O mare artista a tarii care ar merita cu prisosinta titlul de Artist al Poporului La multi ani doamna !DIDA DRAGAN

Am cules cu mult drag flori din gradina sufletului meu si ti le dau acum in dar ...
Am rugat ingerii sa cante pentru tine si sa te imbratiseze pentru mine ...
Cararea vietii sa-ti fie mereu presarata cu flori iar Bunul Dumnezeu sa te ocroteasca intotdeauna ...
La Multi Ani,Dida Dragan si fie ca toate visele sa ti se implineasca ...







Dida Drăgan, născută Didina Alexandra Drăgan, (n. 14 septembrie 1947 - Jugureni, jud. Dâmbovița) este o solistă vocală și autoare de versuri din România. Este absolventă a Școlii Populare de Artă, clasa Florica Orăscu. Își face debutul la Concursul de interpretare București '71 obținând premiul I, cu piesa "Vechiul pian" de Vasile V. Vasilache.
Apariții muzicale

În anul 1972, obține locul I la Festivalul Național de Muzică Ușoară de la Mamaia, la secțiunea Interpretare.
În anul 1974, la Dresda obține premiul pentru cel mai bun solist al festivalului și premiul al III-lea pentru interpretarea piesei „Ca-n poveste” de Petre Magdin.
În 1975 participă la Concursul Internațional „Cupa Europei” de la Knokke, Belgia și obține premiul special "Cupa Intercontinentală".
Câștigă 15 ediții ale emisiunii „Schlager Studio” din Germania, editează discuri la Amiga Records și este solicitată să cânte în Berlinul de Vest.
Face turnee în Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, URSS, Belgia, Danemarca, Japonia. La Tokio este finalistă la Festivalul Internațional al Cântecului de la Tokio cu piesa „Sămânța nemuririi” de Radu Șerban.
Are colaborări cu formațiile Mondial, Romanticii, Roata, Sfinx, Monolit și Roșu și Negru.
Colaborează cu compozitori ca Liviu Tudan, Petre Magdin, Anton Șuteu.
Scrie unele din textele cântecelor; colaborează de asemenea cu poeta Daniela Crăsnaru.
În 2003 primește în cadrul Festivalului Național de Muzică Ușoară de la Mamaia, Diploma de Excelență pentru întreaga activitate din partea Consiliului Județean Constanța.
Este supranumită „Vocea de flacără a rock-ului românesc”.
În 1990 începe cariera politică în cadrul PNL, alături de Dinu Patriciu.
Din iunie 2007 este membru în Consiliul de Administrație al TVR.
[modifică]Piese din repertoriu

piese de Petre Magdin:
„Anilor”
„Voi, anotimpuri”
„Un fir de iarbă”
„Zvon de lumină”
„Necurpins și cuprins”
"Pleacă iar cocorii" - 1987
„Secol drag”
"Soare și flori"
„Porți de vis”
"Trepte de lumină"
"Pentru voi"
"Urare"
"De ce taci?" - 2003
"Mâinile tale"
piese de Liviu Tudan:
"Dac-ai să vii" - 1997
"Doare, Doamne, lumea" - 2003
„O lacrimă de stea” - 1996
"O oră, o clipă" - 1997
„Poveste fără final” - 1997
„Iubirea din inima mea” - 2003
piese de Adrian Ordean:
"Cer și pământ" - 1998
"Nu pleca" - 1993
„N-am să te-ntorc din drum” - 1997
„Mi-e dor de ochii tăi” - 1993
„Mi-e teamă de lumea ta” - 1991
"Nu vreau să te iert" - 2007
"Pentru dragostea ta" - 2008
"Te-aș astepta" - 2006
"Zilele ce trec prin mine" - 1991
Piese de Florin Ochescu:
"Iertare" - 1981
"Voi"
"Legământ"
"Aur pe stradă"
"Ochii Ploii" - 1981
"Sunt tot eu" - 1981
"Cine crede în minuni?" - 1980
Alții
"Corabie plutitoare, Pământul" (Cornel Fugaru) - 1989
„Deschideți poarta soarelui” (Anton Șuteu) - 1986
"Voi, oameni de mâine" (Anton Șuteu) - 1986
"Apără-ne, Doamne!" (Constantin Rusnac) - 1991
„Stau pe o margine de lună” (Adrian Enescu) - 1989
„Leagănul meu” (Horia Moculescu) - 1985
„Reaprindeți candela” (Ion Aldea Teodorovici) - 1990
„Să mă iubești!” (Mihai Pocorschi) - 1990
"Arde și doare" (Dragoș Docan) - 1994
"Viața unui vis" (Sorin Chifiriuc) - 1988
"Seara unui vis" (Dani Constantin) - 1986
"Planete" (Marius Țeicu)
"Soarele zărilor" (Marius Țeicu)
"Rug" (Vasile Șirli) - 1981
Preluări din repertoriul internațional:
"Rămîi" (Czesław Niemen - Dziwny jest ten świat)
"Nu te mint" (Free - All Right now) - 1973
"Ca-ntr-un vis" (Heart) - 1987
"Cu tine" (Smokie - Oh Carol) - 1978
"Iubirea noastră" (Frank Sinatra - My Way) - 1977
"Născută sunt să cânt" (Spandau Ballet - Through the Barricades) - 1987
"O clipă cât o viață" (Tina Turner - Be Tender with Me, Baby) - 1991
"Rug aprins" (Heart - Who Will You Run To) - 1988
"Singurătate" (Heart - Alone) - 1987
"Te caut iar" (Heart - What About Love) - 1986
"Unde ai plecat?" (Whitesnake - Here I Go Again) - 1988
"Vreau să-ți spun" - 1988
Duete cu tenorul Michael Kleitman
"La Preghiera" - 2008
"Gira con Me" - 2008
Albume

1984 – „Dida Drăgan”
1987 – „Deschideți poarta soarelui”
1997 – „O lacrimă de stea”
2001 – „Pentru buni și pentru răi”
2002 – „Mi-e dor de ochii tăi”
Bibliografie

Alternative pop-dance, Daniela Caraman-Fotea, Titus Andrei, Editura Humanitas, 2003
Dida Drăgan - ediția de colecție (Jurnalul Național)
Dida Drăgan (trilulilu)
Dida Drăgan (youtube)
Rezultate video pentru Dida Drăgan
_Dida Dragan - Floare de colt

Dida Dragan*Codrule, batranule...*

Dida Drăgan - Cine n-are dor pe vale

Dida Dragan - Transilvania


Love Songs - Dida Dragan The best of love songs
Asculta mai multe audio muzica
Dida Dragan, Madalina Manole, Gabriel Dorobantu

Vocea ei este unică
Pianul se aude pe fundal. Dida la microfon. Spectatorii în transă. Recital pentru oameni.
de Costin Anghel
13/01/2008 (Actualizat 7:00)



Mereu dă to tul. În totdea una se respec tă pe sine, îşi respectă fa nii şi colaboratorii. Iar aceş tia din urmă îi sunt prie teni buni. Elena Peri a nu este pianista care o acompania­ză pe Dida Dră gan. Dânsa vorbeşte de ar tistul şi omul Dida, de spre cea care trăieşte prin şi pentru muzică. “Am început să lucrez cu ea mai bine după ’90. Şi înainte, dar mai ales după ’90. Eu, cu Sorin Chifiriuc şi cu Valentin Badea eram «Roata». În spectacole cân tam şi noi piesele noas tre, dar o acompaniam şi pe Dida. Colaborez şi acum cu ea. Mai re pe­tăm, mai înregistrăm câte o piesă, mai cântăm câ te va doine câteodată. După părerea mea, Dida Dră gan are cea mai bună voce din tot ce am auzit vreo dată. Fără dubii. Cu un ambitus imens, dar şi cu o sensibilitate extraor di nară. Am descoperit asta când repetam, la în ceputul anilor ’90, pentru câteva concerte. Pe lân gă piesele cu multă chitară care erau şi sunt preferatele ei, erau şi câteva doine şi «Bles te mul» Mariei Tănase. Vă mărturisesc că felul în care cânta de fiecare dată şi parcă pe măsură ce re petam, din ce în ce mai pro fund şi mai sensibil, încât ne paraliza pe toţi”.



ÎN STUDIO. Despre repetiţiile Didei nu poate vorbi prea multă lume. Elena Perianu este una dintre puţinele persoane care a avut ocazia de a o vedea pe artistă la mun­că. “Este un om foarte modest. Primeşte un compliment sau o apreciere cu multă modestie şi recunoştinţă. Vreau să vă mai spun că am avut destule ocazii să o văd în studio, când înregis trea ză. Se dăruieşte total, inclusiv când banda mer ge de probă sau doar se repetă. Nu se menajează deloc, nici vocal, nici din punct de vedere al dă ruirii. După ce se termină înregistrarea, ochii ei au o bucurie grozavă. Gestul cu ridicatul mâinii, pe care cu siguranţă îl cu noaşteţi din apariţiile tv, nu este un joc de scenă, ci este felul în care se ma nifestă şi în studioul de înregistrări. Dida este un artist care studiază în fiecare zi, care caută pe aceeaşi piesă moduri de exprimare diferite. Este foarte serioasă în munca ei, nu-şi îngăduie nici un rabat la calitate”.

Doamna Perianu o admiră pe Dida pentru bucuria ei de a cânta şi felul în care se dăruieşte. Doar astea sunt calităţile unui mare artist, nu?! Despre curajul vocii de aur a rockului românesc, pianista crede că “Dida a fost cea mai curajoasă din generaţia ei, cu stilul rock pe care l-a abordat. Dacă ar fi fost încă puţin mai curajoasă ar fi se mănat cu Janis Joplin. Nu mă credeţi? Întrebaţi-l pe Ordeanu. I-a cântat Dida o piesă într-o tona litate foarte incomodă, sus, sus de tot. Era Janis Joplin fără îndoială. Acolo, în registrul acela, vocea ei avea nişte armonice exact ca la Janis Joplin”.



“Gestul cu ridicatul mâi nii, pe care cu siguranţă îl cunoaşteţi din apa ri ţiile tv, nu este un joc de sce nă, ci este felul în care se manifestă şi în studioul de înregistrări. Dida este un artist care studiază în fie care zi, care caută pe aceeaşi piesă moduri de exprimare diferite”

Elena Perianu, pianistă

Tandră şi generoasă
O mână de artişti, o mână de prieteni ne-au povestit despre omul şi artistul Dida Drăgan: Florin Călinescu, Paul Ciuci, Aurel Vasilescu şi Victor Socaciu.
de Loreta Popa
Ramona Vintila
13/01/2008 (Actualizat 7:00)
Florin Călinescu, prea bine cunoscutul ac tor şi om de televiziune, ne-a povestit des pre Dida Drăgan: “Pe Dida am cunoscut-o în TVR prin anii ’90. Este un om rar, nu se poate povesti în cuvinte. O contempli şi atât... Nu ai cum să nu re­marci muzica ei, dar Dida Drăgan nu înseamnă numai muzică, este o personalitate, un personaj complet. Muzica este doar o parte din el. Auzi de multe ori oameni care spun: «Muzica este viaţa mea, eu mă exprim doar prin muzică». Eu cred că nu muzica este cel mai important lucru la Dida Dră gan, cât toată personalitatea ei. Te uiţi în zare şi poţi să spui atât: «Uite-o pe Dida Drăgan». Problema nu este dacă stilul ei rezistă timpului, ci ce se întâmplă acum. Sunt un om de televiziune şi pot spune că oricând a fost vorba de calitate se găsesc şi cei care gustă şi ştiu despre ce este vorba. Am multe întâmplări legate de Dida Drăgan şi cu Dida Dră gan, dar sunt lucruri ori din domeniul artistic, ori din cel personal şi nu cred că se pot povesti aşa ca la şcoală. Sunt lucruri care ţin de frumuseţea şi tandreţea unei prietenii de familie şi bucuria de a lucra cu un artist desăvârşit. Nu sunt genul care să intru în astfel de clişee”, a încheiat Florin Călinescu.



VOCE DE ROCK. Paul Ciuci, de la Compact, nu uită turneele din anii ’86-’88 pe care Compact le-a făcut ală turi de Dida Drăgan. “Primul lucru care îmi vine în minte când pronunţ numele ei este o mare artistă, cea mai bună voce a rockului din acea peri oadă, dovadă stând nume roasele premii obţinute în străinătate, în Japonia dacă nu mă înşel, şi nu numai, şi o personalitate puternică. Am fost alături în turnee în Rusia şi în alte ţări şi pot să vă spun că este o artistă generoasă şi credincioasă. Chiar dacă statutul ei era mult mai sus decât al nostru, nu pot uita atitudinea ei prietenoasă, profesionalismul şi căldura cu care ne-a tratat. O voce puternică şi o expresie scenică deosebită pe care nu o poţi uita uşor. Complet diferită de tot ceea ce exis ta la vremea respectivă, o ar tistă al cărei repertoriu s-a mulat perfect pe vocea ei pu ternică, având compozitori foarte buni, iar preluările internaţionale curajoase, de la Span dau Ballet la White Snake, cu aranjamente speciale, nu te lăsau indiferent”, ne-a spus Paul Ciuci, secondat de colegul său de la Compact Aurel Vasilescu.



COMPLETĂ. Şi Victor Socaciu a avut cuvinte ge neroase despre ma rea artistă. “Dida Drăgan este una dintre cele mai importante artiste pe care muzica pop-rock româ nească le-a avut şi le are în istoria sa. Cân tă reaţă unică, expresie artistică şi calităţi vocale impresionante, Dida are harul rar de a emoţiona orice fel de auditor printr-o interpretare mereu electrizantă şi fierbinte. Interpretările ei sunt, în fapt, «arderi» artistice fără egal. O ajută din plin un ambitus excepţional şi o atitudine scenică răvăşitoare. Dida Drăgan este o artistă completă, o personalitate (încă neîndeajuns «exploatată») cu care România ar trebui să se mân drească oriunde în lume”, a conchis Victor Socaciu.





“Cântăreaţă unică, expresie artistică şi calităţi vocale impresionante, Dida are harul rar de a emoţiona orice fel de auditor printr-o interpretare mereu electrizantă şi fierbinte. Interpretările ei sunt, în fapt, «arderi» artistice fără egal”

Victor Socaciu, artist



“O voce puternică şi o expresie scenică deosebită pe care nu o poţi uita uşor. Complet diferită de tot ceea ce exista la vremea respectivă, o artistă al cărei repertoriu s-a mulat perfect pe vocea ei puternică”

Paul Ciuci, artist


Muzica sufletului
Omul de radio Titus Andrei ne vorbeşte despre ar tista atât de apro piată inimii sale. “Personal, am cu noscut-o pe Dida la Mamaia, când ea a urcat pe scenă şi a cântat «Chemarea dragostei» a lui Marius Ţeicu, pe versuri de Constantin Săbăreanu.
de Anca Alexe
13/01/2008 (Actualizat 7:00)
A cunoscut-o pe Dida la Festiva lul de la Mamaia în 1973, când acompania cu Grupul Vocal “Cantabile”.
Atunci piesele la creaţie, în primă au di ţie, se prezentau în dublă va ri antă. O variantă a fost cu Adrian Romcescu şi una cu ea. E o piesă de rezistenţă, care mă leagă de momentul în care am întâlnit-o pe Dida. Pentru mine, Didone, cum îi spun eu, este o artistă cu totul specială, pentru că speciale sunt şi ca li-tă ţile ei vocale. A fost întotdea u na o interpretă modernă, ex pansivă, în forţă, im pe tu oa să, motiv pentru care, înainte de 1989 au fost proble me cu difuzarea melodiilor cân tate de ea. Cenzura de atunci chiar ne atenţiona : «Mai uşor cu melodiile cântate de Dida!». A fost o frustrare pentru ea. Me rita mult mai mult, deoa rece în timpul ăla era una dintre artistele care ne reprezentau în Europa.



DIN IUBIRE. Dida a cântat cu multe trupe de la noi, Mondial, Romanticii, Compact, Sfinx, cu Monolitul lui Florin Ochescu. Apropo de Florin, atunci am legat eu o adevărată prietenie cu Dida, când el avea această formaţie care suna foarte occidental. Dida era solistă şi am colaborat cu amândoi, pentru că îmi plăcea trupa, melodiile, tot. Chiar am câteva exemple de melodii: «Ochii ploii», «Cuib de flori», «Sunt tot eu». Înainte avusese o colaborare care, spun eu, a consacrat-o în lumea rock-ului, cu Petre Magdin. Şi cu Petre Magdin şi cu Florin Ochescu se vede că a avut momentele cele mai bune din cariera ei, pentru că totul era făcut din iubire.



CREZUL ARTISTIC. Sunt într-o relaţie specială cu Dida, pentru că am simţit melodiile ei ca făcând parte din muzica sufletului meu. Fiecare are muzica sufletului său, cum spunea şi Cioran. Eram student şi, mergând în vacanţă acasă, am întrebat-o pe sora mea, care era elevă, ce-i place, ce cântăreţi îi plac de la noi. Şi mi-a zis: Dida Dră gan. Am rămas surprins şi mă gândeam că sintagma aceasta cu «muzi ca sufletului» se ve rifică chiar în familie. Poate că era ceva ancestral în a simţi un anumit fel de muzică sau o anume voce. Îi port un mare respect şi o susţin în toate emisiunile pe care le prezint eu şi printre colegii de radio, pentru că merită cu adevărat. Ar merita mai multe! Scrie foarte bine textele la melodiile pe care le interpretează. Nu este la îndemâna oricui să vii cu idei pe care să le potriveşti în rime şi să comunici ceva. Nimic fri vol în toată cariera ei artistică, nu a făcut concesii, mai bine a stat deoparte decât să accepte orice. A avut şi are crezul ei artistic: acela de a fi ea însăşi, aşa cum îi dictează acest summum al calităţilor care au fost hărăzite de undeva. Marea ei forţă constă în a transmite emoţii. Pentru că singurul lucru valabil este cel care te emoţionează… Şi Dida Drăgan mă emoţionează!”.



Senzaţia de vibraţie
Mihaela Rădulescu ne-a vorbit cu bucurie despre Dida Dră­gan: “Dida cântă cu mâinile! Asta e senzaţia pe care o am, de fie care dată când o ascult şi o pri vesc cântând. Vibrează în cel mai pur şi mai concret sens cu putinţă. Nu ştiu alt artist care să reuşească să-mi transmită atât de direct şi profund senzaţia de vibraţie, de tensiune emoţională cople­şi toare... Am intervievat sute de artişti, dar în afara studioului nu îndrăznesc, din respect, să le vorbesc. Pe Dida o ador şi-i contemplu tinereţea din suflet şi din privire, ori de câte ori o întâlnesc”. (Luminiţa Ciobanu)



Interesantă, spontană şi energică
Dida ne-a vorbit despre două dintre prietenele sale. Uca-Maria Matache, cel mai bun expert român în artă europeană, şi Rodica Marian, ma ma avantgardei, sunt două dintre apropia te le Didei Drăgan. Întâlnirea cu ele m-a marcat şi de aceea mă străduiesc să nu dezamăgesc această prietenie.

UCA: “Să vorbesc despre Dida? În primul rând talentul ei cunoscut e dublat de dragostea pentru pictură. Aşa am cunoscut-o. Printr-un telefon prin care-mi solicita evaluarea celor câteva tablouri pe care le avea. Pe parcursul anilor a devenit specialistă. Are ceea ce se cheamă fler, lucru care te face să o remarci. E o personalitate interesantă şi un prieten minunat, te poţi baza pe ea şi asta s-a verificat în momente grele”.

Rodica Marian: “Dida? Cuvintele mele vor fi pline de căldură. O admiram pentru originalitate. Un fenomen unic în muzica uşoară românească. Stăm în acelaşi cartier. Înainte de 1990 am cunoscut-o la o coadă, la un magazin. V-aduceţi aminte ce negre vremuri trăiam? Marfa se terminase când a ajuns Dida. Ea era ultima care mai putea cumpăra ceva. Şi a făcut un gest rar. A împărţit totul cu alţi câţiva cetăţeni. De atunci o prietenie caldă mă leagă de această doamnă cu suflet mare, spontană şi energică”. (Rodica Madache)



O timidă autentică
Mihaela Rădulescu spune că atunci când Dida Drăgan cân tă, transmite emoţii aparte. “Mi-aş dori doar să ştiu, fără să am curaj s-o întreb, de ce în strălucirea ei e mereu o umbră de tristeţe... Poate că tocmai de aceea închide mereu ochii şi-şi deschide doar sufletul... Nu vreau să mă pierd în vorbe mari, Didei nu i-ar plăcea, pentru că e o timidă autentică, dar aş vrea să ştie, măcar acum, că o iubesc pentru ceea ce este şi pentru ceea ce-mi dă cântând”, încheie realizatoarea emisiunii “Duminica în familie”. (Luminiţa Ciobanu)

Prieten de nepreţuit
Vocea de aur, talentul, sensibilitatea şi ca racterul de oţel alcătuiesc cartea de vizită a Didei Drăgan. Stilul Didei Dră gan şi-a păstrat originalitatea nu numai pe plan profesio nal, ci şi pe plan personal. Relaţiile pe care ar tista le-a creat de-a lungul timpului au fost întreţinute cu su fletul.
de Anca Alexe
13/01/2008 (Actualizat 7:00)
Compozitorul Adrian Ordean: “Pe Dida Dră gan am cu­noscut-o prin anii optzeci şi ce va. Susţineam pe atunci, îm­preună, concerte şi turnee cu formaţia «Roşu şi ne gru». Ţin minte în ce con diţii cântam în acea vreme. Pe timp de frig, sălile în care mergeam nu erau încălzite şi ne îngheţa mâna pe microfon. Am rămas prieteni de ani buni. Încă de la început a do vedit că este o foarte bună pro fesionistă. Când a vrut să facă ceva a făcut, când a vrut să cânte un anumit cântec l-a cân tat… când a vrut să schim be totul şi să cânte mai bine a făcut-o. A fost şi este ex cepţională, lumea era ex­trem de încântată de ea. Şi atunci se trăia altfel, oamenii veneau la concerte să te vadă dacă erai bun. Într-un cuvânt, plăteau bilet numai dacă me ri tai. Însă Dida Drăgan nu a avut niciodată probleme în ceea ce priveşte prezenţa pu bli cului la spectacole.”



MODEL. “Realizez că Dida este un prieten de ne pre ţuit, chiar şi în momentul actual. Poate unul dintre puţinii mei prieteni de suflet. Când am crezut că adevăraţii prie teni or să mă ajute în clipa în care am avut necazuri, pentru că toţi trecem prin etape grele, ea s-a arătat a fi cu adevărat alături de mine şi m-a ajutat.

Pe lângă faptul că este o vedetă şi, de ce nu, un model pentru vedete, Dida a ţinut la stilul şi la personalitatea ei atunci când a venit vorba de muzică. Este un om extraordinar şi o artistă fără vârstă. Aşa, ca o scurtă caracterizare, aş putea spune că la prima vedere pare o persoană arogantă. Multe persoane au ca talogat-o aşa, fără să o cu noască. Numai că poţi intra şi în sufletul ei şi vei constata că este fantastică.

Pe plan profesional este apreciată, pentru că, după cum am mai spus, este o profesionistă. Şi, oricum, ideea de a-ţi plăcea un cântăreţ sau a nu-ţi plăcea mi se pare a fi o chestiune de gust. Nu am putut totuşi să nu observ că, la fiecare concert, Dida era adorată efectiv de public.

Câteodată mi se părea ieşită din comun. Ca să păşim oarecum într-o notă un pic mai amuzantă, de fiecare dată, când intram în câte o casă de cultură mai prăpădită, Dida întreba cu glas tare şi de vedetă: «Unde este cabina mea?». Vă daţi seama că nu-i răspundea nimeni nimic.”



CRITERII. “Ştia să co mu nice cu publicul foarte bine. Liviu Tudan a fost iar mai aproape de ea, îi era tare drag.

Şi acum continuu să îi mai fac piese Didei. Cred că de-a lungul timpului am realizat pentru ea circa 20-30 de piese, nu mai ştiu exact. Textele însă ţinea să şi le facă singură de fiecare dată. Are nişte criterii după care îşi selec tează cântecele, şi vă spun şi de ce. Ea poate mai mult decât alte soliste, poate să atingă note pe care majoritatea nu le poate atinge. Ca atare, doreşte ca în cântecele interpretate de ea să se re flecte toate calităţile vocale. Îi doresc Didei din tot sufletul meu multă sănătate! Merită, pentru că este o prietenă adevărată.”





Prestaţie superioară
“Pe Dida nu cred că a auzit-o nimeni, niciodată vorbind despre colegele ei sau mani festând sentimente de invidie”, spune criti cul de artă Mircea Barzuka. “Întotdeauna a avut cuvinte de laudă, continuă Barzuka. Eu chiar sunt puţin mirat în legătură cu situaţia aceasta, pentru că, de obicei, cântăreţii mai au câte ceva de spus unii despre alţii. Cazul ei însă este cu totul aparte. Ceea ce mi se pare ciudat este că Dida are în momentul de faţă o prestaţie superioară celei pe care a avut-o când era foarte tânără. A cunoscut o evoluţie extraordinară, asemeni unei adevărate artiste sau a unei adevărate doamne a muzicii.” (Anca Alexe)



Şi-a păstrat imaginea cu mare grijă
Mircea Baniciu ne mărturiseşte că a cunoscut-o pe Dida Drăgan prin 1977. “În orice caz, o ştiam de la televizor din anii ’70. Cânta cu mult înaintea mea pe scenă. O apreciez ca prezenţă scenică, ca personalitate şi ca om de muzică, pentru că era şi a rămas o persoană care a cântat mai multe genuri de muzică. A pornit de la muzica uşoară românească şi a ajuns, după cum bine se ştie, până la rock. A colaborat cu trupe ca Roşu şi Negru, Sfinx, Compact, care i-au orchestrat nişte piese. După accepţiunea mea, este una dintre doamnele muzicii româneşti. A ştiut să-şi păstreze imaginea cu mare grijă în timp. A avut întotdeauna public.

Am cântat împreună o singură dată într-o comoziţie a lui Anton Şuteu. Se numea «Deschideţi poarta soarelui». Au fost vreo şase solişti: Luchian Mihalea, Adrian Daminescu, Angela Similea. Probabil a fost un fel de «We Are the World», prin 1985-1986.” (Cătălin Pruteanu)

Siberii de gheaţă
Admiraţia este recipro că, artista fiind o cititoare sensibilă a lui Vi e ru. Poetul a încredinţat două poeme unui compozitor pentru a face două cântece ce vor fi încredinţate spre interpretare Didei.
de Daniela Cârlea Şontică
Irina Munteanu
13/01/2008 (Actualizat 7:00)
“Este un noroc să colaborezi cu Dida Dră­gan”, spune poetul, care a ac cep tat cu bucurie să ne vorbească despre artistă.



PRIVIGHETORI. Grigore Vieru: “Nu-mi amin tesc exact de prima oară când am întâlnit-o pe Dida. Am impresia că o cunosc din co pilărie şi tot de atunci a în ceput să cânte. Nu v-aş putea răspunde în care zi sau în care an am ascultat pentru prima oară privighetorile cântând în miraculoasa pădure învecinată cu satul în care m-am născut, sat care se oglindea în copilărie în apele Prutului, azi tulburi şi întunecate”.



CANDELA. “Dida Dră gan interpretează o singură pie să cu versuri compuse de mine, piesa cunoscută de în treaga Românie , «Rea prin deţi candela», pe muzica lui Ion Al dea-Teodorovici. Aş pu tea spune că abia după ce am as cultat-o interpretând acest cân tec am cunoscut-o cu ade vărat pe Dida Drăgan. M-a frapat forţa neobişnuită, origi na li tatea vocii, trăirea adâncă a melodiei şi a versurilor. Aveam impresia că Dida adu nase cele mai frumoase cân tece ro mâ­neşti, cele mai frumoase voci într-un singur cân tec, într-o singură voce. Atunci a răsărit în inima mea do rinţa de a co­labora cu Dida Dră gan, atinsă şi ea ca şi Ion Aldea-Teodo­rovici de aripa geniului. «Nu am, moarte, cu tine, nimic» este un poem de-al meu care-i place mult Didei Drăgan.

De câţiva ani la rând mă roagă să găsesc un compozitor potrivit pentru aceste versuri. Cu vreo cinci luni în urmă se pare că l-am găsit. Se numeşte Valentin Dînga. O surpriză pen tru ea va fi piesa «Crezând», cu muzica regretatului Ion Aldea-Teo dorovici. Abia aştept să le aud cântate”, a spus poetul de dincolo de Prut.

Grigore Vieru speră ca în cu rând s-o auzim pe Dida Dră gan cântând cele două me lodii compuse de Valentin Dînga, pe versurile sale. “Este un mi nunat compozitor profesionist din Chi şinău. Mă bucur mult că mu zica lui a plăcut exigentei Dida Dră gan”, ne-a spus în în cheiere poetul Grigore Vieru.



Căldura Basarabiei
În aprilie 2006, cu ocazia unui spectacol al artistei la Chişi­nău, unde a cântat celebra me lodie “Reaprindeţi candela”, zia rele locale au consemnat succesul pe care l-a avut cu versu rile cân tate ale lui Vieru, ce vorbeau despre Dumnezeul dus de comuniştii ruşi în “Siberii de gheaţă”: În Timpul din 4 aprilie 2006, ziaristul Nicolae Roibu scria “Dida Drăgan a venit la invitaţia poetului Grigore Vieru, care i-a propus să participe şi la seara sa de creaţie, preco ni zată în toamna anului curent. «Am aşteptat timp de zece ani să revin în Basarabia. Dacă n-ar fi fost maestrul Grigore Vieru, n-aş mai fi călcat aici», ne-a mărturisit interpreta, cu sinceritatea care o caracteri zează dintotdeauna.”



“Îndrăgostită de cântecele lirice”
“A doua zi după spectacol, Dida Drăgan ne-a vizi tat la redacţie. A fost o discuţie de la suflet la su flet, artista povestindu-ne, cu aceeaşi sinceritate, despre ceea ce se întâmplă în muzica uşoară ro mâ nească şi despre planurile ei de creaţie. Cu toate că este dezamăgită de manelele care au împânzit ţara românească, ea consideră că, de obicei, curentele muzicale sunt trecătoare, iar muzica adevărată a supravieţuit, pentru că este veşnică. Fiind o cântăreaţă de muzică rock, Dida este îndrăgostită de cântecele lirice, pe care le interpretează cu mult har, reuşind să scoată din text şi melodie tot ce îi stă în putere. Aşa s-a în tâmplat şi cu piesa «Reaprindeţi candela» pe versurile lui Grigore Vieru, reluată, cu mulţi ani în ur mă, din repertoriul cuplului Doina şi Ion Aldea-Teo dorovici. Această piesă a interpretat-o cu mult suflet pe cele mai mari scene ale lumii, bucurându-se de un mare succes. Este îndrăgostită de creaţia lui Grigore Vieru, pe care îl consideră un poet al tuturor timpurilor, de talie universală” (Nicolae Roibu, ziarul Timpul, Chişinău, 4 aprilie 2006)



Reaprindeţi candela
Reaprindeţi candela-n căs cioa re/ Lângă busuiocul cel me reu/ De gerat la mâni şi la pi cio are/ Se întoarce-acasă Dumne­zeu.// Doamne, Cel din slăvile creştine/ Ce păcate oare-ai să vârşit/ Că Te-au dus acolo şi pe Tine/ În Siberii fără de sfâr şit?!// Toate le ierţi,/ Doamne de sus,/ Cu blândeţe măreaţă/ Chiar şi pe cei care Te-au dus/ În Siberii de gheaţă// Frigul nin ge şi pustiul plouă/ Dege ra tă-mi este inima/ Doamne, bi ne nu ne-a fost nici nouă/ Fără sfatul şi lumina Ta// Doamne, intră şi-n a mea chilie/ Şi-amân doi, răniţi şi îngheţaţi/ Să ne încălzim cu bucurie/ Unul lângă altul, ca doi fraţi. (Versuri de Grigore Vieru)





“Exigenţele ei faţă de versuri, nu numai faţă de muzică, denotă o in teligenţă şi un rafinament care nu admit diletantismul şi compromi sul”

Grigore Vieru

O apariţie stranie
O imagine originală, o voce de invidiat. Dida Drăgan. O reali­zatoare tv care a lucrat cu mul tă bucurie ală turi de interpretă.
de Costin Anghel
13/01/2008 (Actualizat 7:00)
Când apărea, pe scenă sau la televizor, tu, spectatorul, trebuia să te aştepţi la un spectacol total. De la apariţie, la cântece, la mesaj, la urmări. Da, la urmări! Aurora Andronache, realizatoare de televiziune, ştie cel mai bine ce efecte avea apariţia Didei în faţa publi cului. Dânsa spune că “Interpret” este cel care reuşeşte să transmită publicului o anumită stare, un sentiment ieşit din comun. “Dida Drăgan a reuşit asta. Este cea care a reuşit asta poate cel mai bine, are un glas excepţional cu o întindere foarte mare. Are o interpretare de îţi saltă părul pe tine. Dida a avut admiratori nebuni şi oameni care au urât-o. «De ce apare asta în negru? Ce-i asta?». Ei, la ea totul a mers ca să-ţi creeze o stare care te punea pe gânduri. Unii nu doreau asta, voiau doar să se distreze. Ea mergea foarte adânc în exprimarea unor stări. Ea a reuşit să stârnească nişte stări cum nu mulţi au reuşit. Sunt mulţi care cântă frumos, dar doar de suprafaţă, îţi dau senzaţii uşoare. Dida merge până în străfunduri. Din această cauză a avut şi melodii puţine. Ea şi le alegea doar pe cele pe care simţea ea că poate să le interpreteze în maniera ei specială. Nu ştiu dacă la ea a fost ceva premeditat, cred că mai degrabă a fost o chestie înăscută. Pe Dida, ori ai iubit-o, ori nu ai plăcut-o. Foarte mulţi au fost înnebuniţi după ea, cu apariţia ei stranie, care nu era prefabricată, aşa era ea. Dida e ca o floare rară, eu aşa am văzut-o întotdeauna.”



PROBLEME DE LA CENTRU. Despre apariţia scenică a Didei Drăgan, doamna Andronache poves teşte că “a generat multe probleme tot timpul. Nu pot să repet ce mi se spunea legat de această problemă. Mai încercam şi eu să-i îndulcesc această apariţie, mă rugam de Dida să vină şi altfel îm bră­cată, să fie altfel. Eu am fă cut două videoclipuri cu Dida înainte de ’89, după care am fost suspendată 3 luni... şi ea la fel. Nu era cine ştie ce. Piesa se numea «Singurătate în doi». Era o tablă de şah, iar Dida îşi muta singură piesele. Intra printr-o oglindă pe tabla de şah. Li s-a părut subversiv. Nu ştiu ce a fost aşa de subversiv, bine ei în toate vedeau aşa ceva, dar am fost suspen date trei luni! Noi mai făceam slalom printre reguli şi reu şeam să o scoatem la capăt”. Despre Omul Dida, realizatoarea de televiziune crede că este la fel de excepţional ca şi cântăreaţa Dida. “Nu se aventurează în relaţii şi prie tenii, dar de câte ori era ne voie îşi dădea ajutorul ei. Eu ştiu un lucru despre ea, pe vremuri, ea având concerte în afara ţării, în special în Germania, ea aducea medicamente pentru copiii bolnavi de aici. Venea încărcată cu medicamente şi niciodată nu lua bani pentru ele”.
Fata cu trupşor de ciocârlie
Un Piersic în floare. Este vorba, evident, despre carismaticul actor Florin Piersic, care ne-a vorbit cu drag despre interpreta Dida Drăgan.
de Luminita Ciobanu
13/01/2008 (Actualizat 7:00)
Înzestrat cu nume roase calităţi, Flo rin Piersic are, toto dată, un respect uriaş pentru oa meni, şi, în mod spe cial, pentru cei care ştiu să-l cucerească, la rândul lor, prin bunătatea sufletească. Îndrăgitul actor ne-a descris-o pe Dida Drăgan drept “fata cu vocea minunată”, care îi gâdila urechile de câte ori o auzea la radio. “Pe fata asta o ascultam, cu mulţi ani în urmă, când la radio, când la televizor, şi mă întrebam: «De unde iese vocea asta minu nată, când ea are un trupşor de ciocârlie?». N-o cunoşteam, dar, de câte ori o auzeam, aveam o bucurie! Ca să folo sesc cuvintele lui Caragiale: «Îmi gâdila urechile într-un mod plăcut!»“, îşi aminteşte Florin Piersic.



SPECTACOLE. Turneele peste hotare i-au adus ulterior pe cei doi artişti pe aceeaşi scenă. “Pentru că în viaţa mea nimic nu a fost şi nu este întâmplător, într-o zi (pentru că se întâmplă, ce-i drept, destul de rar să apară o zi luminoasă şi luminată de Cel de Sus), într-o zi ne-am întâlnit! Datorită unui turneu lung prin ţări străine am reuşit să ne cunoaştem mai bine sau, mai precis spus, am avut timp în pauzele dintre spectacole, dar mai ales în drumurile lungi pe care le făceam, să ne «mărturisim» unul altuia. Nu mai spun că, aflând de iubirea ei nesfârşită pentru Maria Tănase, mi-a căzut la suflet şi mai tare”, ne povesteşte marele actor.



PRIETENIE. Florin Piersic ne destăinuie că prietenia este cuvânt de ordine în ceea ce o priveşte pe Dida Drăgan.

“Mai e ceva. Faptul că unul dintre prietenii mei de ieri, de azi şi de totdeauna – îl numesc Eugen Dumitru – o iubea atât de tare, încât m-a făcut să intru pe aceeaşi «cărăruie» pe care se «plimbau» ei doi. Când ştii destul de multe despre cineva, iar acel cineva ştie multe despre tine, poţi spune cu gura plină că asta e adevărata PRIETENIE.

Acesta e cazul nostru. Al Didei şi al meu! Dar câte n-aş avea de povestit despre ea... Dar azi vreau să-i amintesc titlul unui film american, pe care l-am văzut cândva împreună, film pe care-l iubim amândoi şi are titlul «Te port de-a pururi în inima mea». Aşa aş vrea să închei aceste rânduri. Dida, te port de-a pururi în inima mea. Al tău, Florin Piersic”, încheie marele actor.





“Într-o zi ne-am întâlnit! Datorită unui turneu lung prin ţări străine am reuşit să ne cunoaştem mai bine sau, mai precis spus, am avut timp în pauzele dintre spectacole, dar mai ales în drumurile lungi pe care le făceam, să ne «mărturisim» unul altuia. Nu mai spun că, aflând de iubirea ei nesfârşită pentru Maria Tănase, mi-a căzut la suflet şi mai tare”

Florin Piersic, actor


“Pe fata asta o ascultam, cu mulţi ani în urmă, când la radio, când la televizor, şi mă întrebam: «De unde iese vocea asta minunată, când ea are un trupşor de ciocârlie?»“
Profesoara
Dida Drăgan, transformată într-un elev ascultător. Fe meia puternică de pe scenă, flacăra, potolită în faţa profesoarei sale.
de Carmen Anghel
13/01/2008 (Actualizat 7:00)
O dată pe săp tămână, Di da Dră gan merge la pro fesoa ra ei, Ga brie la Du ţescu, să-şi îngrijească vocea. Cam o jumătate de oră face vocalize până când vocea se echilibrează şi sună aşa cum trebuie. Dida Drăgan şi Ga briela Duţescu au o re laţie spe cială. Un fel de de vo ta ment reciproc, respect şi iu­bire, ca între două femei care ştiu cât valorează fiecare.



DIDA. “Gabi, profesoara mea tera peut. Învaţă, întă reşte fel de fel de oameni. Unii nu te ating, dar alţii te modifică spectaculos. Un astfel de om este terapeutul meu, profesoara mea, Ga briela Duţescu.

Am cunoscut-o în 1982, când am făcut o disfonie. M-a învăţat tot ce n-am crezut că am să ştiu vreodată. Cum să mă apăr, cum să-mi dozez forţa, cum să respect aceste două minuscule corzi vocale care sunt puterea mea, cum să mă lupt cu stresul, cum să simt ce nu trebuie să fac, cum să nu îngenunchez, cum să dovedesc greutăţile şi să primesc poverile?…

Nici nu ştiu cum să vor besc despre Gabriela Duţescu. Ce greu e să spui vorbe despre oamenii pe care îi iubeşti! Peste toate lucrurile extraordinare, cunoscând-o, am avut şansa de a avea un model, un om pe care să-l admir, la care să mă uit în sus. Gabriela Duţescu predă o materie încă necunoscută: aceea în care înveţi să te aperi, să exişti armonios, să te antrenezi pentru fericire.”



MAESTRA. De cea laltă parte, profesoara Gabriela Duţescu ne vorbeşte despre eleva ei. “O primă în tâl nire a fost în 1982, cam prin februarie. O ştiam de foarte multă vreme, dar faţă în faţă nu am stat decât atunci. De atunci este eleva mea, mă ocup de glasul ei. Este un om extraordinar de serios, este un om care nu face compromisuri. Compromisuri vocale. Cu un glas inconfundabil, cu o întindere vocală fantastică, ea şi-a pregătit cu minuţiozitate repertoriul. În momentul în care i-a plăcut o bucată, acea bucată a lucrat-o, dar, aşa, notă cu notă, nu a dat drumul glasului să se ducă. Un om foarte conştiincios. Extraordinar de conştiincios, ceea ce în zilele noastre nu prea mai găseşti. Cu durere în suflet spun, este un artist consacrat mai mult în străinătate decât în ţară. Este păcat că valorile pe care încă le avem în viaţă nu ştim să le fructi ficăm. Dida nu a cântat niciodată cu negativul. Ea întotdeauna a cântat live. Lucrul pe care îl face şi în ziua de astăzi. Şi, repet, nu a făcut compromisuri, şi asta în seam nă: nu agape, nu şuşe, nu tot felul de întruniri din astea, nu. Nu cântă niciodată ce nu îi place. Glasul ei este inconfundabil; oricine ar vrea să o imite nu reuşeşte, timbrul ei, întinderea ei. Sunt total îm­potriva tinerilor care încep să cânte pe la 13 ani, 15, 16, 17... Organul acesta, laringele – corzile vocale – este un instrument foarte sensibil; dacă nu ştii să-l îngrijeşti, mai târziu nu-l ai. Cu ani în urmă a fost un cântăreţ, Robertino Loreti; «Mama», o melodie celebră. Am ascultat-o cu mult drag, dar… a dispărut; toc mai din pricina acestui lucru, că nu ştiu să îşi păs treze vocea.”

După părerile de specia list, profesoara Gabriela Du ţescu revine la eleva sa prefe rată: “Prima oară am văzut-o pe Dida la o emisiune la televiziune – atunci au apărut Dida, Aura Urziceanu şi Margareta, dacă nu mă înşel. Într-o miercuri era emisiunea. Dar apropiate am devenit din 1982. O dată pe săptămână vine la mine. E nelipsită, că e duminică, luni, ea este în fie care săptămână la mine; mai sunt săptămâni în care nu poate veni, că poate nu e în ţară, dar nu durează două săptămâni fără să vină. O şedinţă durează, cu mici pauze, o jumătate de oră, nu mai mult. Eu sunt terapeut vocal, eu întreţin glasul. Având în vedere că am lucrat foarte mult în medicină, ştiu care este structura laringelui, a corzilor vocale”.

Admiraţia profesoarei pen tru Dida se datorează voinţei extraordinare a interpretei de a nu face compromisuri.

“Este printre puţinii artişti care încă mai cântă live. Este un mare, mare lucru. Pentru că live-ul îţi dă satisfacţia. Nu va mai exista un alt glas ca al Didei. Inconfundabil. Are o doină din Maramureş, am repetat-o de câteva ori; are un colind pe care îl cântă dumnezeieşte. Imposibil să nu-ţi transmită ceva, să nu trezească ceva în omul care ascultă cum cântă Dida. Oricât de afon ai fi sau de anti, nu se poate să nu te treacă fiorii.” Gabriela Du ţes cu are un regret. “Din păcate, emisiunile cu ea au fost foarte rare în România.

Poate că este prea severă cu ea. În momentul în care noi stăm de vorbă ca două prie tene, este excesiv de se veră. Spune lucrurile foarte clar în faţă: asta m-a supărat, asta nu-mi place, ai dreptate, nu ai dreptate. În momentul în care eu m-am aşezat la pian, iar ea devine elevul, atunci se schim bă total. Dacă eu îi spun să facă nu ştiu ce ca să-i meargă glasul, atunci nu mă întreabă de ce. Este foarte severă cu ea, cu melodiile ei.”
Lucrare pentru artistă
O prezenţă aparte pe sce na muzicii uşoare ro mâ neşti şi o per­so nalitate deo se bită…
de Anca Alexe
13/01/2008 (Actualizat 7:00)
Criticul de artă Mircea Bar zuka ne-a vor bit despre o la tură mai mult sau mai puţin cunoscută a interpretei: pasiunea pentru artă. “Dida este într-adevăr preocupată de artă. În afară de acest lucru, ea cultivă, ca om, relaţiile care pot să-i îmbunătăţească sau să-i creeze o stare favorabilă activităţii pe care o desfăşoară. Eu, personal, o cunosc de mai multă vreme şi am apreciat-o întotdeauna pentru ţinuta sa deosebită.

Pasiunea Didei pentru pictură este una mai veche. A avut, presupun că şi acum mai are, o lucrare de Margareta Sterian, o floare creată încă din anii ’82-’83. Figurează într-o carte şi se numeşte «Lucrare pentru artista D.D.», fiindcă aşa i-a consacrat-o Margareta Sterian. Şi aici, în ma terie de artă, Dida pune accent pe valori. Îi place foarte mult pictura generaţiei interbelice, adică o generaţie care a fost rău înţeleasă în anii comunismului, dar care cuprinde vâr furi extraordinare ale artei ro mâ neşti. Vârfuri fără de care pic­tura modernă, din ziua de as tăzi, nu ar mai avea nici o jus­tificare. Ar părea că s-a năs cut din gol! Sigur că o interesează şi lucrurile moderne, pentru că frecventează anumi te expoziţii, anumiţi artişti.”



FEMINISMUL. “Aşa dar, patima Didei pentru pictură s-a născut dintr-o admira ţie, cum spunea ea, «pentru pic tura feminină». A căutat me reu nişte corespondenţe în ce lelalte arte. Adică era interesată de muzica femeilor, la un moment dat chiar îmi povestea despre Nancy B. şi multe alte compozitoare care erau totuşi nume importante, deşi nu erau foarte vehiculate. La fel a pro ce dat cu pictura. Ea a ­admirat prezenţele acestea feminine, care în timpul dictaturii nu au fost susţinute. Din această în ţe legere pentru arta feminină a luat fiinţă pasiunea sa, ce a mers în speci al către acele nu me sonore care se exprimaseră şi în timpul avangardei. E vorba despre Ţu cu lescu, despre Margartea Ste rian, despre Lu cia D. Bă lă ces cu şi despre alte personalităţi feminine: Nuţi Acon, Rodica Ma niu etc. Este foarte dificil să tragi concluzii asupra sim ţului artistic. Eu nici nu am întrebat-o cum s-a năs cut pasiunea sa pentru pictură, dar cert este că e foarte ve che şi s-a manifestat pentru arta femeilor.”



AVENTURĂ SPIRITUALĂ. “Dida are un discer nământ aparte. Nu trebuie nea părat să fii foarte şcolit în le gătură cu arta plastică. La un moment dat se creează o le gătură inexplicabilă între pri vitor şi artist. Sunt persoane care nu au deloc cultură, dar care, atunci când intră într-o ex poziţie, se reped direct la lu crul cel mai frumos. Este o atrac ţie, o aptitudine specială pentru acel lucru. Şi cred că Dida aşa a început, cu această aptitudine a ei pentru lucrurile mai speciale. Ca dovadă, şi cântul a fost deosebit. Probabil că este vorba de o căutare a lu cru rilor care dau posibilitatea unei aventuri spirituale, nu a unei cunoaşteri obişnuite, şco­lăreşti.

Am fost la Dida acasă. Lo cu inţa ei este modestă, cu lu cruri frumoase, alese cu gust. Un interior în care îţi face plă ce re să te întâlneşti cu ea. Am bianţa casei este dată mai mult de ea decât de lucrurile din jur. Are opere interesante, având în vedere că din 1982 ea a avut lucrări de Margareta Sterian.”



CELE BUNE. “Îi doresc Didei să mai lase deoparte mo destia. Ea este foarte modestă în ciuda apariţiei şi apa renţei ei. Şi o persoană timidă. Să-şi confecţioneze o toaletă cum avea Marlene Dietrich, în fil me le acelea în care apărea cu hai na de lebădă. Şi îi mai do resc să organizeze un recital pentru că oamenii au nevoie de ea. Cu schimbările care s-au produs în vocea ei, cu noile melodii, cu aplicări spre lucruri mai moderne, ar putea face lucruri măreţe.

Ori de câte ori vorbesc cu ea, mereu o întreb: Ce faci ?, iar ea îmi răspunde «Am eu grijă! Repet!».. «Păi bine, bine – îi spun –, dar când ne arăţi ce ai repetat?». Asta îi doresc Didei… toate cele bune!”



“Sunt o împătimită a picturii interbelice româneşti, care este uluitoare şi necunoscută. Am început un demers pentru a găsi un spaţiu muzeal unde să fie expusă Margareta Sterian. E foarte greu, dar eu voi reuşi”

Dida Drăgan


Vedetă în Germania
În Germania, Dida a avut cele mai mari succe se. Era pur şi simplu adorată de public. Ridica sala în picioare. Era aplaudată zeci de minute. Cu toate acestea, din dra gos te de ţară, Dida a ales să ră mâ nă în România.
de Rodica Mandache
13/01/2008 (Actualizat 7:00)
Presa germană îi acorda pa gini întregi. Coperţile unor reviste importante îi erau dedicate des. Compozitorii germani compuneau pentru ea. În Germania, Dida Drăgan a fost o vedetă.

“Tânăra româncă nu iu beş te jumătăţile de măsură: când îi place un titlu (o piesă) se implică cu toată fiinţa ei.; dacă nu o lasă baltă. (…) decizia ei implică doar textul şi muzica, dacă ele o inspiră, atunci le poate îmbogăţi cu propria-i personalitate. Deci Dida Drăgan nu cântă fidel şi cuminte nişte melodii date, ci le filtrează prin mentalitatea şi prin modul ei de exprimare. Ea este în adevăratul sens al cuvântului «un creator».



ROMÂNCA ARE TALENT. Restul l-a învăţat în anul de calificare a cântăreţilor de şlagăre, în Bucureşti. A trezit atenţia spe cia liştilor când a câştigat, în 1970, «Festivalul Tinerilor so lişti români», iar în anul ur mă tor locul 1 la Festivalul Na ţional al Şlagărelor. Puţin după aceea a fost delegată la prima ediţie a Festivalului Interna ţional din cehia (în oraşul Gottwaldov). Apariţia ei plină de succes i-a asigurat locul în cadrul unui turneu prin Uniu nea Sovietică. În 1972 a rămas pentru produ cerea unor discuri în Cehia. Au urmat spec tacole în Belgia şi primele ap a riţii în Repu bli ca noastră (Germania). Ea a plăcut şi a apă rut apoi la cele mai cunoscute emisiuni de şlagăre. Iubitorii şlagărelor au ascultat melodiile de succes ale Didei Drăgan «Anii mei» şi «Nu spune că s-a trecut». De cel puţin 20 de ori şi cu toate astea sunt încă impresio naţi/în cân taţi de expresivitatea şi de arta interpretării tinerei artiste.

Când este filmată din prim plan se simte încordarea fizică şi spirituală cu care interpre tea ză fiecare silabă şi ton. Sti lul ei aminteşte un pic de cel al lui Edith Piaf, dar care prin vi ta­litate se aseamănă şi cu cel al Arethei Franklin; de aceea are tot mai mulţi admiratori, căci Dida Drăgan are capacitatea de a-şi transmite mesajul mu zical în mai multe limbi.

Când eşti faţă în faţă cu ea nu poţi să nu te întrebi de unde îşi ia această cântăreaţă plăpândă nemaipomenita intensitate a interpretării ei. Temperamentul, priceperea, puterea de exprimare şi harul sunt elementele care se îmbină perfect în ea.

Noile înregistrări AMIGA – «Soarele meu» şi «Când vei înţelege» evidenţiază pre fe rin ţa interpretei pentru me lo dii expresive în ritm de slow-rock.

Ar fi însă greşit că o vedem pe Dida Drăgan cântând acest gen de piese. Susţinută de autori înţelepţi pe viitor îşi va prezenta marea ei paletă muzicală.”



“Când eşti faţă în faţă cu ea nu poţi să nu te întrebi de unde îşi ia aceas tă cântăreaţă plăpândă nemaipo me nita intensitate a interpretării ei. Tem peramentul, priceprea, puterea de exprimare şi harul sunt elemen tele care se îmbină perfect în ea”

din presa germană

Diplomă de Excelenţă
Vocea de flacără a rockului românesc îşi face debutul în 1971. A fost o revelaţie şi aşa a rămas. Seria premiilor din cariera Didei Dră gan continuă în 1972, atunci când obţine locul I la Festivalul Naţional de Muzică Uşoară de la Mamaia, la secţiunea Interpre­tare.
de Anca Alexe
13/01/2008 (Actualizat 7:00)

În anul 1974 la Dresda, cea supranumită “Privighetoarea Europei” câştigă trofeul pentru cel mai bun solist al festivalului şi premiul al III-lea pentru interpretarea piesei “Ca-n poveste” de Petre Magdin. În 1975 participă la Concursul Interna ţional “Cupa Europei” de la Knokke, Belgia, şi îi este atribuit un premiu special, Cupa Intercontinentală.

Câştigă 15 ediţii ale emisiunii “Schlager Studio” din Germania, editează discuri la Amiga Records şi este solicitată să cânte în Berlinul de Vest. Multitudinea turneelor o află pe Dida în Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, Rusia, Belgia, Danemarca, Japonia. În capitala Japoniei devine chiar finalistă la Festivalul Internaţional al Cântecului de la Tokio cu piesa “Sămânţa nemuririi” de Radu Şerban.



DRUMUL MEU… “Dida Drăgan era so lista despre care auzeam că are concerte în afară, că participă la emisiuni de televiziune din Europa, în Germania, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, iar în Japonia chiar a luat un premiu. Este supranumită «vocea de flacără a rockului» de la noi, iar după ea a venit Laura Stoica”, povesteşte realizatorul Titus Andrei.

“Din punct de vedere profesional, continuă omul de radio, perioada Magdin a fost extraordi nară şi pentru ea şi pentru rockul nostru, păcat că Petre nu a mai continuat. Cu Adri an Ordean, Dida a avut iarăşi o perioadă foarte bună. S-au înţeles perfect şi ei încă mai conti nuă colabora rea. Imprimaseră «Unde eşti?», melodie cu care s-a încercat o participare până într-o anu mită fază la Eurovision. De asemenea, a mai colaborat cu Liviu Tudan. I-a continuat chiar şi o piesă, «Nici chip, nici nume». Ea s-a dus în studio la Adrian Ordean şi, după moartea lui Liviu Tudan, a scris textul, a înregistrat şi a ie şit o piesă foar te bună. A avut multe reluări din re pertoriul mon dial, chiar şi celebra «My Way» (Dru mul meu). Nu oricine poate cânta această pie să!”.



SĂ MĂ IUBEŞTI. Mare parte dintre al bu mele Didei Drăgan a cunoscut succesul la scurt timp după lansare. În 1984, solista im pri mă albumul care îi poartă numele. La trei ani du­pă, în 1987, celebrul disc “Deschideţi poarta soa relui” captează inimile tuturor ascultătorilor. Urmează în 1997 albumul “O lacrimă de stea”, în 2001 – “Pentru buni şi pentru răi”, iar în 2002 – “Mi-e dor de ochii tăi”. Din colaborarea ar tis tei cu Petre Magdin s-au născut celebrele pie se: “Anilor”, “Voi, anotimpuri”, “Zvon de lumină”, “Ne­cuprins şi cuprins”, “Secol drag”, “Porţi de vis”. Alături de Liviu Tudan, Dida a înregistrat “Po veste fără final”, “O lacrimă de stea”, “Iubirea din viaţa mea”. Altă perioadă încununată cu re u şite este strâns legată de colaborarea cu Adrian Ordean. “Mi-e dor de ochii tăi”, “Să mă iu beşti!” i-au atribuit Didei titlul de “regină a rockului”. În 2003, Dida Drăgan a primit, în cadrul Festivalului de la Mamaia, Diploma de Excelenţă pentru întreaga activitate.


Ochii şi cântul, îndreptate spre cer
Nu este uşor să vorbeşti despre Dida Drăgan atunci când admiraţia este copleşitoare. Gândurile actriţei Oana Pellea despre artistă s-au cristalizat însă în metafore: “Dida. Întotdeauna când o aud cântând am imaginea unei păsări care taie cerul. În două, ca o săgeată. Dida arde fiecare secundă pe scenă. E o torţă care arde pentru a-şi înălţa cântul spre Cer. Cred că pentru ea sunt foarte importanţi oamenii, dar cred cu tărie că ea cântă pentru Dumnezeu. Ochii, mâinile, cântul şi sufletul ei sunt îndreptate spre Cer. O bucurie de artist!”.





“Alături de Adrian Ordean, Dida a imprimat melodia «Unde eşti?», melodie cu care s-a încercat o participare până într-o anumită fază la Eurovision”

Titus Andrei

Zilele unei mari iubiri
Despre iubire, cu Dida. “Iu birea este forma su pre mă de ex primare a di vinităţii din noi. Ce aş putea spune eu mai mult decât Apostolul Pavel în capitolul 13 din Scrisoarea către Co­rinteni.
de Rodica Mandache
13/01/2008 (Actualizat 7:00)

“Viaţă de iluzii/ Ce-ai imaginat/ Doar la mine-n minte/ Totul s-a-ntâmplat!”.

«De-aş avea credinţă să pot muta munţii din loc, dar dacă dragoste nu e, nimic nu e!». Dacă dragoste nu am, nimic nu am!”



Rodica Mandache: Se spune despre tine că eşti o fiinţă rece!

Dida Drăgan: Rece? Eu sunt în colţul celălalt. Diametral opus. E caraghios să spun eu despre mine că sunt sensibilă, ba chiar hipersensibilă. De-a dreptul proastă.



Rodica Mandache: Atunci să vorbim despre asta. Despre dragoste. Despre bărbaţii din viaţa ta.

Dida Drăgan: Nuuu!



Rodica Mandache: Cum nu?

Dida Drăgan: Nu, nu hotărât!



Rodica Mandache: De ce nu? Am ajuns la o vârstă când putem vedea lucrurile altfel, clar, liniştit şi cu umor.

Dida Drăgan: Care umor? Nu am ce zice! Am ales pe cine nu trebuia. Nu m-a ales nimeni pentru femeia care sunt. Au fost cu totul alte considerente.



Rodica Mandache: Bărbaţii! E un capitol important în viaţa unei femei! Cum aşa? N-ai fost niciodată îndrăgostită nebuneşte?

Dida Drăgan: O singură dată. Îndrăgostită cu adevărat. Atunci am înţeles ce înseamnă cum e să-ţi fugă pământul de sub picioare, să nu mai ştii cum te cheamă, să-ţi bată inima ca un fluture...





Scrisoare de dragoste
Aceasta ar trebui să fie o scrisoare de dragoste, dar nu e. Pentru că e prima mea încercare de acest fel din viaţă, s-ar putea să fie mai puţin sau mai mult decât atât.

E o confesiune cu sufletul în palmă, un risc asumat, o eroare, poate. Sunt gata să plătesc pentru ea. Şi nu voi fi eu cea care va stabili pre ţul. Poate nu eşti pregătit să înţelegi mai nimic, poate cuvintele mele sunt neputincioase, oricum, eu ţi le dăru iesc acum, în această clipă a unei primăveri care nu mai vine. Există în fiecare iubire o zi de luni. Un început pe care valurile altor în tâm plări îl şterg sau îl amplifică. Un început fast, ca orice început. Cu speranţe naive, cu credinţa că de data asta ai avut parte de marea întâlnire, singura ade vă rată, aceea care te va marca pe tot restul vieţii. Bine cuvântată fie ziua de luni a dragostei cu prospeţimea ei nealterată, cu frisonul ei indestructibil. Mulţumesc acelui început în orice zi ar fi fost el.

Marţi e ziua în care ai deja amintiri. Rememorezi prima zi a iubirii cu o ne răbdare înfrigurată, cu grija pentru amănunte, cu spai ma doar că ţi s-a părut. Marţi îţi trebuie forţă, dacă eşti femeie, forţă să crezi că lunea dragostei tale a fost adevărată, că n-a fost o iluzie, hrănită de anii care nu stau pe loc şi-ţi apasă pieptul, respiraţia, mersul, ridurile. Marţi, dacă eşti lucidă (dar cine mai poate fi), ai mai avea şansa să-ţi spui nu, nu e ceea ce am spe rat ieri. Iartă-mă pentru zi ua de marţi, peste care eu am sărit din slăbiciune şi spaimă din dorinţa de a crede că ziua de luni a fost adevărată.

Miercuri e deja prea târ ziu. Ochii tăi luminează ca o icoană, trupul tău face parte din mine ca o otravă lentă de care eu nu mă mai pot lipsi. Mier curi e foarte târziu într-o iubire. Răul se varsă în bi ne, umbrele sunt sfâ şia te de fascicule luminoase, totul are o dublă iden titate fără de care nu mai poţi respira. Îţi mul ţumesc pentru miercurea acestei iubiri, din care tu n-ai priceput mai nimic, aşa cum îi stă bine unui băr bat ocupat cu orice în afara sentimentelor, al căror preţ la bursă încă n-a fost stabi lit pe computer. Ştii tu cât valoarează o pri vire, un tre mur al acestui trup pieri tor? Ştii tu preţul unei lacrimi?

Joi este a îndoielii, a ini mii bătând năvalnic, gata să spargă colivia umilă a pieptului, a aşteptării frustrate, a tuturor amărăciunilor care traversează ca o otravă fie care celulă umilită. Joi e frig şi întuneric. Este ziua de cum pănă, când semnul aş tep tat nu mai vine. Când în lo cul lui vine frigul ne­pă sării, cleştarul rece al lu ci dităţii, în ale cărui ape îţi vezi chipul palid, tremurul mâinii cu care într-o zi de luni, dintr-o altă existenţă, poate ţi-ai semnat de bu nă voie sentinţa: “condamnat la iubire”.

Vineri este ziua Venerei, aceea ce s-ar numi îm păcarea cu sine, în numele iubirii fără de care nu se poate, cum nu se poate fără aer. Cum nu se poate fără imperfecţiune, căci oamenii se iubesc mai mult pentru defectele lor, singurele care îi fac umani şi nu pentru calităţile lor, care-i apropie de perfecţiune.

Eu te iubesc pentru tot ce nu-mi poţi oferi: emoţia de a mă vedea, înţelegerea pentru ceea ce sunt, de aceea îţi dăruiesc o vinere continuă, ca un cântec reverberat până la pierderea respiraţiei. Fie să te vindece, să te facă vulnerabil măcar pentru o clipă, adică ade vărat.

Sâmbăta unei iubiri este o zi tristă, pentru că strânge în ea povara dulce-amară a acestor zile.

Este o zi în care eu sunt mai mult tu, zi târzie ca o brăţară grea de aur masiv pe mâna unei prinţese moarte, inutilă, adâncă în splendoarea ei. Fie să treci peste ziua de sâmbătă, fără regrete, cu sentimentul că n-ai avut nici o vină, aşa cum îi stă bine unui bărbat grăbit şi bine adaptat la real. Sâmbătă îţi voi dori totdeauna tot binele din lume. Asta înseamnă să poţi uita tot, ca şi când n-ar fi fost, asta înseamnă a nu avea memorie. Duminica nici nu cred că există.

Scrie-o tu, dacă poţi, cu ochii şi trupul tău, cu vorbele tale sărace pe care nu le-am iubit tocmai de aceea, tăcând vei reuşi, va însemna că sufletul tău poate să-mi dăruie încă un început, încă o zi de luni, pentru care îţi mulţu mesc ca şi când ar fi. Dida.”





“Eu te iubesc pentru tot ce nu-mi poţi oferi: emoţia de a mă vedea, înţelegerea pentru ceea ce sunt, de aceea îţi dăruiesc o vinere continuă, ca un cântec reverberat până la pierderea respiraţiei. Fie să te vindece, să te facă vulnerabil măcar pentru o clipă, adică ade vărat”

Un om credincios
Dida, mărturi siri. Între talent şi iubire. Între dăruire şi ­singurătate.
de Rodica Mandache
13/01/2008 (Actualizat 7:00)

Talent – Iu bi re. “E minu nat să ai ta lent. Dar ta lentul e o cru­ce grea. Nu mă gândesc la talent în termeni statistici. Talentul e iubire. Şi ura e o formă de iubire – o formă de iubire mutilată. Pe oamenii care sunt capabili de ură eu îi consider handicapaţi sufleteşte. Pe cei incapabili să iubească, nişte nefericiţi care de fapt nici nu trăiesc pe de-a-ntre gul. Spun toate aceste lucruri, dar oricum cred că toate cântecele mele exprimă mai bine ce am vrut să spun. CRED.”



SINGURĂTATE. “Pentru oricare artist, nevoia de singurătate este absolut justificată. După ce te încarci de prezenţa celor pentru care tu cânţi, trebuie să poţi să te retragi în tine, să lupţi pentru a-ţi păstra identitatea. De fapt şi când eşti singur nu eşti singur. Eşti tu cu tine. Cea mai incomodă prezenţă este partea de întuneric din tine, acest alter ego care se zbate, care veşnic se zbate ca să acopere lumina interioară. Când sunt singură, eu sunt cu mine. Şi eu sunt pentru mine cea mai incomodă prezenţă”



CREDINŢA ÎN DUM NEZEU. “Sunt un om credincios. Nu numai datorită educaţiei ortodoxe din famiie. Părinţii mei au fost oameni buni, simpli, care au respectat Biserica şi sărbătorile. Crăciunul a fost Crăciun, Paştele Paşti, posturile şi duminicile la fel. Sunt credincioasă, pentru că Dumnezeu s-a îndurat de mine şi a făcut din fiinţa mea vasul în care a turnat o picătură din harul Său. Credinţa nu e un spectacol, este un lucru intim şi fierbinte, care e lucrarea sufletului fericit că se poate însenina prin rugăciune. A-ţi trâmbiţa credinţa cu ostentaţie mi se pare a fi ceva indecent. Credinţa înseamnă taină şi smerenie. Taină.”



ARTIŞTII. “Decăderea artiştilor – culmea falimentului spiritual al unei naţiuni. Nu există armă mai puternică decât arta. Îmi plac ar tiştii mari şi ştiu câtă nevoie este de ei. Îmi îngădui să trăiesc ştiind că artiştii se sting nefericiţi, că nu sunt respectaţi, că sunt plătiţi deri zoriu în timp ce eroi de ta­bloide primesc sume indecen te. M-am săturat de «stră danie fără talent». E dureros, e aproape tragic că astăzi spectacolul de divertisment se preocupă de gro solănie, vulgaritate, plă ce rea de a umili. De când au ajuns umilinţa şi umilirea o formă de divertisment?

Lupt pentru soarta artiş til or adevăraţi şi pentru drepturile lor. Nu mai vreau să văd artişti mari trăind «sub nivelul zero al speranţelor»“.



FĂRĂ MINCIUNĂ. “Uneori nu înţeleg cum de nu reuşim când avem atâtea lucruri bune în noi?” Cine ştie? Spune Dida. “Poate că sunt neadaptată la real. Poate că sunt prea timidă. Poate că vreau prea mult. Poate că nu-mi ajunge o situaţie căl du ţă, sigură şi avută. Eu iau foc în faţa minciunii. Nu pot suporta ceva fals. Îmi distruge echilibrul şi atunci devin o persoană nedorită – şi volens-nolens am ajuns la o singu rătate în doi, am scris vorbele pentru un cântec, Singură tate-n doi: «Nu vezi e un ocean între noi/ Pe care nu mai pot azi să-l străbat/ Şi ce-ntune ric s-a lăsat/ Sin­gurătate-n doi, singurătate-n doi/ Căci am fost şi mai sunt/ Doar flacără arzând/ Mistuire şi cuvânt/ Toată legământ». Îmi place mult să scriu versuri. E un fel de a vorbi, de a comunica, de a mă exprima. Acolo mă întâlnesc eu cu iubirea.” Ea… aşa de singură! “Sunt cu băiatul meu, Florin. El e bărbatul vieţii mele. El m-a primenit de toate răutăţile. Prima poezie pe care am scris-o am găsit-o acum, uite-o cum arată, mă defineşte în acest sector.”





Nu îi place să dea interviuri
Rodica Mandache: De ce nu-ţi place să dai interviuri?

Dida Drăgan: Cer iertare.



Rodica Mandache: Eşti sălbatică.

Dida Drăgan: E o lipsă poate. Nu mă pot apropia de lumea asta nouă, necunoscută pentru mine. Parcă aş fi năpădită de neştiut. Parcă nu cunosc limba. Nu ştiu să comunic. De aceea îmi place mai mult să tac.



Rodica Mandache: Şi atunci cum altfel să se consemneze evenimentul? Tu cânţi foarte mult în ultima vreme. Mai mult prin alte locuri decât în ţară, cum vrei să se ştie?

Dida Drăgan: Eu plec, vin, nu dau raportul, dar nici nu se omoară nimeni ca să întrebe, să ridice, să construiască. Dar eu cânt, cânt, cânt. Am fost în 2006 şi am cântat la Chişinău. Dumnezeu a vrut să fie aşa. Pe scenă mai cânta un tenor rus uluitor, Michael Kleitman. Un tenor cu un box-office foarte ridicat, talentat, cu o voce grozavă, sensibil.



Rodica Mandache: Acum tu cânţi împreună cu el.

Dida Drăgan: Da, Grigore Vieru, marele poet de peste Prut, e cel care a dorit să cântăm împreună. Era vorba de o muzică nu proprie mie, ci clasică. M-am împotrivit cât am putut, dar după asta, când Grigore Vieru nu s-a lăsat, am primit provocarea. De altfel, la noi în ţară se spunea că eu m-am lăsat de cântat. Cânt cu el, îl admir.



Rodica Mandache: Deci iar ai schimbat?

Dida Drăgan: Am schimbat mereu. Mereu o iau de la început. Mereu mă strigă ceva, mă cheamă ceva. La început eu am cântat cu trupe rock: Roşu şi Negru (Liviu Tudan), Monolit (Florin Ochescu), Roata (Sorin Chifiriuc), Sfinx (Dan Andrei Aldea).

După cum vezi, eu am cântat cu cei mai mari. I-am admirat şi m-au inspirat, şi m-am sim ţit înălţată. După aceea am dorit o schimba re, o simţeam şi am căutat-o. Când am făcut-o, toţi mi-au sărit în cap. Ce nu mă-nţelegeau înainte, acum m-au etichetat de ţicnită.



Rodica Mandache: Dar ce cântai?

Dida Drăgan: O piesă religioasă. Scriau că am trecut la misticism. A fost o luptă. Piesa era “Aprindeţi candela”. Dar piesa s-a impus, publicul a primit-o şi eu o cânt şi astăzi.



Rodica Mandache: Şi?

Dida Drăgan: Pe urmă, într-o dimineaţă m-am trezit cu un gând: să cânt balade. Acum au fost şi mai revoltaţi. Era aproape dureros, jignitor. Dar am trecut şi peste asta. Azi, când le cânt, publicul are lacrimi în ochi.





Maria Tănase este steaua ei
Rodica Mandache: Şi cântecele Mariei Tănase?

Dida Drăgan: Le-am cântat. Maria Tănase e unică, e de neatins. Cine poate pipăi năframa Mariei Tănase? Pot mărturisi gândul meu ascuns – că am avut şansa şi neşansa să mă nasc pe pământul de sub cerul Mariei Tănase. Orice aş cânta din repertoriul ei se aude EA. Dar a trebuit să cânt aceste cântece. E o înăl ţare. Este steaua mea. Ea mă conduce, nemuritoare şi de neatins.



Rodica Mandache: Te-au judecat rău pentru asta?

Dida Drăgan: Erau de-a dreptul deprimaţi, mă desfiinţau, mi-au recomandat să mă retrag. Eu veneam cu premii şi cronici fulminante, şi aici eram desfiinţată. Era prin 1992 cred. A fost la San Remo o în tâlnire a ţărilor socialiste – San Remo Liberta. Un spectacol emoţionant. Nu s-au dat premii, dar un poet italian mi-a dedicat o poezie care a apărut în presă – Mello Freni. Şi când am ajuns în ţară, eram şi eu pe acolo… am primit un trandafir galben de la o fetiţă, cred că nu era pentru mine.



Rodica Mandache: Poate că profunzimea ta, poate că adâncul cântecelor tale, care nu sunt doar muzică uşoară, poate strigătul notelor tale, îi fac pe oameni să reac ţioneze straniu. La biserică nu aplauzi. Melodiile tale au ceva religios aproape. Felul tău de a cânta îi face pe oameni neliniştiţi.

Dida Drăgan: Nu e timp să-l măsori. Tre buie să fii aşa cum trebuie să fii. Altfel îţi iei adio de la cântec. Şi eu trebuie să continuu să cânt.



Rodica Mandache: Tristeţea ta în ce priveşte receptarea nu e oare exagerată? Ai luat zeci de premii, ai fost omul zilei, publicul tău e unul anume?

Dida Drăgan: Eu nu cânt “doar că ştiu cânta”. Eu cânt pentru că aşa simt. Iar premiile nu le-am luat pentru mine doar. Eu le-am luat pentru noi toţi. Dacă nu sunt îmbrăţişate, dacă nu sunt cunoscute, dacă nu se folosesc de hrana spirituală din ele, atunci eu le arunc în fundul unui sertar şi ele devin un lucru foarte trist.



Rodica Mandache: Eşti aprigă şi neîndurătoare?

Dida Drăgan: Dar nu nejustificat. Eu cred în armonie, în puritate, în sufletul bun şi curat. Eu nu cred că trebuie să ieşi gata uzat din cursă. Şi de aceea poate lucrurile sunt altfel.

Politica
De ce a intrat Dida Drăgan în politică? Pentru că ea crede că un artist are ce demonstra, poate schimba.
de Rodica Mandache
13/01/2008 (Actualizat 7:00)

Dintr-o răsuflare mi-a spus pen tru prima oară de ce… “De ce am intrat în politică? Aşa am crezut că e bine! Bu ni cul meu a fost liberal şi atunci, în 1990, m-am înscris în Partidul Libe ral condus de Dinu Patriciu. Şi astăzi am rămas o patriciană. La început, Dinu Patriciu nu a vrut să mă pună să candidez. Şi s-a întâmplat că am avut multe voturi. Dinu Patriciu este un om loial, disciplinat şi drept. A fost plăcut surprins şi m-a promovat, ba chiar a sculat lumea-n picioare să mă aplaude. Apoi s-au unit parti dele şi am ajuns în PNL. Am fost membră în Consi liul Naţional, aleasă prin vot. Am fost consi lierul artistic al lui Mircea Io nescu Quintus. Sunt şef de cultură la Organizaţia Femeilor. Eu am lucrat la cele trei imnuri ale liberalilor. Primul imn PNL, «Sunt un OM».

Sunt real

Libertatea mea este libertatea ta

Liber sunt nesupus

Sunt un om spre

Polul Plus

Şi deasupra mea

Doar Dumnezeu

Va sta.

Celelalte imnuri sunt «Caii liberi», PNL93 şi «Crez de femeie pentru femeile liberale» – împreună cu Liviu Tudan, a cărui amintire îmi sfâşie inima. Un prieten minunat care oferea totul pentru prietenii lui şi… n-a făcut mai nimic pentru el.

De ce am intrat în poli ti cå! Nu sunt primul artist de pe pământ care a simţit nevoia imperioasă să intre în politică. Trebuie să fii în pas cu viaţa şi să încerci să aperi valorile şi toate lucrurile în care crezi. Scena politică e diferită de scena artistică, dar sunt şi unele asemănări. Oficiind pe cele două scene, cred că la fel trebuie să-i convingi pe oameni, să le insufli credinţă, să le simţi doleanţele, să le afli aspiraţiile şi să le oferi căldură, bucurie şi tot ce aşteaptă de la tine. Să nu-i minţi! Mai ales să nu-i minţi!

Din lumea artistică, din experienţa mea, cred că ştiu pe lungimea de undă a oamenilor care mă înconjoară.

A fi artist este o meserie liberală, adică prin artă se cultivă libertatea de gândire, personalitatea…

Artiştii au menirea de a fi ambasadori reali, ei sunt adevăraţii purtători de cuvânt ai unui popor.

Sunt vorbe mari, dar nu mă tem de ele şi încerc să le fac credibile şi fireşti. Şi mai cred că demn de remarcat, atunci când e vorba despre artişti şi politică, este că acolo unde dialogul cerebral se sfârşeşte începe dialogul emoţional şi inteligenţa inimii. Cred că artiştii, oficiind în politică, au un cuvânt serios de spus şi aduc beneficii imense oamenilor. E nevoie de hrană sufletească, şi numai cultura poate opera cu sufletul omului. Pentru această hrană su fle tească noi, artiştii, navigăm între lumea reală şi lumea noastră interioară, plină de zbucium şi suferinţă din care se naşte cuvântul fierbinte care operează cu intimitatea sufletească a oamenilor. Artiştii au multă putere şi cine are curaj, intră-n politică. Cine are ceva de spus! Şi, dacă mă întrebaţi ce-am făcut intrând în politică, eu am să răspund cu «ce n-am făcut».” Fără prea multe comentarii, nu? Din iunie 2007 este membru în Consiliul de Administraţie al TVR.

Portret
DIDA. Un pre nu me. Fiinţă ciuda tă, stranie, misterioasă şi ama­ră, singuratică şi uneori de-a drep tul sălbatică.
de Rodica Mandache
13/01/2008 (Actualizat 7:00)


DIDA. Un pre nu me. Fiinţă ciuda tă, stranie, misterioasă şi ama ră, singuratică şi uneori de-a drep tul sălbatică.


Are o fragilitate altoită pe beton ar mat, o soar tă de OM cu multe as pe ri tăţi şi meandre. Când cântă are o nelinişte pe care o transmite puternic publicului din faţă. Romantică. Ultima ro man tică în lumea de azi, care a suferit mutanţe şi pământul parcă şi-a pierdut inocenţa. Timidă, foarte timidă, şi cu si guranţa că ştie care e valoa rea ei. Un om extrem de gene ros, un inefabil care cristali zează panica influenţată din lu mea noastră cea de toate zilele. Are multă forţă. Modifi că tensiunile publicului atunci când cântă, de aceea oamenii se apropie greu. E subtilă, are un zâmbet trist, are forţă în şoap tă şi fâşâit de catifea în stri găt. Are curaj. Îşi dirijează ins pirat destinul pe care îl aşa ză corolar, băiatului ei Florin – darul lui Dumnezeu – ca orice copil pentru o ma mă. E un om împlinit. Şi are ochii ca două bobiţe de cafea.



ALT PORTRET. “Pri viţi braţele Didei Drăgan în unduiosul lor dans. Priviţi-i fla căra din ochi, când vocea în cepe să se-nfioare. Asculta ţi-i cântecul, atunci când bra ţele încep să se ridice şi focul din privire arde purificator.

Ei bine, atunci ceva DIVIN începe să se-ntâmple pentru noi toţi. Ce poate fi alt ceva Dida Drăgan, decât «O lacrimă de stea» sau un dans celest de lebădă neagră? Din jocul privirilor ei izvorăşte iubirea-ntreagă! Din cântecul ei tulburător izvorăşte dorinţa de mântuire. Când Dumnezeu te-ncearcă cu atâtea daruri, sub o pecete de fiinţă aleasă, responsabilităţile cresc înmiit. Harurile trebuie încercate. Doina Burz.” O scrisoare de la o necunoscută.



PREMII. Dida vorbeşte greu despre ea. Iar când vine vorba de laude… e foarte zgârcită.

“Am luat multe premii. Cel dintâi a fost să nu fie în ţară. Premiul cel dintâi l-am luat în străinătate, la Gotwoldow. Am urcat pe scenă du să de mână de marele mu zi cian George Sbâr cea. Era în 1973. Apoi, ime diat, în ţară am luat Marele Premiu la Fes tivalul de la Ma maia – O me lodie minunată: «Un vechi pian» de Vasile Vasilache ju ni or. Şi iarăşi am aşteptat trei ani să fiu acceptată să cânt în Germania, dar când am ple cat, am luat o droaie de pre mii. 20 la număr. N-am luat niciodată premiul doi. Am luat şi premiul Ziariştilor şi cel de popularitate, tot atunci. Am luat Premiul Uniunii Compozitorilor pentru interpretrea piesei «Aprindeţi candela». În 2006 am primit Ordinul de Ca va ler de Onoa re al României. Am luat ia răşi în Germania şa se premii de presă. Am luat în noiembrie 2007 Premiul de Promvare a României. L-au mai luat Gabi Szabo, Andreea Răducan şi Elisabeta Lipă. Îmi face plă ce re să-mi aduc aminte de aceste premii, dar ele nu m-au mo di ficat şi nu m-au schimbat”.



PASIUNE. “Iubesc pictura. De ce? Nu ştiu! Cum a început? Nu-mi aduc bine amin te. Am făcut un spectacol şi am cântat la Masa Tăcerii la Târgu Jiu un cân tec despre Brâncuşi. Am filmat într-o noapte pe viscol – o tempera tură de – 15 grade Celsius. Ope rator era Viorel Sergovici. Cam în aceeaşi perioadă am cunoscut-o pe Rodica Matei – directoarea Muzeului de Artă, specialistă în sculptura lui Dimitrie Paciurea. Mi-a povestit de spre Paciurea şi eu m-am to pit. M-a copleşit nemurirea artistului. Sunt fascinată de arta plastică. Dacă vrei să mă faci fericită, închide-mă-ntr-un muzeu o noapte. Lupt pentru pictura interbelică. Am adus-o-n ţară pe IRIS FABBRI, directorul Casei de Licitaţie Sotherby’s, să vadă pictura Margaretei Sterian şi multe altele. Era uimită de aceste lucruri atât de valo roase pen tru care nu se face deloc reclamă. A înne bunit-o pictura lui Ţuculescu, Luchian, a înnebunit-o Pa ciu rea. Am multe propiecte legate de pictura şi sculptura interbe lică. E atât de nedrept să nu fie cunoscută în lume!”



FLORIN, BĂIATUL DIDEI. “Mama e călăuza şi lumina ochilor mei, ce pot eu să spun despre ea? Cuvintele sunt prea sărace sau poate n-am eu talent destul ca să vorbesc despre ea. Mama e un artist dăruit. Aşa o ştie publicul. Prietenii o ştiu gene roasă, frumoasă şi loială. Pentru mine, e mama.”



PRIETENIE. Încheiem portretul cu o declaraţie de pri e tenie a Didei. “Cum? Dacă eu cred în prietenie? Ce-ntrebare? Eu n-aş fi ră mas în treagă fără prietenii mei, fără ceea ce mi-a dat prie tenia. Am o prietenă, «doamna M». Nu pot să-i spun numele întreg. Mi se pare indecent. Mi se pare a fi o impietate. Dar pot spune că este cel mai important prieten din viaţa mea. E ca şi cum mama m-ar fi născut o dată cu ea. E prie te nul cu P mare. E prietena mea de 30 de ani. Când am că zut nu m-a lăsat la pământ, să mor. Cred că Dumnezeu a tri mis-o pe pământ să mă ocro tească.”

Melodii de iubire pură
Îmi place să scriu despre Dida. E un câmp magnetic foarte benefic. Îmi dă stări. Mă emoţionează.
de Rodica Mandache
13/01/2008 (Actualizat 7:00)

Dida este un mare artist, ea nu este un STAR, nu este o ve­detă popula ră, deşi îşi doreşte sau şi-a dorit asta. E unul dintre acei artişti care au un loc anume pe tabla de valori.

Caut reviste, ziare vechi, în casa ei frumoasă şi încetul cu încetul am găsit mărturii din diverse perioade:ziarul Scânteia Tineretului. Într-un articol cu un titlu preţios “Speranţe şi dezamăgiri”, după un concurs de muzică uşoară. “Aflat la cea de-a doua ediţie, Festivalul şi Concursul Tinerilor Interpreţi de muzică uşoară ne-a prilejuit întâl nirea cu 15 cântăreţi ce bat la porţile afirmării în acest gen atât de popular. Încercând o trecere în revistă a tinerilor interpreţi trebuie să începem cu Dida Drăgan, câşti gă toarea Marelui Premiu. Tâ năra interpretă posedă o voce foarte bine cultivată, stă pâneşte mijloacele de expresie ale jazzului (be-POP). Oricum selecţionarea ei pentru Festivalul «Cerbul de aur» se impune. 1970 – Luni, 28 decembrie.”



SURPRIZĂ. Un român plecat, Marius Barbu, ziarist din Germania – 23.04.1996. “Ceva m-a atras magnetic spre sala din Konnigsbrun, un de era un spectacol ro mâ nesc. Chiar din clipa in trării în sala de spectacol am simţit plutind în aer o ru­moare şi sem nul unei surprize pe care nu mi-o puteam de­fini. Am aflat repede: Irina Loghin nu a putut veni, dar a sosit Dida. Şi atunci am des coperit-o: Stătea în picioare la ­marginea sălii, purtând o mină de om ce se vrea incognito, studiind pu blicul, îm prăştiind o boare de mister, care m-a pus sub semnul bucuriei şi dorinţei de a-i re găsi arta ei enigmatică. Apa riţia Didei – o piatră pre ţi oasă, tulburătoare. Prezenţa ei fascinantă, vocea inimita bilă, jocul cu umbra şi lumina – un vis hipnotic ce poar tă pe cel ce-o ascultă – într-un tărâm imaterial.

De la «Maria neichii Ma rie» sau blestemul cutre mu rător cântat de Maria Tănase altădată până la «Aprindeţi candela», toate au fost me lodii de iubire. Cu nuanţe şi su­biecte diferite. Dar vreau să subliniez cât de emo ţio nant este stilul ei, vocea ei, alura.

O ascultam, şi fiinţa mea s-a contorsionat halucinant, crescendo-urile şi des cres cend-urile sale semănând cu traiectoria unei comete; mi s-a creat iluzia că pot evada din propriul EU. Cineva a şoptit:

«Cum de nu este în TOP-urile internaţionale, deoarece locul ei este printre cei mai mari?»

Fiindcă ea este atât de sus, că parcă e intangibilă. Ce clasament, ce concurs poate atinge atmosfera înaltă pe care o străbate cântecul ei?

Mi-a amintit-o pe Yma Sumac din America de Sud. Atunci urmăream zborul condorului peste Anzi, acum însoţeam lumina cometei printre astre.”



MISTUIRE. Stăteam în poarta televiziunii şi o aşteptam pe Dida să alegem repertoriul pentru o emisiune. Urma să cânte numai pentru mine toată ziua, “Născută sunt să cânt/Căci am fost şi mai sunt/ Doar o flacără arzând/ Mistuire şi cu vânt/ Toată legământ”. După ce am ascultat-o mi-am spus: Ce se face, din iubire se face. Şi durează.” 30 august 1988, Smaranda Jelescu



NOBLEŢE. Cineva spunea mai demult că valorile sunt aproape de noi şi nu este nevoie să le căutăm în altă parte. Afirmaţia îi aparţine lui Florin Călinescu şi se referea la admirabila Dida Drăgan. Nu pot să mă abţin să adaug, cu riscul de a supăra pe careva, că este singura interpretă care nu m-a dezamăgit vreodată. Cei care au avut norocul să o cunoască personal au avut o surpriză plăcută să o descopere, pe lângă un artist extraordinar, un om de o nobleţe sufletească rară. Nu de mult, ea mi-a mărturisit că nu poate urî, nu poate avea acest sentiment. Versurile cântecelor sale sunt toate aproape scrise de ea. Şi dacă nu sunt, le-a potrivit, le-a cântat cu măiestrie, cum numai ea ştie să o facă, ca şi când ar fi ale EI. Răscolesc, emoţionează, indiferent că ascultăm “O lacrimă de stea”, “De mine nu te-ai vindecat”, “Maria, neichii Marie”, sau “Poveste fără final”. Tatiana Solomon – VIP



AER PROASPĂT. “Muzica uşoară românească are nevoie de oxigen şi l-a găsit. Am putut trece de la ba nalitatea melodiilor în ma jo ritate incolore, parcă mereu ace leaşi, prin cântecele lui Ma rius Ţeicu, Florin Bogardo sau în recitalul Didei Drăgan, care, sfidând literalmente ve chile compoziţii, a avut curajul de a cânta numai piese tinere aparţinând lui Sile Zam fir, Mircea Drăgan sau Petre Magdin. Practic (suntem în anul 1973), tânăra noastră cântăreaţă parcă a apărut dintr-un alt festival să-i zicem “Mamaia 83”. Geor ge Stanca.

Gazeta Poznanska: 1974. “După spectacolul nu prea reuşit prezentat de muzicienii germani, am ascultat un program românesc, Orchestra «Perpetum mobile». Solista se numeşte Dida Drăgan. Stea de primă mărime a acestui program a fost EA – Dida Drăgan, cea care a primit mulţi lauri la festivalurile europene. Valoarea glasului ei, cultura muzicală au carac terizat stilul ei. Interpretarea melodiilor este personală amintind des de Swing cu elemente de jazz. Pregătirea solidă muzicală, multitudinea stilurilor abordate, libertatea ei pe scenă au făcut din ea steaua serii, O mare cân tă rea ţă.” Un ziarist polonez.



“Dida Drăgan, cea care a primit mulţi lauri la festivalurile europene. Valoarea glasului ei şi cultura muzicală au carac­terizat stilul ei. Interpretarea melodiilor este personală, amintind des de Swing cu elemente de jazz. Pregătirea solidă muzicală, multitudinea stilurilor abordate, libertatea ei pe scenă au făcut din ea steaua serii, O mare cân tă rea ţă”

ziarist polonez

“Sunt o romantică”
O discuţie. Câ teva… re cu noaşteri. Recunoaşte că este ro man­tică şi această calitate este greu de suportat în zilele noastre.
de Rodica Mandache
13/01/2008 (Actualizat 7:00)

O discuţie între prietene. Câteva mărturisiri. Dida Drăgan, căreia nu-i plac interviurile, a vorbit…
Jurnalul Naţional: Eşti o romantică!

Dida Drăgan: Sunt o ro man tică. Romantic a devenit un cuvânt prohibit. Nu mai are loc în viaţa noastră gră bi tă şi pragmatică. Zilnic te lo veşti de oameni care trăiesc paralel cu noi. E prea multă economie de piaţă în artă, în sentimente. Parcă nu mai ţine nimic de talent. Găseşti la tot pasul oameni care ocupă lo curi în care nu au ce căuta, şi nu au inimă pentru ele. Sunt oameni care fac rău culturii. Sunt prea adaptaţi la REAL. Orice artist nu poate comunica, nu poate fi compatibil cu ei.



Jurnalul Naţional: Adică banii hotărăsc totul ca să fim mai clari?

Dida Drăgan: Da, eu numesc asta “Ba za rul de hârtie”. E grav. E foarte grav. Au stricat inima publi cului, au pervertit gustul pu bli cului, nu mai este înţeleasă creaţia care este hrana spirituală fără de care nu se poate trăi. Uneori e un coşmar. Pu bli cul nu se mai poate concen tra. Banii te îndepărtează de suflet. Faptul că nu mai există demarcaţia între ce e bun şi ce e rău. Pentru bani se calcă ori ce frontieră spunând: “Via ţa e grea şi scurtă”. Dar nu e aşa! Codul moral trebuie apă rat. Şi artiştii ştiu să facă asta.



Jurnalul Naţional: Cum a început?

Dida Drăgan: Eu vin dintr-un sat. Am vrut să cânt de când mă ştiu. Dar a fost greu pentru că am trăit într-o familie cu princi pii severe. Nu erau de acord. Dar nici n-au fost brutali. Au spus blând: “O să vedem”. Mai ales tata m-a sprijinit şi eu i-am promis: “Tată, tot ce voi face va fi scris cu credinţă”. Am avut şi noroc. Am avut profesori buni. Eu sunt eleva doamnei Florica Orăscu. Era minu na ta noastră profesoară: a Aurei Urzi cea nu, a Angelei Similea, a Mi rabelei, a Olim pi ei Panciu. De fapt am fost ul ti ma ei promoţie. Era foarte severă, austeră chiar. Făcuse canto clasic. Am avut noroc. Ştia ce să ceară, avea o atitudine personală pentru fiecare voce, pentru fiecare interpret în par te. Lucra la stil. Dar în primul rând, ce nu pot uita a fost că era fascinată de noi toţi. Noi care am năvălit în viaţa ei cu tinereţea noastră, cu dorinţele noastre de glorie cu talentul, cu foamea noastră de fericire, eram bucuria vieţii ei.



Jurnalul Naţional: Care era relaţia ei cu tine?

Dida Drăgan: Eu nu semănam cu ni meni, ce cântam nu prea era mu zică uşoară, eram uşor in trovertită, sălbatică şi tare mă tem că aşa am rămas şi astăzi. Doamna Florica Orăscu era un pedagog de excepţie, ştia şi înţelegea multe. M-a cultivat ca pe o altfel de plantă.



Jurnalul Naţional: Ei şi a venit şi ziua când ai debutat.

Dida Drăgan: Da. În 1971. Dar n-am de bu tat în ţară, am debutat în Ger mania.



Jurnalul Naţional: Cum a fost debutul?

Dida Drăgan: A venit în ţară un mare com pozitor, Manfred Nich thke – a ascultat o casetă cu mine. I-a plăcut. A fost surprins, dar des tul de reţinut. Mi-a spus: “Nu ştiu dacă ai un stil care se caută, dar vom vedea”. Şi din Germania mi-a trimis o piesă sem nată Ghert Welkhich, care de fapt era o polcă. Petre Mag din a zâmbit şi a transformat-o în blues. Şi după trei ani de aştep tări am suit pe marea sce nă de la Halle.



Jurnalul Naţional: Păi nu era un concurs?

Dida Drăgan: Şi ce concurs! Eu am ajuns ultima din cauza avionului care venise nepermis de târziu. Dar ăsta a fost norocul meu. Căci, dacă aş fi ştiut alături de cine voi concura, n-aş fi îndrăznit să mă urc pe scenă.



Jurnalul Naţional: Dar cine erau?

Dida Drăgan: Cine erau? Cei mai mari! Vedetele din Est. Erau grozavi. Talentaţi, strălucitori: Karel Gott din Cehoslovacia, Helena Vondrachkova, care mai era şi uluitor de frumoasă, rusoaica-fe nomen Alla Pugaciova, po lo neza Marila Radovicz şi ele gan tul Joseph Laufer, Frank Schobel, cea mai mare vedetă est-germană. Erau lansaţi, stele mari. Iar eu… o rătăcită, o necunoscută, o întârziată. N-am apucat nici la repetiţie să ajung. Dulcea inconştienţă. Intram în grupe de câte trei. Eu am nimerit cu Karel Gott şi cu Alla Pugaciova. Să vezi cum se uitau la mine, nu ştiau nimic despre mine, nici măcar ce voce, cum cânt, ce fac. Parcă mă ivisem din pă mânt, din iarbă verde. Eu în simplissima mea rochie nea gră, pe care toată lumea voia să mi-o schimbe.



Jurnalul Naţional: Ce ai cântat?

Dida Drăgan: O piesă total: “Să nu-mi spui c-a trecut”. Am avut un mare succes şi cu ea am câş ti gat concursuri nenumă rate şi am strâns 20 de medalii de aur.



Jurnalul Naţional: Te-a bucurat succesul?

Dida Drăgan: Vezi, şi după atâţia ani nu ştiu ce să răspund. Eu în Ro mâ nia eram aproape necunoscută. Era un pic nefiresc. Pentru că în Germania, după aceas tă zi am devenit un star care a rămas star până-n ziua de azi. Acolo după ce am cântat, după trei zile, dacă ieşeam pe stradă venea lumea să mă atingă. Era într-un fel o schim bare brutală, pentru că e destul de greu să suporţi şi lu crurile bune care vin deodată.



Jurnalul Naţional: Agresare de identita te? Şi totuşi te-ai întors de fiecare dată acasă, în ţară!

Dida Drăgan: Da, eu eram fata care pleca cu partiturile, cânta şi se în tor cea. A fost un pic ciudat. Pentru că toată lumea mă în treba: “De ce te întorci acolo? Dar acolo era acasă. Cântam la cel mai mare teatru – Fried rich state Palace. Era un vis. Şi eu eram acolo o mare vedetă. Da că te uţi pe programele astea, dintre toate vedetele eu sunt pe copertă. Cântam cu două cân tăreţe uluitoare, ta len tate, strălucitoare, bogate – Veroni ca Fischer şi cu teribila Nina Hagen. Ele erau cele mai uimite că de ce nu părăsesc România şi să devin o regină acolo, în Germania. Aveam aceleaşi onorarii, dar noi, românii, plăteam un mare procent statului la ARIA.





Emoţii europene
Jurnalul Naţional: Cum a fost cu celebra “Cupă a Europei”?

Dida Drăgan: Întâi a plecat un grup de trei cântăreţi, cei mai buni, şi foarte bine aleşi – Aurelian An dre escu, Aura Urziceanu şi Mi haela Mihai. Ei au câş ti gat Cupa Europei, iar Aura a câş tigat şi Cupa In tercon ti nen tală. După 5 ani am plecat şi eu în grup cu Anda Că lu gă reanu şi Marina Voica. Când am ajuns la Bruxelles şi am vă zut juriul cu franţuzoaicele ace lea superbe, rafinate – Juliette Greco şi Mireille Mathieu – am avut emoţii. Atunci am luat eu Cupa Intercontinentală.



Jurnalul Naţional: Parcă mi-ai spus că ai cântat prima.

Dida Drăgan: Da. Şi cred că am cântat bine. Era o emoţie mare în sa lă. Am simţit-o cum venea din sală şi mă învăluie. Dar să ştii, eu eram o lunatică. Ateri zam la festivaluri ca de pe altă pla netă. După ce cân tam, mă căutau toţi. Dar mie-mi era frig. N-aş fi crezut că în Bel gia poa te fi aşa de frig. Era o sen zaţie de frig, dar şi de frică. Succesul era prea mare. Aler gau toţi după mine. Eu nu aveam impresar, nici pro gra­me, aveam o poză mică 3/3.



Jurnalul Naţional: De ce?

Dida Drăgan: Întotdeauna am fugit de fotografii. Dar Aurel Mihai lopol mi-a făcut 20 de poze în care eram stranie şi specta culoasă. Bine, dar el era un mare artist. N-avea agresivitate de fotograf. Era genial.



Jurnalul Naţional: După ce luai premii şi ajungeai în ţară, cum era?

Dida Drăgan: În ţară de câte ori veneam era tăcere. Nu prea se dădea nimeni în vânt după mine. Oricum sufeream pentru că în afară aveam un mare-mare succes. Nici nu ştiu să po vestesc. Luam premii multe. Şi luptele nu erau uşoare. Odată, o cântăreaţă americană m-a văzut cântând la repetiţie (concuram cu ea) şi mă studia ca pe o muscă, apoi mi-a spus: “Tu vei lua concursul!”.



Jurnalul Naţional: Era un concurs important?

Dida Drăgan: Foarte important. Celebru “Doi contra Şase”, adică doi cân tăreţi europeni contra şase cântăreţi americani. Celălalt european era un englez, Malcolm Robens. Venise cu şase im presari şi mă căuta.



Jurnalul Naţional: Şi aţi câştigat?

Dida Drăgan: Da. Păi americanca îmi spu sese: “Tu o să iei ­con cursul. Tu impresionezi, emoţionezi. Tulburi publicul. Tu ai ce nu am eu”. Era o mare cântăreaţă. Am câştigat noi, europenii. Nu mai spun că eu trăsesem nr. 13. Toţi s-au prăbuşit când au aflat.



Jurnalul Naţional: Şi tu? Cântai tot în rochia ta neagră?

Dida Drăgan: Da. Toţi voiau să-mi schimbe rochia. Parcă aveau o manie. N-au reuşit. Eu cu rochia mea neagră eram EU. Vezi, nu-mi place să vorbesc despre mine atâta. E greu să vorbeşti despre tine.





Revelaţie
Jurnalul Naţional: Trebuie. Şi ce-a urmat?

Dida Drăgan: Peste timp, ce repede trece timpul, l-am văzut pe poetul Grigore Vieru la televizor. Era bolnav. Soţii Teodorovici cântau o piesă pe versurile lui. M-a impresionat atât de tare că două zile am umblat ca nebună. Am găsit piesa, am învăţat-o, Mihai Mârţu, genialul inginer de sunet de la TVR, mi-a dat o carte cu versurile lui Grigore Vieru. Şi eu, fără se cer voie nimănui, am adăugat o strofă din carte. După ce i-am cântat-o, Gri gore Vieru m-a invitat la Chişinău la TVR Moldova. Am cântat “Aprindeţi candela” – asta e piesa. Am avut succes, am luat premii, două premii de stat. Am câştigat bani. Banii de pe acest premiu i-am donat unei mănăstiri, “Petru şi Pavel”. Cum să iei banii de pe o astfel de melodie?



Jurnalul Naţional: Unde ai avut cel mai mare succes?

Dida Drăgan: În Germania. La un moment dat am făcut şi un complex: de ce mă adoră nemţii?; de ce nu mă plac ai mei, în ţară?; de ce sunt o artistă populară? Un timp am crezut că mă aplaudă pentru că eu cânt toate cântecele mele în limba germană. Ştii ce s-a întâmplat? Peste doi ani am schimbat şi am cântat “Maria neichii Marie” în limba română. Şi alte balade româneşti. Şi s-a întâmplat că s-au sculat în picioare şi că au aplaudat serios. Stăteau în picioare ca lumânările şi urlau de parcă voiau să iasă din pielea lor.



Jurnalul Naţional: Ciudat! Credeam că nemţii nu sunt un public sensibil, dară-mi-te să fie mişcaţi la balade populare româneşti!

Dida Drăgan: Nu-i linişteam cu muzica mea. Îi nelinişteam. Tremura fibra. Era straniu. Ei erau atât de legaţi sufleteşte de mine, mă ridicau sus, în nori, şi în Ro mânia mă întreabă lumea dacă mai cânt. Aici, în ţară, nu am avut aceeaşi căutare!



Jurnalul Naţional: Care este cel mai mare dar pe care l-ai ­pri mit de la Dumnezeu?

Dida Drăgan: Copilul – Florin. Un dar de la Dumnezeu. Minunea vieţii mele. Ca să-l aduc pe lume am stat la Spitalul Elias în pat nemişcată opt luni. Eram deja singură, aveam datorii la ARIA uriaşe – nu mai mun ceam, nu mai cân tam. Nu era prea roz. Dar dacă Dumnezeu vrea să te ajute, o face. Într-o zi, Nina Hagen, marea cân tă reaţă din Germania, m-a sunat şi mi-a spus că a aflat nu ştiu de unde că voi avea un copil. Şi a avut grijă de mine, eu cea imobilizată la pat şi care nu ştiam cum o voi scoate la capăt. Opt luni şi patru zile m-am luptat cu viaţa. A meritat. Nu ve deam lumina decât prin geam unde se profila Mă năs tirea Caşin. Nimeni n-a crezut că am să rezist.





“Cântam la cel mai mare teatru – Friedrichstate Palace. Era un vis. Şi eu eram acolo o mare vedetă. Cântam cu două cântăreţe uluitoare, talentate, strălucitoare, bogate – Veronica Fischer şi cu teribila Nina Hagen. Ele erau cele mai uimite că de ce nu părăsesc România şi să devin o regină acolo, în Germania”


“Peste doi ani am schimbat şi am cântat «Maria neichii Marie» în limba română. Şi alte balade româneşti. Şi s-a întâmplat că s-au sculat în picioare şi că au aplaudat serios. Stăteau în picioare ca lumânările şi urlau de parcă voiau să iasă din pielea lor”

Dida Drăgan

Ediţie de colecţie - Dida Drăgan
Într-un fel sau altul, toţi marii oameni de artă, indiferent că au aparţinut istoriei muzicii, literaturii sau picturii, ne sunt modele. Un model nu este pentru a fi imitat, ci pentru a te raporta la el. Nu trebuie să devină idol. E bine să priveşti de departe lumina cuiva şi să nu te apropii prea mult, fiindcă-ţi poţi rupe aripile.

13/01/2008 (Actualizat 7:00)
Am găsit modele în sensul de curăţie morală, adevăr sau ­valoare în oameni simpli, cu nume necunoscut şi, fireşte, am găsit modele în oamenii pe care-i admir fără să încerc să le fiu asemeni, dar împrumutând de la ei sensul dăruirii în artă şi în felul de a fi. Admir cu smerenie marii mânuitori de penel, marii scriitori şi, fireşte, pe cei dăruiţi muzicii. Între Coloana Infinitului şi Mai am un singur dor se întinde pe cerul românesc năframa Mariei Tănase, care pentru mine este chiar cerul la care se uită fiecare artist, care a avut şansa şi neşansa de a se naşte pe pământul de sub cerul acestor nemuritori. Sunt un om credincios nu numai datorită educaţiei din familia mea, de români ortodocşi, care, nefiind în circuitul ateu, ci fiind nişte oameni simpli, au fost liberi să respecte datinile noastre.

Crăciunul a fost Crăciun, Paştele – Paşte, posturile şi sărbătorile de peste an au fost la fel. Sunt credincioasă pentru că Dumnezeu s-a îndurat de mine şi a făcut din fiinţa mea vasul în care a turnat o picătură de har. Credinţa nu e un spectacol, este un lucru intim şi fierbinte care e lucrarea sufletului fericit că se poate însenina prin rugăciune.

Am considerat întotdeauna că adevăraţii artişti sunt ­personalităţi distincte, adevăraţi mesageri ai Lui Dumnezeu, oameni în stare să-şi poarte crucea talentului până la capăt. Ei pot converti substanţa artistică în esenţă creativă, ceea ce conduce la luminarea spiritului şi construirea de sine – ­libertate, artă, religie. Nu cred în talentul care nu are o bază culturală. Stilul este o problemă de construcţie personală. Sfaturi primesc de la orişicine, asta nu înseamnă că le şi urmez. Le urmez doar pe acelea care mă ajută să mă apropii de mine însămi. Eu nu cânt pentru public aşa, în general, ci pentru fiecare om în parte. Eu nu mă adresez maselor, ci fiecărui om cu viaţa lui, cu emoţiile şi destinul lui. E o relaţie de iubire în care mă cheltui şi sunt gata să pierd. Fiecare cântec e o aruncare în groapa cu lei. Sunt pregătită pentru cruzimea celor care nu vor sau nu sunt apţi să mă înţeleagă. Arta nu ţine doar de meserie şi de exerciţiu, ea ţine de har. Cred că o rază a Lui Dumnezeu m-a călăuzit ­întotdeauna. Legătura cu Dumnezeu este cea mai

înaltă formă de iubire, ea presupune intimitate şi forţă interioară, pentru că iubirea este forma supremă de divinitate din noi. Sper să înţelegeţi din felul în care cânt tot ceea ce e de înţeles.

Dida Drăgan

Floare de colţ
Este foarte greu să scrii despre Dida Drăgan. Nu îi place să vorbească despre ea. Trebuie să o ghiceşti. Să încerci să o cu­noşti din cele câteva scânteieri care îi scapă.
de Carmen Anghel
13/01/2008 (Actualizat 7:00)
Nu din zgârcenie, ci din prea multă modestie. Şi din prea multă fragilitate. E atât de timidă, încât cu greu a reuşit să povestească despre rea li ză rile sale. Sau despre multele premii pe care le-a primit în ca riera sa. Cu atât mai puţin de­spre zbuciumările din viaţa sa. A preferat să-şi laude prietenii, să le spună cât de mult îi iu beşte şi îi apreciază. Dida Drăgan scrie versuri. Nu numai pentru cântecele sale, ci aşa, pentru că are un suflet care arde mereu din iubire, din dra goste pentru muzică, pentru oameni. Dar Dida Drăgan este o femeie foarte puternică, un artist care a intrat în politică şi a rămas nu pentru o carieră, ci să lupte pentru artişti. Dida spu ne: “Am considerat întotdeauna că adevăraţii artişti sunt personalităţi distincte, adevăraţi mesageri ai Lui Dumnezeu, oameni în stare să-şi poarte crucea talentului până la capăt. (…) Cred că o rază a Lui Dumnezeu m-a călăuzit totdeauna. Legătura cu Dumne zeu este cea mai înaltă formă de iubire, ea presupune intimitate şi forţă interioară, pentru că iubirea este forma supremă de divinitate din noi”. Cât despre CD-ul care însoţeşte aceas tă Ediţie de Colecţie, Dida ne-a recomandat să-l ascultăm “ca pe o poveste de dragoste”. Ce am înţeles despre Dida? Este ca o floare fragilă, care se naşte şi trăieşte pe un colţ aspru de stân că, dar şi aşa este în stare să ofere lumii toată frumuseţea şi puritatea ei.

O floare de colţ.
Sursa:
http://www.jurnalul.ro/
Dida Dragan - Floare de colt