La multi ani,Alina Arbajter din Nürnberg.....!!!

Astazi este o zi deosebita de aniversare si am adunat un buchet virtual de urari stropite cu acorduri muzicale.
Nu iti pot fi alaturi acum , dar nu am uitat ca este ziua ta , asa ca vreau sa iti urez cu aceasta ocazie multa sanatate, fericire si implinirea tuturor dorintelor si sa ne incanti mereu cu emisiunile tale! La Multi ani!Cu drag,Corina si Hans,Anna si Felicia


Weekend cu Alina Arbajter

Asculta mai multe audio diverse


Visul unei femei cu Alina

Se ştie dintotdeauna că visul are două dimensiuni: una psihologică, inconştientă, în care subconştientul naşte imagini şi întâmplări dincolo de voinţa noastră, stare ce nu poate fi controlată de om, îndeobşte şi alta pe care omul şi-o induce, ori îi este indusă de alţii, ca rezultat al uneia sau mai multor dorinţe plăcute, de a i se întâmpla ceva, ori de a trăi o stare de beatitudine, alături de cineva drag.
Visul este o percepţie ideală a cotidianului, care nu poate fi dezagreabil, ci doar plăcut. Oamenii visează, îndeobşte, noaptea şi ziua, cu ochii închişi ori deschişi iar rodul acestor visuri şi vise poate fi transpus artistic în fragmente lirice sau epice convenţionale ce pot genera literatură. Cred că nu e om să nu aibă vise. Şi dacă unii nu-şi amintesc visurile nocturne care se derulează cu o viteză ameţitoare şi durează câteva secunde, sunt persoane care se hrănesc din amintirea lor şi le împletesc în chip fantast cu realitatea. Oniro-luciditatea este o altă stare a psihicului uman în care omul, aflat în semi-trezie, îşi poate dirija ori prelungi visul, ori se poate dezmetici, atunci când încărcătura psihologică este prea mare.
Un visător este însă o persoană cu imaginaţie bogată care-şi proiectează dorinţele în viitor. Şi acestea sunt neapărat frumoase, inducănd o stare psihică bună şi făcându-l pe autorul lor să-şi dorească ardent ca acestea să i se împlinească. Un vis este şi un proiect care poate fi zămislit şi construit cu migală ani de zile, dacă se referă la ceva material, ori afectiv, o dorinţă care poate fi împlintă dar are drept scop, să-i provoace o stare de fericire.
În vechime, termenul de „visător” era pus pe seama unei persoane care-şi imaginează viitorul, un fel de profet, prooroc sau ghicitor în stele. În V.Testament, tânărul Iosif, ultimul dintre fraţi (cel mai iubit de tatăl său) este unul care visează şi nu este luat în considerare de cei din jur. Visul poate avea suport material sau imaginativ, ori dimpotrivă, poate să nu aibă nici o noimă. Visul poate fi considerat o alonjă subtilă, imaterială a prezentului, proiectat în viitor.
Tuturora ne place să visăm, mai ales atunci când realitatea nu ne multumeşte în totalitate. Oamenii fără vise sunt săraci, ei se limitează la existenţa cotidiană peste care nu pot trece mai departe.
Proiecţia acestui ideal numit vis se întâlneşte în trăirile autoarei de faţă, care trece prin diferite ipostaze (toate frumoase). Dar nu e vorba doar de trăirile proprii, ci de comuniunea pe unde hertziene a unor persoane cu aceeaşi structură psihologică, cărora le place să viseze şi să brodeze imagini plăcute pe marginea acestor vise, la fel cum fiecare înoadă câte un ciucur drept tiv înflorat pe o cuvertură întinsă la nesfârşit, un fel de lăicer fără de margini şi fără contururi precise de pe pajiştea cerească a inimii.
Dialogurile întreţesute la emisiunile pentru femei, în chip deosebit la emisiunea: „Visul unei femei”, ar putea servi drept suport material acestor stări de graţie în care, interlocutoarele să-şi dezăvluie visurile, îşi manifestă admiraţia ori îşi mărturisesc tristeţile şi înfrângerile, nu neapărat pentru a primi o soluţie salvatoare, ci măcar pentru a-şi uşura sufletul în urma acestei confesiuni publice. Aşezate cap la cap, visurile pot închega un rotund numit Iubire, numit împlinire şi dacă mergem mai departe, se pot rotunji chiar în conceptul, atât de rar de atins, numit Fericire.
Autoarea face acest dar, ascultătorilor emisiunii sale, iar acum, cititorilor, prin fărâmele de vis pe care le-a cules cu migală şi graţie de-a lungul unui an, pe care le-a rânduit cu o baghetă fermecată pentru a obţine acea formă perfectă, vecină cu idealul, ce poate aduce alinare în suferintă, bucurie în tristeţe, un strop de dulce într-un ocean de amărăciune, o stare benefică şi binecuvântată la care râvnim fiecare.
Autoarea îşi începe confesiunea cu întrebarea milenară pe care şi-au pus-o absolut toţi poeţii, scriitorii, artiştii, filozofii sau oamenii simpli: „Ce este femeia?” Încercare destul de temerară, fireşte pentru că nu s-a găsit încă definiţia perfectă care să cuprindă toate atributele femeii.
Desigur, întrebare retorică şi răspuns pe măsură, pentru că nu e uşor să defineşti o entitate atât de complexă, de materială şi spirituală în acelaşi timp, care poate întruni toate calităţile dar şi toate defectele, urcuşurile, povârnişurile şi coborâşurile, văile şi luncile, crestele munţilor, adâncul mărilor, măruntaiele pământului ori culmile cereşti la care aspiră omul. Acestea toate la un loc şi încă altele descoperite, dar mai ales, nedescoperite alcătuiesc enigmatica femeie, reală sau mit, materială ori conceptuală, himeră înşelătoare sau prezentă palpabilă.
Să pătrunzi în sufletul ei e tot una cu a cuceri Everestul ori a atinge abisurile lăuntrice aflate în pântecul Geei. E ca şi când ai vrea să atingi inefabilul cu mâna, visul cu pleoapele. Ce aluat pentru aripi ţi-ar trebui ca să zbori dincolo de aceste înălţimi abisale şi ameţitoare în acelaşi timp?
Cu toate acestea femeia are şi acea parte materială, (unică în perfecţiunea alcătuirii ei!) numită îndeobşte frumuseţe, pe care au cântat-o din totdeauna artiştii ori firile visătoare. Şi mai are acea plămadă de suflet, numită inefabil.
Aproape nu poţi delimita conceptul de Femeie de acela al Iubirii fiindcă ele se împletesc în chip fericit până la contopire. Însă nu întotdeauna rezultatul e fericit, chiar dacă femeia râvneşte la Iubirea ideală pe care o caută toată viaţa.
Trecând Iubirea prin toate anotimpurile sufleteşti ale Femeii, Alina Arbajter îi îmbogăţeşte virtuţile, îi netezeşte asperităţile, o face să renască în fiecare primăvară, o conduce cu paşi siguri prin febrele verii, o aduce în pragul neasemuitei toamne şi o scaldă-n fierbinţeala de sub gheaţa iernii, şi iată ce concluzie trage: „Iar ani vor trece, anotimpurile se vor schimba, femeia din noi va îmbătrâni dar IUBIREA e ca o Tinereţe fără Bătrâneţe veşnic tânără va rămâne în sufletul Femeii.
Acesta este Femeia, un drum greu de parcurs, o Iluzie a Bărbatului, o Mona Lisa a lui Da Vinci, o FEMEIE”.
Şi tot aşa, ciclic o redescoperă şi se redescoperă cu fiecare izbândă, cu fiecare înfrângere, cu fiecare vis împlinit ori eşuat, într-o perpetuă devenire.
O încercare timidă de definire ne oferă Alina Arbajter, trecută prin filtrul sensibilităţii sale, şi purtând parafa inconfundabilă a tinereţii sale, este aceasta: „Aceasta este Femeia
O divinitate un simbol greu de înţeles, greu de parcurs, un val care nu se sparge niciodată.
O lacrimă pe un obraz îmbătrânit de vreme
O mână întinsă şi adeseori respinsă
O mamă, o iubită, o puritate în viaţa oricui dar greu preţuită
Uitată de toţi, de noi, de copii, de nepoţi.
O femeie chinuită pe drumul vieţii
O femeie care se ridică atunci când cade şi nu se lasă doborâtă de urcuşuri şi coborâşuri
Acesta e FEMEIA
Acesta este VISUL UNEI FEMEI
Acestea sunteţi voi
Aceasta sunt eu ALINA.”
Alternanţă de proză, vers şi imagine, cartea se închipuie un fel de antologie, o alcătuire de consideraţii personale şi colective pe tema eternului feminin care include aproape carnal, iubirea ca dimensiune fundamentală a omului. Iubirea sub toate aspectele, realizarea şi neîmplinirea ei, frustrarea şi dorul de împlinire, fie şi doar pentru scurt timp, aşa cum frumos a spus Eminescu: „O oră de iubire”/O oră si să mor” ” Cine nu a avut parte măcar de o oră de iubire plătită cu preţul nemuririi, aşa cum ar fi dorit şi chiar a cerut Hyperion Demiurgului, nu poate înţelege despre ce vorbeşte Alina Arbajter în cartea sa, „Visul unei femei”.
Şi Alina Arbajter a visat iubirea în diferitele sale ipostaze, dar, mărturiseşte ea: „Trezindu-mă din coşmarul inimii/ am văzut lumea cu alţi ochi/ ochii unei inimi de Femeie” (Zbor frânt)
Alina Arbajter ne transmite în aceste pagini acea „emoţie cu iz de iubire”- şi citând-o pe Adelaida Low ne comunică: „Oare chiar există iubirea pură, adevărată? Nici măcar iubirea de sine nu poate fi pură, pentru că şi sinele este efemer. Astăzi este aşa si mâine este altfel.” („Iubirea şi timpul”)
„Îmi recunosc pe deplin apartenenţa la rasa umană şi la incapacitatea de a iubi constant şi pur. Imaginea mea este formată din ceea ce cred că simt eu pentru ceilalţi şi din ceea ce cred eu că simt ei pentru mine.
Astăzi iubesc o imagine şi mâine apare alta în drumul meu. Pe cursul vieţii mele apar atât de multe reflexii ale iubirii ideale încât nu mai ştiu care-i cea adevărată.
Şi totuşi caut în continuare în speranţa că voi şti atunci când o voi găsi. Speranţele apar cu fiecare nouă imagine creată. Există un ciclu care mă aduce în acelaşi loc, cu alte imagini şi cu alte experienţe trăite.
Ne clădim viaţa pe imagini care se estompează în timp. Ajungem la o vârstă când credem că avem dreptul să conducem imaginile celorlalţi doar din cauza faptului că ale noastre sunt mai vechi. Fiecare are nevoie să-şi creeze şi să-şi trăiască propriile visuri şi emoţii”.(„Iubirea şi timpul”)
Este clar: filosofia nu a fost niciodată şi nici nu este apanajul femeii. Ea are alte „treburi” pe lumea aceasta. Eventual, ea poate face anumite consideratii asupra unor teme fundamentale ori poate divaga pe maginea lor la nesfârşit în permamente interogaţii retorice. Este şi ceea ce ne oferă Alina Arbajter, fără pretenţia de a filosofa ori de a oferi soluţii viabile unor trăiri care tind spre idealitate prin citatele generoase din opera altor autori, cum este în acest caz, Adelaida Low: „Îmi doresc câteodată să pot opri lupta care se dă în sufletul meu între ceea ce este nou şi incitant şi ceea ce este vechi şi cunoscut. Lupta de a părăsi vechiul pentru nou. Lupta de a păstra misterul vechiului şi de a nu-l descoperi pe cel al noului. Pierd de fiecare dată. Nu am găsit metoda. Există vreo soluţie?
Legătura care exista între nou şi vechi este timpul. Necruţător trece prin noi şi uneşte vechiul de nou, lăsându-ne impresia că suntem stăpânii prezentului. Oare? Atât de puţin înseamnă acest prezent încât nu-l putem măsura fără să facem apel la timp sau la trecut şi prezent. Ce înseamnă prezentul? Această clipă? Acest moment când scriu? Acest moment când citeşti? De unde ştii că deja nu este trecutul? De unde ştii că nu este deja în viitor?”(„Iubirea şi timpul”)
Pe de altă parte, eminescianul: „Toate-s vechi şi nouă toate” din „Odă în metru antică” ne îndreptăţeşte să-i dăm dreptate. Chiar şi dicţionarele sunt locuri comune şi nu ne-am propus să rezolvăm noi, veşnica dilemă: Cine a fost mai întâi, oul sau găina? Putem doar să ne spunem punctul de vedere, să ne împărtăşim gândurile şi, eventual experienţa, să căutăm similitudini.
Această carte este mai degrabă o crestomaţie de texte din diferiţi autori pe o plajă generoasă care cuprinde două repere fundamentale: Femeia şi Iubirea. Autoarea uzitează texte clasice şi contemporane, împletite cu propriile consideraţii şi alcătuieşte un florilegiu destul de interesant şi util pentru cei care păşesc în viaţă şi caută modele de comportament.
De la Emil Cioran la Andre Maureau la Lucian Blaga, Adelaida Low, Maica Tereza, întâlnim scrisori, dedicaţii, poeme, proze, consideraţii legate într-o cutiuţă cu fundiţe roz, păstrând parfumul de lavandă al unor amintiri şi vechi prietenii de odinioară, dar şi texte culese din: Nichita Stănescu, Kahlil Gibran-profetul, corespondenţe cu ascultătorii ori prietenii virtuali: Domnul Mister, Violetta Petre, Anca Dumitraşcu, Ioana Voicilă Dobre, Angela Musică Popa, Luiza Adriana Grama, Psiholog Daniela Dumitrescu, cei care semnează cu pseudonim: Blidar, Lorena, Judit, ori scriitori precum: Lelia Mossora, Florenta Marinescu (Australia), Catherina Câmpeanu, Ionela van Rees-Zotta, Elena Mezin, Rodica Elena Lupu şi câţiva alţii.
Bineînţeles, toate aceste texte, frumos asezonate cu portrete artistice ori fotografii găsit pe internet, cu gust pentru calofilie, ilustrând sentimentul Iubirii cu muuuulte flori, inimioare, tablouri romantice cu bărcuţe pe lacuri, ş.a. ingrediente, menite să coloreze textele epico-lirice şi epistolare pe care Alina Arbajter ni le propune.
E vorba mai degrabă de un „bazar sentimental” în care orice suflet găseşte, măcar un gablonz, măcar un cercel care i s-ar potrivi, în ureche, în sprânceană ori în alte locuri mai intime.
în fine, meritul Alinei Arbajter este de a le fi adunat şi oferit, într-o carte sentimentală despre Iubire, început şi sfârşit a toate, patimă, foc, despărţiri, împăcări şi iar separări, din care, până la urmă, rămân doar amintirile.
Ce reţinem din acastă culegere tematică din mai mulţi autori, vii şi morţi, români şi străini, cu filozofii de viaţă diverse, de la înţelepciunea orientală la reperele morale stricte ale creştinismului?
Reţine fiecare ce doreşte şi mai ales, ce-i convine. Parcurgând textele, nu se poate să nu te regăseşti în vreunul din pasajele citate, ori în vreun vers sau formulare epică a Alinei Arbajter. Şi prin aceasta, cartea e un bun câştigat şi un motiv ca, din când în când, să ne aplecăm asupra miracolelor vieţii printre care se număr şi Iubirea.
Nici eseuri, nici foiletoane, nici articole, nici panseuri, scrierile nu se încadrează în nici un canon, ci, într-un limbaj eteroclit şi cu o diversitate de opinii, fiecare încearcă definiri ale conceptelor mai sus amintite. Alina Arbajter adresază o invitaţie amabilă oricărei femei de a răspunde la întrebarea fundamentală: Ce e femeia? Si, decurgând din aceasta, la cealaltă: „Ce e iubirea? „ cele două fiind părţi al aceluiaşi întreg. Femeia, prin excelenţă înseamnă iubire. Dar mai ales, supune interlocutoarele unor teste pentru a atinge performanţa de a ajunge în vârful piramidei, adică la perfecţiunea, fizică, psihică, morală, spirituală:
„Esti pregătită să păşeşti pe stradă plină de încredere? Esti pregătită să-ţi placă total de tine?
Perfectiunea în materie de feminitate înseamnă echilibrul între interior şi exterior. Incepi să te iubeşti cu adevărat. Începi să te convingi că dacă ai fost fericită măcar o dată, poţi învăţa să fii fericită de fiecare dată.
Înveţi să fii în armonie cu totul si devii tu însăţi. Îţi dai seama că fericirea ta depinde în primul rând de tine. Trăieşti la maxim şi te redescoperi ca femeie.
Da, meriţi să te bucuri şi mai mult de viată Nu peste un an, nu peste o luna, nu peste o săptămână. Chiar azi. Marile realizări încep cu gesturi mici. Vino alături de noi şi învaţă ceea ce contează cu adevărat pentru tine.”
Dacă soluţiile sale sunt viabile, vom descoperi, fiecare, pe propria-ne piele.
Iată una din aceste păreri:
Nu cred în femeie ca frumuseţe de vitrină. Cred în femeie ca forţă. Nici în femeia cu rol predestinat nu cred. Cred în femeia care îşi alege partitura, în femeia cerebrală şi-n femeia emoţiilor, pătimaşă, complicată, nebună. Şi nu dau doi bani nici pe superfemei.
Nici pe dive si mituri, nici pe "femeia la cratiţă", "femeia-nevastă", pe nicio femeie-etichetă, cred în schimb în femeile care plâng până li se umfla ochii şi-apoi râd, care cad şi se ridică fără o mână de sprijin, femei care pleacă în căutarea unui drum, femeile care nu ştiu să fie altfel decât femei, care nu îşi deghizează frumuseţea, sexualitatea, tremurul, plânsul, puterea.
Nici pe femeile trase la indigo-ul trendurilor nu pariez, femei artificiale şi impersonale, dar ce frumoasă e femeia care nu se teme sa fie ea. Femeia care ştie ce mari îi sunt ochii şi ce rotunde şoldurile, femeia care se îmbracă în roşu pentru ca se simte bine în roşu, care n-are nevoie sa-şi ţuguie buzele pentru că nu vrea să semene cu nimeni.
Şi ce dacă plânge câteodată, şi ce dacă se trezeşte vorbind despre haine şi rujuri, şi ce dacă nu ştie să ascundă că iubeşte? Şi dacă nu şi-a găsit dragostea încă, şi dacă are aventuri, şi dacă îi plac bărbaţii, ce?
Si mai cred, în sfârşit, în libertatea şi îndrăzneala femeii de a fi o individualitate, nu un standard. Aş vrea să văd mai multe femei, şi mai puţine sabloane.” (Anca Dumitrascu)
Prin intermediul unui interviu pertinent şi atent radiografiant, Octavian Curpas din Arizona zugrăveşte cu profesionalismu-i cunoscut portretul real al Alinei Arbajter, primele începuturi în Germania, drumul acesteia până la consacrarea din zilele noastre, drum deloc simplu pentru o tânără româncă, dar care a fost parcurs, pas cu pas, cu hotărâre şi încredere în Dumnezeu şi în propria-i stea şi mai ales, ceea ce înseamnă pentru ea acest gen de comunicare media, pe unde hertziene, dar şi prin intermediul internetului, prin care şi-a făcut prieteni pe mapamond, fideli ascultători ori, nu mai puţin fideli corespondenţi, alături de care, sentimentul prieteniei a devenit ceva real, palpabil, în pofida oricăror piedici şi distanţe. Autoarea are în proiect realizarea unor emisiuni TV la un post Regional Nurenberg Franken TV începând din vara acestui an, care va continua în chip vizibil, de data aceasta, „Visul unei femei”.
File de jurnal sentimental, frânturi de viaţă, fragmente de scrisori, poeme patetice, uşor vetuste şi proză poetică, voci distincte, voci tăcute, voci timide ori impetuoase, penetrante ori abia auzite, voci care-ţi lasă urme pe suflet, toate într-un Univers al Prieteniei pe undele hertziene ori pe plasma calculatorului, sonorităţi de o clipă sau ecouri pentru eternitate. Toate adunate în acest bucheţel cu parfum de inefabil, al misterului feminin, graţie unei tinere frumoase şi sensibile care se numeşte Alina. Care-ţi alină clipele înnorate şi face să-ţi răsară din nou în suflet razele speranţei. Şi mai ales, într-o bună zi, din nou, razele întremătoare ale Iubirii.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO
23 Septembrie 2010 07:11 Scris de Aşii Români

Desculti prin iubire la Visul Unei Femei cu Alina,alaturi de poeta Felicia Feldiorean 9.07.2010 la Radio Universul Prieteniei prima parte

Desculti prin iubire la Visul Unei Femei cu Alina ,alaturi de poeta Felicia Feldiorean 9.07.2010 la Radio Universul Prieteniei partea a doua