astăzi Republica Moldova) este un poet, publicist şi om politic român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet şi ca organizator al Cenaclului Flacăra. Este unul din cei mai prolifici poeţi români contemporani; există şi critici literari, precum Virgil Ierunca, care-l consideră doar un foarte bun „rimător” şi nu un poet[necesită citare].

A debutat ca poet în 1960. Din 1973 conduce revista Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploieşti din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut şi pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul Analfabeţii, publicat în 1980 în Flacăra).

În perioada comunistă, a fost considerat de mulţi români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe dictatorul Nicolae Ceauşescu.

După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuşi iubirea. În calitate de publicist a mai condus ziarul Sportul românesc, o scurtă perioadă în 1999, şi a realizat emisiuni de fotbal la Antena 1.

Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Spre deosebire de alte personalităţi ale perioadei comuniste, Păunescu a promovat idei de stânga mai liberale, de inspiraţie occidentală. Relaţia lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ca ambiguă, Păunescu manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului sau al ideologiei. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice şi a neajunsurilor economice. Păunescu a întreţinut relaţii strânse cu membri ai aparatelor comuniste de stat şi partid. După 1989, Păunescu este unul din puţinii care nu renegă complet ideologia socialistă, intrând rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeţ.

Familia şi educaţia

Deşi născut în Basarabia (în Republica Moldova de astăzi), Păunescu şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în judeţul Dolj. A absolvit Colegiul Naţional Carol I din Craiova. Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Naţional Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru "activităţi anti-comuniste" de regimul stalinist de după 1945 şi din această cauză Păunescu a trebuit să aştepte 3 ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din Bucureşti.

[modifică]Activitatea politică

Între anii 1970-1980, Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra, pe care l-a înfiinţat, şi revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracţie indiscutabilă asupra tineretului şi a vieţii publice din România datorită combinaţiei de idei de stânga de inspiraţie occidentală şi de naţionalism. Mulţi artişti pe care autorităţile comuniste îi puteau considera "subversivi" au fost lansaţi sau promovaţi de Păunescu prin Cenaclul Flacăra.

Relaţia lui Păunescu cu regimul Ceauşescu este în general considerată ca ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică şi varietatea poziţiilor pro şi contra Păunescu de după 1989.

Din 1992 până în 1998 a fost membru în Partidul Socialist al Muncii, partid absorbit ulterior de PSD.

Actualmente este senator de Hunedoara din partea PSD.

1966-1968 - secretar al organizatiei U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din România;

august 1968 - devine membru al Partidului Comunist Român. Este sancţionat cu vot de blam cu avertisment, în toamna anului 1985;

1992-1998 - membru al Partidului Socialist al Muncii, căruia îi devine vicepreşedinte în 1993 şi primvicepreşedinte şi purtător de cuvânt în 1994. În februarie 1996 este desemnat candidat al PSM la alegerile prezidenţiale din 1996. Pierde alegerile prezidenţiale.

1992-1996 - senator de Dolj;

preşedinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă şi mass-media şi al Grupului Parlamentar „Partida Naţională”;

membru al delegaţiei parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg. Observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) şi Republica Croaţia (1995).

În 1994, este ales vicepreşedinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită

Membru al Partidului Democraţiei Sociale din România (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat)

2000-2004 - Membru al Senatului, din partea Circumscripţiei electorale Dolj

Preşedinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă şi Mijloace de Informare în Masă

Membru al Comisiei Interparlamentare Bucureşti - Chişinău

Preşedinte al Grupulului Parlamentar de prietenie România - China

Membru al Grupului Parlamentar de prietenie România - Turcia

Membru al Grupului de prietenie România - Portugalia.

[modifică]Cenaclul „Flacăra”

17 septembrie 1973 - înfiinţează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susţine, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie şi dialog, în faţa a mai mult de 6 milioane de spectatori

Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere româneşti, poeţi şi alţi creatori

In 1982, apare triplul album de discuri L.P., „Cenaclul Flacăra în concert”, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decat puţine filmări, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacăra - Te salut, generaţie în blugi”, interzisă imediat de autorităţi

În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploieşti activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condiţiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul iar pe de altă parte faptului că unii participanţi au profitat de această ocazie şi au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autorităţile comuniste.

7 mai 1990 - înfiinţează Cenaclul „Totuşi iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vişan şi al fotbalistului Ilie Balaci. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu susţine concerte de mare succes, în ţară şi dincolo de actualele graniţe, în special la Chişinău. O parte din activitatea de excepţie a Cenaclului „Totuşi iubirea” (690 de manifestări, până la 25 mai 2000) se regăseşte în seria de casete audio şi video editate de Fundaţia Iubirea, între 1995 si 1999

[modifică]Televiziune

1977-1981, la ideea lui Dumitru Popescu, realizează la Televiziunea Română un ciclu de emisiuni de descoperire şi valorificare a potenţialului creator cultural naţional („Antena vă aparţine”, „Antena Cântării României”, „Gala Antenelor”, „Descoperirea României”, „Redescoperirea României”, etc.)

1985-1989 - numele său nu mai poate apărea pe posturile de radio şi televiziune, măsură restrictivă care continuă până în 1992[necesită citare].

Din 1992 participă, în calitate de invitat, la emisiuni pe teme politice şi culturale, la Televiziunea Româna 1 (cea mai de răsunet fiind cea realizată de Mihai Tatulici, în 17 iulie 1992) şi TVR 2 (Seratele muzicale ale lui Iosif Sava, Ceaiul de la ora 5, al Marinei Almăşan), TV Antena 1 (inclusiv la Milionarii de la miezul nopţii, realizator Marius Tucă şi la emisiunea Printre rânduri, a lui Radu Herjeu), Tele 7 abc, Pro TV, Tv Sigma, Super Nova din Bucureşti, Tele + şi Cinemar Baia Mare, TV-Valcea, TV-Deva, TerraSat Craiova, Dags TV Petroşani, TV Slobozia, TV Bacău, TV Lugoj, Terra Sat Reşiţa, Cony Sat Tulcea, alte posturi locale de televiziune, la Radio România, Radio 21, Radio 2M+, Radio Total, Radio Blue Jeans Slobozia, Europa Liberă etc.

27 martie 1998 - realizează Duplexul Bucureşti-Chişinau, la TVR 2

21 martie 1998 - 2 aprilie 1999 - realizează, la Televiziunea Naţională Antena 1, emisiunea saptămânala de cultură, civilizaţie, eveniment şi performanţă „Schimbul de noapte - Pariul pe insomnie” (dialoguri cu personalităţi, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări şi relansări de talente din muzică, literatură, plastică, ştiinţă, sănătate, teatru, expoziţii de pictură, fotografie si sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală, reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog şi civilizaţie vii (49 ediţii până în 2 aprilie 1999). Din 9 aprilie 1999, emisiunea işi schimbă denumirea, respectiv „O şansă pentru fiecare” (se difuzează vinerea, 12 ediţii, până la 25 iunie 1999) iar din 25 iulie 1999 până în 14 decembrie 1999, când are loc ultima ediţie, emisiunea se difuzează duminică noaptea, de la ora 1, în continuarea emisiunii „Meciul meciurilor”, în cadrul mega-emisiunii „O noapte cu Adrian Paunescu”.

7 martie-14 decembrie 1999 - realizator al emisiunii duminicale TV Meciul Meciurilor - Fotbal Club Antena 1

Din 26 ianuarie 2000 - realizează, la Tele 7 abc, două noi emisiuni saptămânale: „O noapte cu Adrian Paunescu” (talk–show, sâmbătă noaptea) şi „Cenaclul Totuşi iubirea” (duminică seara)

[modifică]Afilieri

Preşedinte al Fundaţiei "Iubirea"
Preşedinte al Fundaţiei "Constantin"
[modifică]Cărţi publicate

Ultrasentimente (1965, poezii, debut editorial)
Mieii primi (1966, poezii)
Fântâna somnambulă (1968, poezii)
Cărţile poştale ale morţii (1970, proză fantastică)
Aventurile extraordinare ale lui Hap şi Pap (1970, literatură pentru copii, cu ilustraţii de Constanţa Buzea, prima lui soţie)
Viata de exceptii (1971, antologie de poezii)
Sub semnul întrebării (1971, interviuri)
Istoria unei secunde (1971, poezii, trei ediţii, prima fiind arsă de cenzura de partid)
Lumea ca lume (1973, publicistică)
Repetabila povară (1974, poezii)
Pământul deocamdată (1976, poezii, două ediţii)
Poezii de până azi (1978, antologie de poezii, record mondial de tiraj pentru poezie, 155.000 exemplare, în colectia BPT, cu o prefaţă de Eugen Barbu şi o postfaţă de Şerban Cioculescu)
Sub semnul întrebării (1979, ediţie revăzută şi adăugită, interviuri)
Manifest pentru sănătatea pământului (1980, poezii)
Iubiţi-vă pe tunuri (1981, poezii)
De la Bârca la Viena şi înapoi (1981, reportaj, jurnal, cu ilustraţii de Andrei Păunescu)
Rezervaţia de zimbri (1982, poezii, cu ilustraţii de Ioana Păunescu)
Totuşi iubirea (1983, antologie de poezii)
Manifest pentru mileniul trei - volumul 1 (1984, antologie de poezii)
Manifest pentru mileniul trei - volumul 2 (1986, antologie de poezii, care conţine un capitol de poeme inedite şi unul de referinţe critice)
Locuri comune (1986, poezii)
Viaţa mea e un roman(1987, poezii)
Într-adevăr (1988, poezii, ilustrate de Andrei Paunescu)
Sunt un om liber (1989, poezii). Această carte a fost retrasă de pe piaţă, în septembrie 1989, de îndată ce a apărut şi a revenit printre cititori în martie 1990.
Poezii cenzurate (1990, poezii, cu ilustraţii de Andrei Păunescu, două ediţii)
Romaniada (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
Bieţi lampagii (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
Noaptea marii beţii (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
Front fără învingători (1995, poezii)
Infracţiunea de a fi (1996, poezii, cu o prezentare şi o bibliografie de Andrei Păunescu)
Tragedia naţională (1997, poezii)
Deromânizarea României (1998, poezii)

Cartea Cărţilor de Poezie (1999, ediţia I, integrala poeziilor apărute în volume, şi un capitol de versuri inedite. Cartea cuprinde toate cărţile de versuri publicate de Adrian Păunescu, de la debutul din 1965, până în 1999. Pe cât s-a putut, autorul a reconstituit şi a oferit variantele adevărate ale poeziilor sale, pe care, în anumite cazuri, datorită cenzurii, le-a publicat, în volumele sale, cu titluri sau versuri schimbate)

Meserie mizarabilă, sufletul (2000, poezii)

Măştile însîngerate (2001, proze)

Nemuritor la zidul morţii (2001, poezii)

Până la capăt (2002, poezii)

Liber să sufăr (2003, poezii)

Din doi în doi (2003, poezii)

Eminamente (2003, poezii)

Cartea Cărţilor de Poezie (2003, ediţie revăzută, adăugită şi actualizată)

Logica avalanşei (2005, poezii)

Antiprimăvara (2005, poezii)

Ninsoarea de adio (2005, poezii)
Un om pe nişte scări (2006, poezii)
De mamă şi de foaie verde (2006, poezii)
Copaci fără pădure (2006, poezii)
Vagabonzi pe plaiul mioritic (2007, poezii)
Rugă pentru părinţi (2007, poezii)
Încă viu (2008, poezii)
Libertatea de unică folosinţă (2009, poezii)
[modifică]Tirajul
De peste 1.000.000 exemplare, este un record pentru un poet român în viaţă.
[modifică]În curs de apariţie
Pentru orice eventualitate (antologie de poezii, Chişinău)
Vinovat de iubire (roman)
La cules de porumb (roman)
Scrieri alese - Publicistică
Scrieri alese - Proză
Crimă fără pedeapsă (roman)
Romanul vieţii mele (memorialistică)
[modifică]Câteva poeme remarcabile
Repetabila povară (Rugă pentru părinţi) [1]
Tăierea porcului
Analfabeţilor (text în linie in referinţa 1).
Iubiţi-vă pe tunuri
Totuşi iubirea
Nebun de alb
Umbra
Ieşirea din sobă
[modifică]Statui

1986 - bust al poetului executat de sculptorul Deac (păstrat cu discreţie în casa poetului)
1999 - bustul poetului, executat de artistul Rodion Gheorghiţă şi asezat în centrul localitatii Slătioara (Vâlcea), în acelaşi complex statuar cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu şi prozatorul Dinu Săraru.
[modifică]Referinţe externe

[2] - Bardul Analfabeţilor. O biografie a lui Adrian Păunescu, cu accent asupra relaţiei ambigue pe care acesta a avut-o cu puterea comunistă.
Pagina de poezie românească de pe RomanianVoice.org [3]
[modifică]Legături externe

Cotidianul, 15 mai 2007, Scrisoare către Nicolae Ceauşescu şi interviu pe tema acesteia
Constantin Pârvulescu despre Adrian Păunescu
Adrian Păunescu: Nu ştiu nici azi ce este poezia, Interviu în Revista Tango
[modifică]Referinţe critice

Critica literară a relevat „structura nobilă” a creaţiei poetice păunesciene încă de la debutul din 1965, cu «Ultrasentimente», volum ce a impus, după cum certifică Aurel Martin, «un poet de netăgăduit talent, înzestrat cu harul de a transfigura realitatea cotidiană şi, într-un fel, de a demistifica, stabilind (ca orice artist autentic) relaţii noi între fenomene sau între om şi lumea înconjurătoare, răsturând, dacă e cazul, înţelesuri vechi, propunând în locu-le altele inedite, şi umplând cu eul său omniprezent spaţiile Universului.» (MarP, 245).

Paradoxul purităţii edenicului cuplu este conjugat în versuri graţios-tensionate şi de mare originalitate: La-nceputul lumii noastre delirante, / Când pământul se ţinea de soare încă, / Sau cu-o mare şi cu-o Africă adâncă, / Oh, doi tineri au ieşit frumos din plante. // Ea – dintr-o şerpească iederă şi-a tras / Trupul ca o ceaţă, ca o ameţeală. / El – dintr-un stejar făcut-a primul pas / Dat afară de o sevă inegală («Geneza»). Nunta eroului său liric, prin „tunelul timpului”, reverberează „familia adâncă” a istoriei neamului său, în spiritul autohton al puternicului cult al perechii: Nunta pe care am avut-o noi / Cade-n pământ, vâslind din rame roşii, / Pierzând din pitoresc şi din văpăi, / Şi-ajunge-acolo unde sunt strămoşii. // Cred că se află spre bunici acum, / Cutremurându-i, legânându-i încă, / Şi mai adânc, la reci oglinzi de fum, / Spre o familie şi mai adâncă. («Ezitarea»).

Revolta semnificantului împotriva semnificatului, ori a semnificatului împotriva semnificantului în poezia lui Adrian Păunescu este semnalată de criticul Eugen Simion chiar din „buchetul ultrasentimentelor”: «...pentru Adrian Păunescu lucrurile, ca şi cuvintele, sunt prea strâmte. El creşte repede şi haina logicii normale rămâne prea mică pentru al imaginaţiei sale trup. Energia interioară, condensată, este pe punctul de a arunca în aer structura formală a Ultrasentimentelor. Totuşi, poemele rezistă şi, la sfârşit, poetul trimite un poruncitor mesaj generaţiei sale: Ridică-te-n picioare, salută, Generaţie, / Am scris această carte pe care o ador.» (SSra, I, 247).

Mircea Tomuş, comentând Mieii primi (1966), remarca şi o «regiune calmă» în creaţia păunesciană din perioada erupţiei lirice a generaţiei resurecţionale, cu versuri ce «nu forţează originalitatea prin mijloace violente, ci se mulţumeşte doar cu modesta îndeletnicire a exprimării unui conţinut liric, în rând cu atâţia alţi confraţi; aici autorul este sensibil şi comunicativ, predispoziţia pentru deturnarea în grotesc a imaginii sau pentru un anume spirit burlesc în versificare, venind fără îndoială dintr-un fond original, nu este exagerată peste limitele lirismului; din contră, îl serveşte luminându-l, fără ostentaţie, prin contrast: Când toamna-n stele e foc şi moarte, / Aici dorm câinii cu boturi calde / Culcate să coacă dovlecii pe câmp / – Doarme băiatul cu trupul cald, / Sus între struguri mari într-o vie, / Ca lângă un arbore foarte înalt, / Doarme băiatul cu trupul cald, / La trupul celui care-o să fie; mai putem întâlni, în cuprinsul volumului […], câteva asemenea oaze liniştite de sensibilitate discretă şi lirism în cuprinsul unei poezii în general agitată de mari furtuni.» (TCar, 111 sq.); de asemenea, «cât priveşte predispoziţia spre simboluri», criticul nota că «nu suntem şocaţi de gradul de absurditate al unor raportări, deşi pentru logica obişnuită nu e tocmai cel mai normal lucru să declari că trăim într-o pasăre: Într-o enormă pasăre suntem însămânţaţi, / Modul nostru de viaţă / E osul unei aripi zburătoare...» (TCar, 112).

Eugen Simion vede în Fântâna somnambulă (1968) „capătul” păunescianului «lirism ezoteric, ermetic – prin imagismul torenţial -, pătimaş şi orgolios», dar şi aspiraţia respectivului lirism «la o asumare a totalităţii», ori «o mitologie lirică bazată pe un abil joc al contrastelor» (SSra, I, 247 / 252).

Criticul Ion Pop apreciază că «de la Ultrasentimente (1965), până la Istoria unei secunde (1971), Adrian Păunescu rămâne poetul care-şi clamează patetic sentimentele şi ideile, cu prezumţia de a se afla mereu în faţa unei mulţimi chemate să-l asculte, să-l aprobe sau să nu-l înţeleagă, de unde tonalităţile diverse ale discursului liric, de la jubilaţia cea mai neîngrădită, alimentată de sentimentul consonanţei cu „publicul”, la spectaculoasa lamentaţie nu lipsită de orgoliu, a celui care se descoperă monologând solitar, şi la apostrofa sarcastică, necruţătoare. O fire romantică furtunoasă, greu de stăpânit, din familia de spirite a unui Heliade (mai degrabă, decât a lui Macedonski sau Minulescu, despre care s-a vorbit) întreţine suflul liric al mai multor poeţi uniţi într-o singură voce: un autor de imnuri şi ode, altul tentat de dimensiunile epopeice ale poeziei, altul, un pamfletar virulent. În orice caz, indiferent de nuanţele atitudinii, Adrian Păunescu este implicat în evenimente, cu vocaţie pentru social, întrebându-se (şi ca foarte talentat şi incisiv publicist) asupra problemelor zilei, forţând auzul colectivităţii şi insinuându-se drept conştiinţă reprezentativă a epocii. […] Profund implicat în real, eul poetic se afirmă ca factor catalizator, cu dubii faţă de tiparele impuse, cultivându-şi, prin urmare, luciditatea receptării „întâmplărilor din afară”. Existenţa (esenţialmente socială) nu e simplu spectacol, obiect de contemplaţie detaşată, ci spectacol al destinului individual în spectacolul mare al istoriei, prilej al unei permanente confruntări, în care eul poetic îşi revendică o anume superioritate, întrucât are tocmai acest orgoliu al lucidităţii intransigente, capabilă să „demaşte” inerţiile exterioare, ca de altfel şi propriile momente de stagnare.» (PPg, 224 sq.).

O treaptă importantă în evoluţia liricii lui Adrian Păunescu se arată în Istoria unei secunde (1972), privită cu încântare de Marin Sorescu, într-o cronică de întâmpinare, apreciind modul păunescian «...în care îmbină liricul cu polemicul; poezia sa este o poezie de atitudine, în primul rând; atitudine făţişă; am putea spune pledoarie – şi în focul demonstraţiei zăreşti şi colţii şi lacrimile; când Adrian Păunescu îşi arată colţii, e un autor de pradă: inerţia, vechi apucături, îndărătnici şi sfătuitori de ocazie sunt sfâşiaţi în largi hiperbole, făcuţi cu miere şi oţet şi puşi pe munţi la uscat, în priveliştea lumii; dar imediat spectacolul liric e punctat de o ieşire lirică, la fel de grandioasă; multe versuri îţi rămân în minte şi farmecul lor e greu de explicat: Noi care facem oameni de zăpadă, / noi care sub ninsorile enorme / lăsăm şi inimile să ne cadă / noi ce visăm de-a pururi şale demne, / noi care suntem ninşi pe ochi de-a dreptul, / noi cărora ne-au spart gheţarii pieptul, / noi care focul nu-l clădim cu lemne / (...) / noi care facem oameni de zăpadă, / fiind şi noi tot oameni de zăpadă... Surprinde plasticitatea imaginii: Răceala dintre noi e-a gheţii pe care patinează îngeri, sau: O, câmp pe care gâzii provizorii decapitară grâul sfânt al ţării...» (SUş, 77 sq.).

În „tâlmăcirea” lirică nuanţată a sintagmei-titlu, de la volumul publicat de Adrian Păunescu în 1976, criticul Mircea Tomuş precizează: «Pământul deocamdată... înseamnă deci conştiinţa acut responsabilă că ne aflăm pe o anumită treaptă a devenirii noastre, că suntem datori cu cea mai realistă orientare, situare a noastră în spaţiu, că, desigur, este bine să numărăm treptele de sub noi, dar să nu uităm niciodată de cele care ne aşteaptă. […] Pământul deocamdată... păstrează încă, poate cu exagerată severitate, rosturile poeziei aici, jos, aproape de noi pe solul care este, uneori, şi noroi. După cum, pământul deocamdată... înseamnă şi prozaismul deocamdată, prelungirea şi conştientizarea condiţiei originare a gestului poetic.» (TML, 141).

Scriind despre Rezervaţia de zimbri (1982), criticul literar Petru Poantă aruncă o privire şi asupra „coordonatelor” poeziei sociale păunesciene: «Declamator şi proclamator, desfigurază „sfinţii” însă fără a caricaturiza, ci printr-o paradoxală solemnitate a rostirii. Căci Adrian Păunescu este în fond aproape un fanatic îndrăgostit de viaţă. Trăieşte totul cu o frenezie uluitoare, cu un fel de disperare. Iubeşte sau urăşte paroxistic, ingenuitatea de a spune adevărurile îi dă dreptul la revoltă, conştiinţa unor posibile dezastre cosmice îi dă prilejul jubilaţiei eului. El intră în deceniul opt hotărât să schimbe lumea, de unde această cuprindere „enciclopedică” a tuturor problemelor şi evenimentelor ei cotidiene. […] ...încă de la Manifest pentru sănătatea pământului începe să apară o anume „oboseală”, liric mai fertilă, venind dintr-o înţelepciune, dacă nu a resemnării definitive în orice caz a nevoii de simplitate. […] Autorul Rezervaţiei de zimbri „trăncăneşte” formidabil, cuvintele se revarsă puhoaie din dicţionare şi se alătură extrem de capricios şocând mai mult prin asemenea „întâlniri” exterioare decât prin efectul liric, adeseori minim. […] Şi totuşi, această invazie, în aparenţă haotică, nu produce senzaţia de plenitudine, de corporalitate a lumii, aşa cum se întâmplă bunăoară la Ioan Alexandru. De puţine ori, în lirica sa mai nouă, Adrian Păunescu este un imaginativ. Şi atunci „ticurile” poetului sunt mai greu de sesizat, precum în acest „peisaj” de măreţie cosmică: În iarbă sunt furnici, gângănii, broaşte. / Şi ploaia le-a trezit şi le-a stârnit. / Acum un călăreţ neobosit / E soarele pe calul care paşte / Stă soarele aprins în coama lui / Şi razele cu milă îl ţesală / Şi nici un om până departe nu-i / Şi-i bine-n liniştea universală. / Întregul cer e un consens ciudat / Cu cele ce abia se văd în iarbă, / Iar vânturile cosmice când bat / În mări la cal sudoarea stă să fiarbă. / Va fi apoi o linişte de prânz / Şi câinii vor hăuli până departe, / În calul singur va urma un mânz / Şi gărgăriţe vor pleca pe Marte...(„Câmp în univers”)» (PRad, 7 sq.).

Cu privire la fenomenul poetic Adrian Păunescu, criticul / teoreticianul literar Eugen Negrici notează: «Din marginea unei foarte vechi mentalităţi estetice, care nu e încă perimată […], i se reproşa lui Adrian Păunescu, pe la începutul carierei, lipsa de frână estetică, imposibilitatea disciplinării materiei poetice, însuşirea fanfaronă de forme goale, apocalipsa verbală, răsfăţul imagistic etc., pentru ca, imediat, aproape toată lumea, direct sau implicit, să-i recomande tânărului foarte talentat mai multă claritate, ordine şi bineînţeles precizie. […] S-a întâmplat că Adrian Păunescu nu a devenit, după prescripţiile criticii, mai limpezit, mai ordonat, iar poezia lui a continuat să şocheze ca un ţipăt necontrolat, dar viu. Şi A. Păunescu a reuşit să convingă, a învins prin perseverenţă şi prin înfricoşarea pe care o răspândeşte răsuflarea sa ciclopică. Şi critica literară a acceptat, copleşită, această prezenţă bubuitoare, fără să-şi modifice substanţial – pentru şi din pricina aceasta – vechiul mod normativ de a pricepe poezia. Ea ar fi trebuit să preţuiască de la început, şi fără condiţii şi amânări, grandilocvenţa, enormităţile de această speţă, care sunt, prin tradiţie, metafore ale sufletului clocotitor. […] Preferăm aceste enormităţi, aceste nebunii hohotitoare şi excesive fiindcă ele sunt semne ale acelei percepţii tur¬mentate, proprie doar marilor posedaţi şi prevestitorilor testamentari, iniţiatori, fără voie, ca şi ade¬sea Păunescu, de formidabile viziuni deschizătoare de cercuri.» (NegEx, I, 209 sqq.).

Eugen Simion consideră că volumul Istoria unei secunde de Adrian Păunescu «are valoarea unui manifest liric; marchează revenirea poeziei tinere la o formulă pe care părinţii ei spirituali au ratat-o: poezia politică. […] În poezia politică propriu-zisă, Adrian Păunescu foloseşte faţă de eveniment două atitudini: fie dilatarea, ridicarea lui la valoarea unui simbol general prin acumulare de propoziţii oraculare, fie, în sens contrar, tendinţa de a înveli rana deschisă a faptului într-o plasă de imagini aluzive. În pri¬mul caz poemul se deschide, se explicitează pe măsură ce în cuptoarele lui încăpătoare intră noi şarje de minereu verbal, în cel de al doilea se codifică, pătrunde deliberat în zona aproximaţiei şi a aluziei.» (SSra, I, 256 sq.).

Pentru primul aspect, Eugen Simion consideră a fi mai revelator, între multe altele, ciclul ce are ca protagonist personalitatea revoluţionar-democratică a lui Nicolae Bălcescu, eroul român-paşoptist fiind imaginat ca profet-aburariu („suflet”, „spirit”, „duh blând”), parcă „teleghidat” de zeiţa Clio, de spiritul justiţiar al istoriei româneşti, peste pământurile ţării, peste apele ţării, spre a nu se altera pe undeva puritatea şi demnitatea naţiunii noastre: Stafia lui Bălcescu colindă blând prin ţară, / primarii de judeţe să ştie că e ea. / Ne dă ocol de-atâta şi de atâta vreme, / şi parcă s-ar întoarce, şi parcă ar pleca; ori se întreabă asupra celor ce sunt de făcut, bineînţeles, creştineşte, ritualistic-autohton, pentru liniştirea sufletului / icoanei lui Nicolae Bălcescu, dacă nu i se ştie încă unde se află cu exactitate mormântul marelui erou, de pe când era exilat la Palermo-Italia: Ce facem cu Bălcescu, noi, cei care-l cunoaştem ? / Ce-i de făcut cu gândul şi cu stafia lui ? / Se-nvineţeşte-n hohot ţărâna ţării noastre, / un plâns şi o ruină adie spre statui... («Stafia lui Bălcescu» – PIst, 32).

Zecile de volume de poezie ale lui Adrian Păunescu, însumând peste 300.000 de versuri, aşadar depăşind cea mai întinsă epopee a lumii, Mahabharata (215.000 de versuri), realitate lirică fără asemănare, nu numai în istoria literaturii române, ci şi în literatura universală, creează impresia / certitudinea că ne aflăm în faţa unei impresionante uzine de poezie, a cărei „producţie”, potrivit concepţiei păunesciene despre misiunea poetului / poeziei, înseamnă „armonie în sălbăticie”: Că omenirea-i un ciudat amestec / De violenţă şi de duioşie, / Răget de leu în ou de ciocârlie, / Dar toată lumea trebuie să ştie / Că nu-i poetul animal domestic, / Ci armonie în sălbăticie. Poetul trebuie să fie în stare de orice sacrificiu, pentru Patria sa, pentru semenii săi, să-şi uimească mesianic poporul prin biruinţele sale: Dacă mi-aş da pentru gloria ţării o mână, / Poate chiar mâna dreaptă cu care scriu, / Poate numai atunci v-ar fi limpede într-un târziu / Cine sunt şi ce-nsemn în cultura română. // […] // Sunt Poet ce-nvinge, armonie a sălbăticiei spontane, / Mă simt ca o ţeavă de tun pregătită-ntre două icoane. («Eu, cel care vă irită» – PTiub, 454). Mai nuanţat decât în alte texte pe aceeaşi temă, în lungul poem, Poetul ca totalitate, datând din 28 iulie 1989, Adrian Păunescu îşi exprimă crezul său literar, concepţia despre misia / misiunea creatorului de artă a cuvântului. Mai întâi subliniază că Poetul este înzestrat cu un alt tip de privire, amendabilă dinspre ens-ul comun pentru estomparea graniţelor, a spaţiilor dintre obiecte, ceea ce s-ar tălmăci prin capacitatea de a observa „numitorul comun” al celor ce alcătuiesc universul nostru, conştientizând că respectiva „calitate” este semn al adevăratei poezii: Poetul trece printre lucruri cu o privire imprecisă / şi simte-n el vinovăţia de-a nu putea deosebi / o stea din cer, de o ulcică, de pe pământ, sau de-o caisă / şi află azi că viciul ăsta e semnul marii poezii. (PPcenz, 526); apoi, poetul este totalitate, structură-paradox, în care se îngemănează extremele până „la confuzie”, tot ceea ce ţine de sfera binelui şi de sfera răului, cum, de altfel, şi în ceilalţi indivizi umani, numai că îl deosebesc de aceştia mesianismul său, convingerea, credinţa că este un Iisus Hristos al unei noi Învieri; are înaltul spirit justiţiar, fericindu-l «puterea de-a nu nedreptăţi pe nimeni», poate, şi din perspectiva ştiinţei sale de a se face nemuritor, pregătindu-se pentru o viaţă de dincolo de moarte, chiar dacă în această viaţă trăieşte „strâmb”, cu bacoviene aripi de plumb: Poetul e totalitate cu fiecare gest al său, / e avocatul din oficiu, mereu al cauzelor toate. / Există binele şi răul ? Poetul e şi bun şi rău ! / Poetul nu se cantonează, poetul e totalitate. // […] // Pentru poet nu prea există nici adunări şi nici scăderi, / iar împărţirea şi-nmulţirea degeaba trag în el cu tunul, / el creditează amănuntul, Hristos al altei învieri... Poetul trebuie înţeles ca totalitate, nu ca sinteză ori ca rest, fiind – la „stricarea” ordinii lumii – «o formă de protest», deoarece fiecare rost adevărat al lumii s-a conservat într-unul dintre versurile sale; este „mereu cinstit cu sine”, fiind de partea lumii în întregul ei; are luciditatea de a se oferi drept jertfă de sânge pentru menţinerea părţilor în sacrul întreg cosmic, ceea ce îl determină să cânte jertfa întru înnobilarea lumii / universului […] Din perspectiva poetului trăind ca om liber, în «hemoragia libertăţilor inutile», înţelege absoluta necesitate a libertăţii sale în armonie cu celelalte libertăţi, pledând pentru ordine, nu pentru haos, pentru legea ca formă a libertăţii, deoarece «bronzul fără formă / nu va fi niciodată monument»; libertatea de creaţie înseamnă şi destinaţie; poetul declină liric raportul libertate – necesitate cu deosebit patos: Nici o libertate / n-are nici un rost / singură, / fără setea de ea, / […] // Bronzul fără formă / nu va fi niciodată monument, / libertatea fără necesitate / nu va fi niciodată creaţie... («Sunt un om liber» – PS, 5 sqq.). Poetul este „magazinul” lacrimilor / durerilor lumii, poezia fiind transcriere de „stări care dor”, versul – „plâns” al condiţiei umane: «transcriu doar nişte stări care mă dor / şi scriu un vers atunci când nu-l pot plânge» (Inevitabila poezie – PS, 311). Trupul poetului nu este barbiana «foşnire mătăsoasă a mărilor cu sare», ci «un port la stranii mări»; poetul nu are «vreo pretenţie de a urca / pe scări ierarhice, în veacu-acesta», în vârful piramidei sociale, dar el este mai mare decât împăratul, regele, preşedintele, decât omenirea toată, pentru că oamenii, poporul sălăşluiesc în spaţiile poeziei / versurilor sale: Eu pot să mă-ndoiesc, dar nu mă-ndoi, / şi ca poet, voi toţi luaţi aminte, / oricum, eu sunt mai mare decât voi / că v-am închis la mine în cuvinte. // În viaţa tuturor la fel tresar, / de ieşi în faţa lumii cu trufie, / şef de birou, sau şef de aprozar, / de rangul tău, deloc nu-mi pasă mie. Este conştient de adevărul că fără poeţi omenirea „s-ar înanimaliza”, ar recădea în regnul necuvântătoarelor; poezia înseamnă ieşire din regn, calea spre Dumnezeire, spre mirabilele puteri ale Logosului creator de universuri: Fără poeţi, pământul ar mugi, / şi casele s-ar stinge fără teatre, / şi noaptea nu s-ar mai sfârşi în zi / şi pruncii ar putea atât, să latre. // Desprinderea de regnul animal, / intrarea în limbuta noastră oază, / ca şi proiecţia în ideal, / prin poezie se realizează ! / Şi orice literă pe care-o scriu / la voi adânc în sânge se resimte, / ca un ceresc, nedezminţit pariu / de din¬colo de legi şi de cuvinte. // Eu simt că am puterea să vă schimb / cu un poem al meu, fără de moarte... (PS, 312). Poezia înseamnă viaţă, triumf al omului în faţa morţii universale; şi de aceea o dăruieşte semenilor, o lasă testamentar poporului său, omenirii întregi, generaţiilor prezente şi vii¬toare, chiar sub blestem: Asupra voastră las acest blestem, / ca-n viaţa voastră, orice-ar fi să fie, / prin orice răni ar fi să-ntârziem, / să nu vă despărţiţi de poezie («27 august 1988, Năsăud-Bistriţa» – PS, 313). Poetul Adrian Păunescu a reuşit, în anii totalitarismului, „să mobilizeze masele”, îndeosebi noua generaţie, întru receptarea „poeziei şi muzicii tinere”, umplând până la refuz stadioanele României, realitate fără asemănare la scară planetară; căci văzută ca „spital de urgenţă” al sinelui, poezia devine şi „spital de urgenţă” al ens-ului ce se regăseşte în ea, al omenirii întregi […].

«Puterea de a dăinui a unui popor prin istorii – după cum subliniază tot criticul / istoricul literar, Ion Pachia Tatomirescu – nu o constituie „banii”, ci constă în cultivarea „sfintei grădini” a limbii sale, a valorilor poeziei sale şi ale tuturor artelor sale, în capodoperele / monumentele sale culturale, pe care le lasă moştenire urmaşilor şi, astfel, întregii umanităţi» (TGrp, 443): Şi forţa ni-i aici, nu nicăierea, / În artă şi-n altare, nu-n monede. // Sunt nişte maici în jurul turlei sfinte, / Şi-n jurul Operei de Artă Pură, / Păzeşte-le şi ţine-le, Părinte, / La câte văd şi simt şi ştiu şi-ndură. // Ca la o limpede răscruce-a soartei, / aflăm aici ce adevăr ia fiinţă: / credinţa creşte prin puterea artei, / iar Arta izvorăşte din Credinţă. («Credinţă şi artă» – PPcenz, 310).

Începând cu Istoria unei secunde (1972) şi continuând cu volumele: Repetabila povară (1974), Pământul deocamdată (1976), Manifest pentru sănătatea pământului (1980), Iubiţi-vă pe tunuri (1981), Rezervaţia de zimbri (1982), Totuşi, iubirea (1983), Manifest pentru mileniul trei (1984), Sunt un om liber (1989), Poezii cenzurate (1990), Trilogia căruntă (1994) etc., Adrian Păunescu pune în lumina istoriei literaturii noastre cel mai puternic filon de poezie socială, de poezie politică „la zi”, unde mesianismul cunoaşte cea mai incandescentă încărcătură lirică înregistrată vreodată de la Octavian Goga şi până în prezent. Nu există problemă socială / politică importantă, din ţară, ori de pe planetă, care să nu fie conjugată cu patosul caracteristic, la moduri epico-lirice, în autentice registre stilistice păunesciene, de la problema părinţilor din perioada socialismului, cărora fiii – cu câştigurile / salariile lor – nu le puteau asigura o bătrâneţe liniştită (situaţia neschimbându-se nici dincoace de 1989), cum, de pildă, în memorabila, în sfâşietoarea elegie, ce poartă titlul „Repetabila povară” – Cine are părinţi pe pământ nu în gând, / mai aude şi-n somn ochii lumii plângând. // […] // Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat, / Într-un biet orăşel, într-o zare de sat, // […] // Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal, / Te întreabă de ştii pe vreun şef de spital... –, până la problema „vânătorii de Români” (...Mareşalii stelei sângerânde / Ies la vânătoare de români. // […] // Circ pe Prut şi cimitir pe Nistru, / Sânge nou năzare în fântâni... – «Vânătoarea de români», 26 mai 1993, în vol. «Româniada» / PTC, I, 137 sq.), ori a îngrijirii cimitirelor de eroi-români din străinătate (din poemul «Cimitir de români la Haguenau»: Hei, soldaţi români fără de rude / Nimeni nu-i aşa sărman ca voi, / Dumnezeu din ceruri nu aude / Dorul vostru de-a pleca 'napoi. // Nimeni nu vă face parastasul, / Mulţi rămân soldaţi necunoscuţi, / Moartea nu vă-ntreabă cât e ceasul / Nici de rangul marilor virtuţi. // Pentru voi istoria e oarbă... // ... Cu pământ străin sucit pe oase / Voi de-abia înaintaţi prin cer / Tragice morminte glorioase / Vameşii nici acte nu vă cer. // […] // Peste neştiuta noastră moarte, / Viaţa e un cinic paradox, / Auziţi şi voi cum, de departe, / Bate-acelaşi clopot ortodox. – PTC, II, 190 sq.). Nu scapă ochiului cu laser liric nici chestiunea „democraţiei pe stomacul gol”: Cu noi biografii şi alte nume, / Ne-mpleticim greţos în temenea, / Nu-i libertate în această lume, / […] / Nu mai avem nici apă şi nici pâine, / Democraţie pe stomacul gol. // Se-aude, de aproape, de departe, / Un ordin fără drept la alt apel, / Acest popor e condamnat la moarte, / L-au anesteziat în chip şi fel. // Teroare, prostituţie şi ură, / Corupţie, trădare şi incest / Şi toţi se umilesc şi se înjură. / Suntem, probabil, cei mai trişti din Est. // Partidele se bat în târg cu pietre. / […] // Ne însoţesc tentaţiile toate, / Dar nu mai vrem, oricât ne-ar amăgi, / Acest import-export de libertate, / În schimbul ieftinitei Românii.(«Democraţie pe stomacul gol», în volumul «Bieţi lampagii» / PTC, III, 109 – 113) etc. Galaxia lirică a lui Adrian Păunescu, îndeosebi prin poezia socială / politică, profund reverberatoare de suflet românesc, de conştiinţă de neam, de etică naţională, se relevă într-un veritabil şi incendiar „manifest” pentru mileniul al III-lea. (TGrp, 440 – 449).

[modifică]Legături externe

Pagina Adrian Păunescu pe Facebook

Blogul lui Adrian Păunescu

[modifică]Bibliografia de sub sigle

 MarP = Aurel Martin, Poeţi contemporani, Buc., Editura pentru Literatură, 1967.

 NegEx = Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, I, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1977.

 PIst = Adrian Păunescu, Istoria unei secunde, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972.

 PPcenz = Adrian Păunescu, Poezii cenzurate (22 august 1968 – 22 decembrie 1989), Bucureşti, Editura Păunescu, 1990, 784 pagini.

 PPg = Ion Pop, Poezia unei generaţii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1973.

 PRad = Petru Poantă, Radiografii, II, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983.

 PS = Adrian Păunescu, Sânt un om liber, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989, 584 pagini.

 PTC, I, II, III = Adrian Păunescu, Trilogia căruntă – volumul I (272 pagini): Româniada; volumul al II-lea (208 pagini): Noaptea marii beţii; volumul al III-lea (208 pagini): Bieţi lampagii, Bucureşti, Editura Păunescu, 1994.

 PTiub = Adrian Păunescu, Totuşi, iubirea, Bucureşti, Editura Albatros, 1983.

 SSra, I = Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974; ediţia a doua, «revăzută şi completată»: 1978 (cifrele de după siglă trimit la această ediţie).

 SUş = Marin Sorescu, Uşor cu pianul pe scări (cronici literare), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985.

 TCar = Mircea Tomuş, Carnet critic, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.

 TGrp = Ion Pachia Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), Timişoara, Editura Augusta, 2005.

 TML = Mircea Tomuş, Mişcarea literară, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981.

Categorii: Naşteri în 1943 | Jurnalişti români | Poeţi români | Scriitori români | Politicieni români | Senatori români 1992-1996 | Senatori români 2000-2004 | Senatori români 2004-2008 | Români basarabeni | Absolvenţi ai Facultăţii de Litere din Bucureşti

Sursa:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_P%C4%83unescu

Adrian Păunescu recită în direct la Agentul VIP o poezie creaţie proprie.

Adrian Păunescu recită încă o poezie din volumul său "Rugă pentru părinţi" în direct la emisiunea "Agentul VIP".


O ediţie specială a emisiunii "Răi da buni" cu poetul Adrian Păunescu invitat principal. Iată o înregistrare cu acesta recitând din Mihai Eminescu.

Muzicianul orb George Nicolescu cântă la emisiunea "Răi da buni" pe versurile marelui poet Adrian Păunescu, la o edişie specială a emisiunii despre Cenaclul Flacăra.

O înregistrare de pe vremea Cenaclului Steaua cu Adrian Păunescu recitând poezia "Rugă pentru părinţi", urmată de o melodie în concordanţă cu atmosfera, într-o ediţie specială a emisiunii "Răi da buni"

Astăzi e ziua ta: Adrian Păunescu

"Sunt fiul unei ţări îndelung-nefericite..."
"Mi-ar fi imposibil să gândesc un alt film omonim cu numele «Adrian Păunescu» faţă de cel pe care îl întruchipez, deocamdată. În orice caz, scenaristul ar putea fi băiatul meu, Andrei Păunescu, depozitarul inteligent şi luminat al multor momente din viaţa mea, regizor ar putea fi autorul filmului «Cenaclul Flacăra», Cornel Diaconu, actorul din rolul principal, poate, cele două fiice ale mele, pentru perioada primei tinereţi - geniala mea fată, Ana-Maria Păunescu, şi, pentru momentul de la 40 de ani - prima mea fiică, ea însăşi superdotată, deşi puţin mai delăsătoare, Ioana. Poate că mi-aş putea juca rolul din perioada de acum, rol pentru care ar putea concura şi actorul Eugen Cristea sau poetul şi ziaristul Ciprian Chirvasiu. Actriţele pe care le-am iubit n-ar mai putea fi convingătoare astăzi, în rolurile fascinante de ieri, când aş fi străbătut eu însumi vârstele de-a latul ca să le pot păstra lângă mine. Nici nu sunt prea familiarizat cu noile actriţe, în aşa fel încât să le pot alege cu inspiraţie şi credibilitate pentru roluri care mi-au purtat viaţa înainte. Cine mai poate fi, de exemplu, ca excepţionala Rozina Cambos? A trecut prin viaţa mea, am scris pentru ea, a cântat pentru mine, dar nu mai ştiu ce face şi cum este acolo, în Israel, unde s-a mutat de câteva decenii. Omagiul meu, tuturor femeilor care m-au iubit şi pe care le-am iubit. Fără ele, poezia mea ar fi avut nevoie de zilnice transfuzii de sânge. Actriţele noi încerc, din motive de prudenţă, să nu le cunosc.

Nu e adevărat că eu ştiu precis cum am trăit şi ce am trăit. Dumneavoastră insistaţi asupra viziunii mele despre moarte ca şi când nu mi-ar fi destul că am luptat, chiar şi în ultimele luni, de-a dreptul cu ea. Nu mi se pare atât de pasionant subiectul, pentru că, în afară de momentul când se va întâmpla, moartea nu îmi va aduce nici un spor de cunoaştere. Sentinţa ei este oricum definitivă şi irevocabilă. Va fi interesantă postumitatea mea. Vor fi, desigur, şi uitări, vor apărea şi atacuri nedrepte, dar scrisul meu se va despovăra de biografia autorului, în circulaţia lui printre oameni. Nu-mi pot închipui propria mea moarte şi nici nu cred că ea e o trecere de zid. Aş fi fost curios să ştiu, totuşi, ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu.

Am fost în dezacord cu Nichita Stănescu şi atunci când a scris că poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală. Şi asta mai ales că el continua poezia precizând că viaţa lui personală este praf şi pulbere. Nichita făcea un exerciţiu de firesc personalism, într-o epocă în care viaţa personală devenea, repede şi urât, dosar de cadre. Era, în fond, replica lui memorabilă la curiozităţile indecente ale celor care tot voiau să ştie cu cine trăieşte, cum, unde şi de ce. Eu am crezut şi cred invers: poetul are viaţă personală. În ce mă priveşte, mi s-a părut obositor să-mi ascund slăbiciunile şi, poate de aceea, mi le-am scos în lume dintr-o suflare. De altfel, cred că viaţa personală, dacă nu ucide arta, o sporeşte, o face mai pasionantă, o apropie de oameni. Aceştia sunt ahtiaţi după biografism şi nu rămâne decât ca poetul să nu uite deosebirea dintre băuturile obţinute prin fermentaţie, vinurile, şi băuturile obţinute prin distilare, palincă, vodkă, whisky, coniac. Eu prefer unei vodci Krepkaya, vinurile fenomenale de Segarcea, iar unui whisky Chivas, frâncuşa de Cotnari şi vinurile de Sâmbureşti sau Golul Drincii. Premiul Nobel nu se acordă pentru crâmpeie din opera literară a cuiva, ci pentru atitudinea unuia sau a altuia. Mi-a plăcut să existe o atitudine radicală faţă de mine, de da sau de nu. Ambele abordări mi-au stârnit creativitatea. De urât, nu mai urăsc pe nimeni de câteva decenii.

Premiul înalt pe care mi l-a dat viaţa a fost o galerie ireductibilă de prieteni, verificaţi şi după perioadele grele prin care am trecut, Mihai Anghel, Marius Tucă, E. Simion, Dinu Săraru, Fănuş Neagu, Ştefan Andrei, Radu Rey, Florin Piersic, Ion Iliescu, Alex şi Domniţa Ştefănescu, C. Alic, A. Năstase, Ov. Ioaniţoaia, Florin Condurăţeanu, C. V. Tudor, dr C. Ionescu Târgovişte, Gigi Bălaşa, N. Badea, O. Cozmâncă, Ioan Botezan, D. Gheorghişan, Emil Mitran, dr S. Oprescu, dr Mircea Beuran, D. Nistor, D. Onaca, V. Bălăbănescu, familia V. Vaida, Fl. Cazacu.

De altfel, în legătură cu Premiul Nobel, aş avea de subliniat un fapt. De la Academia Internaţională Mihai Eminescu din Craiova, I. Deaconescu, I. Spânu, Constantin Barbu au propus în urmă cu câţiva ani pentru Premiul Nobel pe Adrian Păunescu. S-a lăsat tăcere, de parcă formase cineva un număr greşit de telefon. Jenat de tăcere, jignit de răutate, nici eu n-am mai insistat pentru această propunere generoasă, pentru care le mulţumesc curajoşilor care au făcut-o. De altfel, despre calitatea acestei generoase instituţii de cultură vorbeşte şi împrejurarea că, după 300 de ani, Academia din Craiova aduce acasă Manuscrisele lui Dimitrie Cantemir, preluându-le de la Moscova şi de la Petersburg.

Cei trei copii ai mei îmi seamănă în moduri diferite. Primii doi poartă şi trăsături ale mamei lor, fosta mea soţie, poeta Constanţa Buzea, dinainte de a se răfui totuşi nedrept şi imaginativ, acum, cu imaginea mea din tinereţe, pe care nu numai că a suportat-o, dar a şi îndrăgit-o, până la despărţirea provocată, totuşi, de mine.

Prima născută, Ioana, este o fiinţă spirituală, capabilă de iubire, bună ştiutoare de limbă română, dar nenorocoasă (i-a murit acum câţiva ani bărbatul) şi mai puţin ambiţioasă. Performanţele ei profesionale n-au apărut cu promptitudinea pe care o merita vocaţia ei. Un anumit fel de depresie i-a împuţinat şi elanurile sociale. Asta nu înseamnă că n-o iubesc fără condiţii.

Al doilea copil al meu, Andrei Alexandru, este, în mare măsură un artist cu mari ieşiri în literatură, în pictură, în muzică, e conferenţiar la Universitatea Spiru Haret şi un grăbit şi puţin cam distant tată de copii. Experienţa nefericită a finalului căsătoriei dintre părinţii lui l-a ţinut, măcar deocamdată, departe de instituţia căsătoriei, pe care a tot amânat-o. Seamănă în unele privinţe cu mama lui şi, la caracter, cu tatăl meu. E mai dârz şi, aş zice, mai rău decât mine. Dar, per total, mă mândresc cu el.

Cea mai fericită împrejurare a vieţii mele a fost naşterea celui mai mic dintre copiii mei, adolescenta Ana-Maria, o fiinţă genială şi dăruită muncii de care se apucă, strălucită absolventă a Liceului Cervantes, intrată pe baza performanţelor obţinute la olimpiadele şcolare, în rândul studenţilor de la Facultatea de Limbi Străine din Bucureşti. A preluat şi de la mama ei, o fiinţă înzestrată şi devotată, calităţi esenţiale, mă moşteneşte şi pe mine în multe privinţe, inclusiv în capacitatea memoriei şi a imaginaţiei, Ana câştigând, de exemplu, în paralel, dreptul la câte o bursă semestrială pentru 2011, la Madrid şi Lisabona. Ea a ales Lisabona. Ca şi părinţii ei, e temperamentală şi, cum se supără uşor, pare a se şi împăca uşor. Nu profită, prin propria ei voinţă, de privilegiul că e fata cui e. Îi place firescul, deşi are, de pe acum, realizări nefireşti.

Să nu uit, Andrei are şi copii, nu la fel de realizaţi, din păcate, ca el, iar prin fiica lui are şi doi nepoţi vivaci.

Acum, când premierul Boc, prin decapitările cu care se îndeletniceşte, mi-a luat pensia, aş putea să am o analiză mai aspră asupra felului cum îşi apără un popor purtătorii de opinie. Dar ce poate face poporul meu pentru mine, când el e, de atâta timp, într-o situaţie şi mai grea. Nu am avut, nici în perioada 1985-1990, când numele îmi era practic interzis, nici o condiţie să pun poporului meu, cu atât mai mult ţării mele. Cred, în clipele de restrişte, ceea ce cred şi în clipele fericite: sunt fiul unui popor genial, fiul unei ţări îndelung-nefericite. Ştiu şi defectele noastre. Nu mă bucură laşităţile noastre. Mă disperă confuzia valorilor, care pare a nu se mai termina niciodată în România. Tot felul de sfertodocţi au umplut, ca şi după 1050, scena publică, preiau cântecele eroice ale neamului şi le transformă în râgâituri, sughiţături şi guiţături convenabile lor. Dreptatea a murit în România? Dar ştie cineva să-mi spună când s-a născut dreptatea în România? Idealizarea perioadei interbelice, pentru a o suprapune perioadei comuniste, nu poate schimba adevărul dramatic al anilor în care erau cultivaţi embrionii înfrângerii României din anii premergători şi ulteriori celui de-al doilea război mondial, aşa cum numai pentru revenirea edulculatorilor de azi, la realitatea cumplită pe care o trăim, perioada socialistă poate fi idealizată.

Confuzia stăpâneşte tiranic istoria românilor. Rămân destule întrebări fără un răspuns pe măsura lor. De ce Diktatul de la Viena ne-a găsit nepregătiţi de luptă şi fără prieteni? De ce marile puteri au lăsat şi au încurajat Uniunea Sovietică să ocupe politic, economic, militar, ideologic România? De ce mecanismul democratic n-a mai funcţionat, din momentul în care sănătatea liderului comunist s-a deteriorat şi reactivitatea lui a devenit negativă? De ce democraţia pripită şi bâlbâită de după 1989 a putut duce la catastrofa naţională de azi, prin alegerea şi, apoi, prin prelungirea mandatului unui preşedinte marcat de vinovăţii, ranchiune şi viziuni strâmte? Cum poate interveni poporul înşelat în desfăşurarea evenimentelor şi în schimbarea necesară în fruntea ţării, înainte ca România să se lipească, însângerată, de fundul prăpastiei?

Semnele de suferinţă prin care am trecut şi prin care, într-o oarecare măsură, mai trece, mă fac destul de liber să mă pot adresa compatrioţilor mei, de ziua mea, cu caldele mele urări de sănătate, de dreptate şi de regăsire a dreptului la demnitate, prin eliberarea României de sub jugul băsist şi prin urgentele clarificări, în toată această confuzie delirantă a valorilor."
Sursa:
http://www.jurnalul.ro/