CORINA-ROTH

Zavaidoc - Cintecul lui Zavaidoc
 
1.Cantecul lui Zavaidoc;2.Da-mi mainile sa le sarut;3.Marie si Marioara;4.Maria neichii,Marie;5.Mai vino seara pe la noi;6.La calul balan;7.Bate vantu',latra cainii;8.Foaie verde si-o sipica;9.Ce n-as da.

Năbădăioasa viaţă a lui Zavaidoc Zavaidoc este, alături de Barbu Lăutarul, Cristache Ciolac, Nicolae Buică, Grigoraş Dinicu, Fănică Luca, Sava Pădureanu, Nicu Stănescu, Petrică Moţoi, Fărâmiţă Lambru şi Ionel Budişteanu, unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi lăutari ai ţării din toate timpurile. Din fericire, nici contemporanii nu s-au lăsat mai prejos decât înaintaşii lor, precum arată Viorel Cosma în volumul Lăutarii de ieri şi de azi, nominalizând, printre alţii, pe Ion Albeşteanu, Efta Botoca, Nicolae Botgros, Marcel Budală, Ion Drăgoi, Emil Gavriş, Toni Iordache, Ion Lăceanu, Ion Onoriu, Ion Petreuş, Ilie Udilă ori Gheorghe Zamfir. Viaţa lui Zavaidoc este puţin cunoscută. Enciclopedistul Viorel Cosma îmi mărturisea, cu regret, că nu a reuşit, în ciuda eforturilor depuse vreme de decenii, să strângă suficiente date (cât pentru un capitol) despre Zavaidoc pentru ,,a-l prinde” în cartea mai sus menţionată.  Pe numele său Marin Teodorescu, Zavaidoc s-a născut la 8 martie 1896, la Piteşti. Era fiul vestitului lăutar Tănase Teodorescu (rudă a cunoscutelor familii Dură din Piteşti şi Ungureanu din Târgovişte) şi al Constandinei. Tănase Teodorescu (interpret la vioară şi ţambal) se pare că îşi lua băieţii, iarna, sub şubă, plecând cu ei la nunţi şi hore. În familie se mai nasc un băiat şi două fete. După Viorel Cosma, se pare că supranumele de „Zavaidoc” l-a primit pe când îi înveselea pe ofiţerii serviciului militar (1916-1918), „naş” fiindu-i generalul Traian Moşoiu, acesta „botezându-l” astfel de la o variantă lexicală regională veche („zavaidoacă”). După Constantin Cârstoiu, în limbajul vest-muntenesc arhaic ,,zavaidoacă” însemna „năbădăiosul”, „neastâmpăratul”, „zurbagiul”, fire iute, om pus pe veselie şi nebunii. De altfel, în Teleorman, şi astăzi se mai foloseşte termenul de ,,zavaidoc” cu sensul de ,,năbădăios” (conform prof. Gabriela Pendiuc). Rămas orfan din adolescenţă, Marin, împreună cu fratele Vasile şi sora Zoe, pleacă la Bucureşti şi formează un taraf, numit mai târziu Fraţii Zavaidoc. Vasile cântă la vioară, Marin la chitară, Zoe la acordeon. Primele date sigure despre Zavaidoc sunt legate de Primul Război Mondial. Astfel, la scurt timp după declanşarea operaţiunilor militare şi trecerea Carpaţilor, armata română suferă înfrângere după înfrângere, la 13 septembrie, deasupra Bucureştiului făcându-şi apariţia primele zepelinuri şi avioane nemţeşti. Parte din populaţie se refugiază în Moldova. La 3 octombrie 1916, Zavaidoc se înrolează voluntar, alături de fratele său Vasile, în Regimentul 44 Infanterie. Livretul militar ne spune că avea înălţimea de 1,56 m şi 80 kg, şi, ca semnalmente, o cicatrice la buză, păr negru şi ochi căprui. Dar nu asemenea amănunte contează. Elena Zamora îşi amintea că ,,pentru a mai ridica moralul răniţilor se făcu o echipă din artiştii adunaţi acolo, care mergeau prin spitalele Botoşaniului dând programe artistice”. La Teatrul Mihail Eminescu din Botoşani, artiştii vor cânta şi în spectacolul ocazionat de decorarea eroinei Ecaterina Teodoroiu. O zi pe săptămână, îşi mai aminteşte Elena Zamora în cartea Am slujit cântecul, era rezervată ostaşilor din tranşee. Pe post de animator – George Enescu. Printre artişti – Maria Ventura, taraful lui Fănică Luca, Zavaidoc şi fratele său Vasile, Nicu Buică şi Cristache Ciolac. După război, Bucureştiul reînvie. Oamenii vor să uite traumele, înflorind restaurantele şi grădinile de vară. Artiştii sunt în prim-planul atenţiei. De pildă, cu ocazia votului universal, artistul Leonard e trecut pe listele de candidaţi fără să ştie. În Furnica lui Ranetti apare catrenul: ,,Cetăţeni ai Capitalei/Leonard, tenorul astru,/Va cânta din De-aş fi rege/În culoarea de albastru’’. În Bucureştiul interbelic, ,,oraş al cântecului sub ceruri largi de vară”, după cum îl numeşte George Sbârcea, începe să se înalţe steaua lui Zavaidoc. Putea fi cântăreţ de operă – îl doreau Dumitru Mihăilescu-Toscani (compozitor, autorul Smarandei, pe care i-a încredinţat-o spre lansare), Dimitrie Cutavas (bizantinolog,  reputat  solist)  sau  ilustrul Petre ªtefănescu-Goangă, dar Zavaidoc, având nevoie de bani pentru a se întreţine şi în acord cu firea sa, preferă să cânte în localuri din Bucureşti, dar şi din Piteşti, Arad, Iaşi, Târgovişte, Ploieşti, Roşiorii de Vede, Caracal, Timişoara, Câmpulung-Muscel, Cernăuţi, Odessa, Tighina. Este invitat să cânte şi în Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Rusia, Ucraina şi Ungaria. Foarte puţini ştiu că Zavaidoc s-a aflat, în 1919, alături de trupele române care au ocupat Budapesta. În 1937, cântă la Paris, însoţind delegaţia României la Expoziţia Universală. Face senzaţie în Cartierul Latin, în restaurantul românesc condus de George Botez – fratele artistului Titi Botez. Prin 1925-1926, Zavaidoc semnează primul contract cu Casa de discuri Columbia şi scoate apoi disc după disc. Nimeni nu ştie câte! Peste 30, se pare. Discurile sale, de la casele Columbia, His Master’s Voice, Odeon şi Cristal – ce cuprind şlagăre precum De când m-a aflat mulţimea, Dragostea e ca o râie, Foaie verde spic de grâu, Mărie şi Mărioară, Pe deal, pe la Cornăţel sau vestitul Cântec al lui Zavaidoc – i-au adus milioane de lei. Avea contracte de sute de mii de lei. Restaurantele bucureştene se bat pe el (şi concurenţa era dură: Cristian Vasile, Jean Moscopol, Maria Tănase, Titi Botez, Gion, Dorel Livianu, Mia Braia ori Petre Alexandru) pentru a cânta clienţilor – Carpaţi, Coşna, Kiseleff, La berbec, La cotitură, La Mariţa borţoasa, Mărăşeşti, Parcul trandafirilor, Roata lumii, Unic, Stoica, Tralea. Cireşica de lângă Cişmigiu, restaurantul cu grădină şi balcoane în care petrecea ,,boema geniilor în devenire”, după cum scrie Constantin Olariu în cartea Bucureştiul monden (Editura Paralela 45), ajunsese să fie cunoscut, pentru călătorii cu tramvaiul, ca staţia Zavaidoc. Vatmanul striga: ,,Dă-te, neamule, jos, c-am ajuns la Zavaidoc!”.  În 1940, fratele Vasile moare pe neaşteptate în urma unui atac cerebral, cauzat de pierderea unei importante sume de bani la jocul de table. La Radio s-a anunţat că Marin Teodorescu (Zavaidoc), nu Vasile Teodorescu a decedat. Prin localuri s-au făcut pariuri (şi acestea mergeau până la 4000 de lei) pe tema: cine murise? ªi totuşi urmează câteva bucurii. Se căsătoreşte, în sfârşit, la 43 de ani. Femeile roiau în jurul lui. Probabil nu se căsătorea dacă iubita sa, Constanţa, nu ar fi fost gravidă în şapte luni. Soţia, născută în anul 1911, deci mai tânără cu 15 ani, era geloasă. Zavaidoc îi explica mereu că o meserie ca a lui presupune multe zâmbete împărţite cucoanelor. Îşi răsfăţa mereu soţia, după cum aceasta îi spunea, prin anii ’70, muzicologului Viorel Cosma; în restaurante erau serviţi cu şampanie direct de patroni, comandau peşte viu, din acvariu. În seara de 9 noiembrie 1940, Constanţa, soţia sa, îi aduce pe lume primul copil, o fetiţă, botezată tot Constanţa. Botezul are loc o dată cu nunta sa, în noaptea de Revelion a anului 1941. În toamna anului 1941, Zavaidoc revine la Piteşti, la chemarea patronului restaurantului Tuluca (dar a cântat şi în localurile Stoica şi Tralea). Se spune că a cântat toată noaptea cu fetiţa sa Constanţa în braţe, când aceasta a împlinit un an. Viaţa de familie nu e tocmai liniştită. Din când în când, câte ,,o nebună”, cum le zicea soţia lui, venea din Bucureşti la Piteşti, necrezând că Zavaidoc s-a căsătorit. Curând, la 26 ianuarie 1942, la Piteşti, i se naşte băiatul. Botezat chiar… Zavaidoc, deşi tatăl s-a gândit o perioadă să-i dea numele fratelui decedat, Vasile. Foarte bucuros, Zavaidoc străbate Piteştiul de la un capăt la celălalt într-o sanie plină cu sticle de şampanie, pentru a ciocni cu orice trecător. În 1943, plutonierul în rezervă Zavaidoc primeşte ordin de concentrare la o unitate din Târgovişte. Aici, ziua şi-o petrece în unitate, iar nopţile în localuri. Inima sa cunoaşte o nouă dragoste, Tuca. Viorel Cosma povestea că Tuca, pentru a-l păstra numai pentru ea, îi fură efectele militare! Pentru ea compune tangoul Tuca. De altfel, Zavaidoc chiar plănuia să divorţeze pentru ea! Dar soţia intervine energic! Pleacă la Tighina, la ordin superior, militarii din Basarabia făcând un şlagăr din al său Soldăţelul lui tăticu. Pe frontispiciul unui mare restaurant din Tighina, Victoria, scria cu litere mari: ,,Aici cântă marele cântăreţ român Zavaidoc, venit să distreze armata română”. Într-o bună zi este „răpit” în plină stradă, fiind dus la Odessa, la mareşalul Ion Antonescu, pentru a susţine o petrecere ce se prelungeşte două zile şi o noapte. Aici, se povesteşte, ar fi cântat Aş muri, dar nu acum! Bombardamentele din 1944 îl prind pe Zavaidoc în Capitală. Aviaţia îi face una cu pământul casa din vecinătatea Gării de Nord. Sora sa Zoe moare în bombardament, lăsând cinci copii în urmă. Îndurerat, Zavaidoc se refugiază la Caracal, noaptea cântând, ziua căutându-şi ascunzişul prin adăposturi. 23 august 1944 îl găseşte ca solist la restaurantul Viscol din Vişoi (Câmpulung-Muscel). Toamna are o piesă nouă în repertoriu: Oci ciornîi (Doi ochi negri), adresată îndeosebi militarilor sovietici (conform emisiunii radio Five o clock cu Zavaidoc, realizată de Viorel Popescu). De la Câmpulung ajunge la Turnu Măgurele, unde, la 26 noiembrie, i se naşte al treilea copil, Niculina. Familia stătea în gazdă la o rudă. Ruinat, fără casă, cu grija nepoatelor pe cap, cu trei copii, Zavaidoc cade la pat, tensiunea îi ajunge la 28, face nefrită, i se varsă urina în sânge. La 31 decembrie 1944 este internat la Spitalul bucureştean Filantropia. Orbeşte, trăindu-şi în chinuri ultimele clipe ale vieţii. Până la 13 ianuarie 1945. Este înmormântat la Mănăstirea Cernica. „Mai cântă, lăutare, mai cântă!...”, spunea Goga în poezia sa Lăutarul… La final, o mărturisire. N-aş fi crezut niciodată că scriind despre Zavaidoc o să polemizez cu Mircea Cărtărescu! Astfel, celebrul scriitor, în De ce iubim femeile, repune pe tapet legenda Zarazei. De-o frumuseţe stranie, de Zarada (Minunata, în limba ţigănească) se îndrăgosteşte Cristian Vasile, cel mai de seamă rival al lui Zavaidoc. ,,La Vulpea roşie toata lumea venea, spune corect Cărtărescu, pentru Cristian Vasile, aşa cum Zavaidoc, altă glorie a momentului, făcea să prospere Îngeraşul, faimosul local al Vioricăi Athanasiu”. Între Cristian Vasile şi Zavaidoc exista o rivalitate ca între marii artişti. Cărtărescu a aflat însă că ,,Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borilă. Le plătea ca să-l protejeze. Cristian Vasile îşi dădea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fraţii Grigore. De mai multe ori guriştii se-ntâlniseră, însoţiţi de malacii lor, şi scoseseră cuţitele”. Din dragoste pentru Zarada s-a născut celebrul şlagăr Zaraza. Cărtărescu plasează acţiunea între anii 1942-1944, când Zaraza se afla pe buzele tuturor, vreme în care Cristian Vasile trăia fericit cu muza lui, iar Zavaidoc, ştie poetul-prozator, îşi… smulgea ,,perii de disperare în faţa rivalului său prodigios”. Imaginaţia lui Cărtărescu nu are însă limite, arătând că Zavaidoc, ,,pradă unei dezolante lipse de inspiraţie, fură o melodie de la Sinatra şi fu prins”. Ce-i drept, Zavaidoc fusese ,,prins”, dar la Tighina, şi dus la Odessa să îi cânte lui Antonescu. Se vede că Mircea Cărtărescu nu ştie că Zavaidoc dispăruse din restaurantele bucureştene fiindcă se afla pe front, să cânte răniţilor şi soldaţilor români, aşa cum făcuse şi în Primul Război Mondial. Dar lovitura de cuţit pe la spate abia acum urmează. Cărtărescu, la curent, desigur, cu folclorul urban, îl acuză pe Zavaidoc, nici mai mult, nici mai puţin, că a pus la cale uciderea Zaradei, pentru a-şi torpila psihic rivalul!!! ,,Atunci apelă la Borilă de la Bariera Vergului. Tâlharul, cu un canin de aur şi înţolit cu vestă cadrilată cum nu mai dădea voie nimănui să poarte, îl ascultă şi-i explică sfătos că nu-l poate omorî pe Cristian Vasile. ,,Nu de alta, da-mi place şi mie cum îi zice şi-ar fi păcat de Dumnezeu.” ªi banditul, făcându-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se înnegrise de invidie, începu şi el să fredoneze Zaraza”!!! Avea dreptate Platon când îi alunga pe poeţi din Cetate! Cărtărescu vrea să demonstreze că ar şti totul. Astfel, pe 27 octombrie 1944, Zarada este ucisă mişeleşte de un om al lui Borilă ,,deghizat”. Cristian Vasile turbează. Zarada e incinerată, dar, după două zile, Cristian Vasile îi fură urna funerară din crematoriu! Aspect descoperit, fireşte, de Mircea Cărtărescu. Atunci nimeni nu a aflat nimic, deşi presa vremii a tratat pe larg dispariţia urnei şi faptul că tocmai Cristian Vasile fusese interogat de poliţişti ca principal suspect!!! Exact ca în Dosarele X, Cărtărescu a mai aflat ceva îngrozitor: ,,în fiecare seară, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mâncat câte-o linguriţă din cenuşa Zarazei. Când ultimele urme de cenuşă de pe pereţii urnei au fost înghiţite, cântăreţul şi-a turnat terebentină pe gât, dar n-a reuşit să moară. N-a făcut decât să-şi ardă coardele vocale, terminând cu cântatul pentru totdeauna”!!! Din păcate, Cristian Vasile chiar a băut terebentină, dar în 1948, ducând ulterior o viaţă mizeră până la moartea sa (1985). Să fi mâncat, seară de seară, patru ani, deci nu patru luni, din acea urnă?!? Nici nu merită răspuns. Adevărul este că, în toamna aceea, când Zarada este ucisă, Zavaidoc se afla la Câmpulung-Muscel, nu în Bucureşti. Bombardamentele anglo-americane din primăvara lui ’44 îi distruseseră casa şi îi omorâseră sora cea dragă, Zoe. ªtiţi cum încheie însă Mircea Cărtărescu poveştile sale din De ce iubim femeile, cartea românească cu cel mai mare tiraj din 2004 încoace? Cerând cititorilor… ,,iertare pentru deformarea sfruntată a faptelor din, practic, fiecare povestire”! Dar mulţi cititori nu am avut puterea să reţină şi această precizare esenţială, întrucât povestea a fost reluată şi mediatizată de mulţi! O minciună cu cât e mai mare cu atât devine mai credibilă... stă scris în orice manual de manipulare…Articol scris de Jean Dumitrascu