LA MULTI ANI, MAESTRE!Romulus Vulpescu: "Azi, generalizarea mitocăniei lingvistice nu se poate stopa"

Romulus Vulpescu va rămîne "un nume adunat pe-o carte", cum spu­nea Arghezi. "Măcar
sper, destrămat în moarte,/ să mă pre­fac în colb de carte//"
Autor: CLAUDIA DABOVEANU 9 martie 2011
Ca de fiecare dată, dialogurile cu Romu­lus Vulpescu sînt o încîntare. Abor­dăm orice subiect şi-l transcriem cu "î" din "i" şi "sînt" în loc de sunt, la cererea sa expresă. Era să zic "la ce­rerea Maestrului". "Mie să nu-mi spui Maestru, că mă enervează." Cum, că maestru rimează cu Vulpescu…? (rîde) "Mi-aduc aminte, apropo de asta, că l-am cunoscut pe Victor Ef­timiu, care zicea despre rime: Haide dom'le, lasă-mă cu poeţii ăştia care cred că «brînză» rimează cu «nasture». Au amîndouă cuvintele «r» ? E rimă!…"

Citiţi toate articolele din campania Jurnalului Naţional - Români care mai au ceva de spus

Vorbim despre lipsa de educaţie, despre manelizare, despre mitocănie, despre politica de îndobitocire a po­pulaţiei prin mass-media, despre tendinţele limbii, de buni traducători, despre faptul că, mai nou, îşi vinde biblioteca alcătuită în bună parte din exemplare rare... Să le luăm pe rînd.

"În legătură cu lipsa de instruc­ţiune. Singurul dezavantaj al celor care ştiu carte şi se exprimă corect gramatical este că ajung, fără să-şi dea seama, să nu mai ştie ce-i corect. Omul care ştie că nu se pune virgulă între subiect şi predicat, care ştie când se scrie «mi-au» cu cratimă şi cînd «miau» ca pisica, ajunge, poate, să spu­nă, la un moment dat, «ei este mulţi». Exagerez… dar presiunea majorităţii agramate este mai mare decît rezistenţa. Apropo de mişcarea de rezistenţă, care e o treabă foarte bună a ziarului dvs."

Ce ne facem cu politica de îndobitocire a populaţiei prin mass-media? E o chestie concertată? "Încep să cred că da. La început, am crezut că e ceva făcut la minima rezistenţă. Toată lumea se uită la televizor, căruia i se spune, pe bună dreptate, tembelizor. Ne manelizăm, aşa… Eu nu am nimic împotriva manelelor şi a maneliştilor. Manelele există de multă vreme. Sînt nişte moduri turceşti, orientale de a cînta."
Şi totuşi… Manelismul e sino­nim cu prostul gust, cu un anume soi de snobism, cu incultura, cu mitocănia....

"Vorba lui Caragiale: «Am o bănuială proastă!». Şi anume: e un mod de imbecilizare care convine. Pentru că e mult mai uşor de condus nişte proşti decît nişte deştepţi cu mintea vie. Lasă-i să se uite la programe proaste, să citească literatură de trei lulele, să asculte muzica pe care ţi-o pune taximetristul. Dacă îndrăzneşti să-i spui să oprească maneaua sau s-o dea mai încet, îţi zice: «Ce e, dom'le, nu-ţi place?». «Nu! Eu îţi plătesc pentru asta şi am dreptul să nu-mi placă. Sau am dreptul la tăcere»."
Asta, în taxi. Dar la televizor? Sîni supradimensionaţi, buze umflate de acid hialuronic sau de vreun interlop, prostituate de pe centuri reale sau virtuale, ascunse sub fustiţe de asistente tv, fotbalişti care după două luni de Italia nu mai ştiu româneşte (oare au ştiut vreodată?). O lume de plastic şi de mucava. Cu ei ce ne facem, că-s peste tot, unde schimbi ca­nalul, sînt tot ei: pestriţele, bo­te­za­ţii, gureşoaiele, crudele, păsărinele, senzualele, brăilencele, buruienile... Iaca ce bine le vin substantivele comune… Toţi şi toate pe post de mo­dele. Nu mai sînt modele ade­vă­rate sau modelele adevărate (şi nu mă refer la manechine) nu mai au loc de bianci şi de vârci?

"Modele adevărate sînt, dar din păcate, din ce în ce mai puţine. Eu, într-un fel, înţeleg treaba asta. Anul trecut, am avut o piesă la TNB, «Molto gran' impressione». Deşi e o comedie de epocă, acolo e vorba de manele, iar personajul care pronunţă cuvîntul «manele» ia aplauze la scenă deschisă. Poate cei care aplaudă la auzul acestui cuvînt cred că cel care a adaptat textele pentru acest spectacol, adică eu, a vrut să aducă la zi textul. Dar nu, manelele existau şi pe vremea cînd au fost scrise piesele."

Ce ne facem cu ororile şi erorile de limbă pe care le auzim zi de zi în jurul nostru, la tv, la radio? "Am discutat asta cu mulţi oameni cultivaţi şi am ajuns la o singură concluzie: nu poţi să lupţi împotriva unei tendinţe. Un filolog nu poate să schimbe tendinţa unei limbi. El trebuie să se mul­ţu­mească a consemna faptele. Din pă­cate, cei care cred asta au dreptate. Cu timpul, vom ajunge să spunem «cartea care am citit-o». «Pe»-ul acu­za­tivului va dispărea. Sînt constrîns să constat asta."

Mi-o spune un om de litere de ta­lia lui Romulus Vulpescu. Pot să mă-mpuşc liniştită. "Păi şi eu pot să mă-mpuşc! Mai e o altă imbecilitate, care s-a generalizat: locaţie. Evenimentul s-a desfăşurat în locaţia x. De unde eşti, de locaţie? Ce pui în lo­ca­ţie? În loc de «loc». Locaţie înseamnă în­chiriere… Tendinţa limbii este spre sim­plificare, spre generalizare, pe in­diferent ce cale. O consecinţă a lipsei de timp, dar în primul rînd a lipsei de educaţie. Eu am constatat toate astea mai mult după ’89. Asta cu des­chiderea culturală e o iluzie. Nenoro­ci­rea e că-n zilele noastre această ge­ne­­ralizare a mitocăniei lingvistice nu se poate stopa. N-avem ce face. E o ten­dinţă a majorităţii. E o «lo­caţie» care se-ntinde. Nu se mai zice «a pi­cat la examen», ci «a picat exa­me­nul». În troleibus: «Coborîţi pri­ma?», în loc de «la prima (staţie)». «A con­vins-o din prima.» Din prima ce? Cli­pă?

Încercare? N-ai cum să lupţi contra acestor tendinţe. Le constaţi, le consemnezi, le comentezi, le-njuri, da’ tu rămîi cu zisa, iar ei rămîn cu spusa. Mai e una: «în principal». Cum, în principal? Atunci, «în secundar», ce? Asta în loc de «îndeosebi», «mai ales». Sau «l-a prins în flagrant». Adică, în evident. «Flagrant» este un adjectiv prepus substantivului «delict». Deci, limba are tendinţa de a economisi. Ca-n viaţa de zi cu zi. Re­nunţ la aia, c-aşa vreau eu să trăiesc. Asta-i democraţia. Nu-ţi convin ţîţele de pe canalul x? Pe mine, sincer să fiu, nu mă deranjează, ba dimpotrivă. Glumesc… Schimbă postul! Dai peste acelaşi lucru? E neşansa matale… Atunci citeşte nişte cărţi. Iar aici iarăşi e chestie de alegere. Pentru că literatura n-o face numai scriitorul, ci şi cititorul."

Romulus Vulpescu: mai mult traducător? Mai mult poet? Mai mult dramaturg?
"Literatură originală – poezie, proză, dramaturgie – au scris mulţi, mai bine sau mai prost. Eu sînt unul dintre ei. Cine ga­ran­tează că peste 100 de ani, dacă vii­torul omenirii va exista, lumea o să se bată pentru un volum de poezii al lui Romulus Vulpescu? Nicolae Ma­nolescu nici nu m-a inclus în «Istoria literaturii» sale, dar sînt şi absenţe care onorează. Lumea însă – sper – va vrea să citească şi peste 100 de ani şi Rabelais, şi Jarry, şi Villon. Şi atunci nu-i mai bine să exist prin ei? Nu e problema să durez eu, ci să dureze ei! Să aibă cine să-i citească nu mai e problema mea. De-aia spun eu că li­teratura n-o face numai scriitorul…"

Şi-atunci ce face diferenţa dintre un traduttore-traditore şi un traducător adevărat? "Eu mi-am permis un joc mai periculos… Benede­tto Croce a spus, cîndva, că sînt trei feluri de traduceri: fidele şi proaste, frumoase şi infidele şi proaste şi infidele. Dar mai există şi a patra categorie: şi frumoase, şi fidele. Asta am spus-o eu, care sînt destul de ticălos şi am făcut paralela cu femeile. Sigur, e cazul ideal, deci se-ntîmplă mai rar. Ce să-ţi trebuiască să fii un bun traducător? Să ştii bine limba română. Inspiraţie. Şi o mare îndrăzneală. Eu încerc. Dacă ţine, bine, dacă nu, nu. N-aş putea spune, m-ai cam surprins cu întrebarea asta. Pot să spun însă că m-a atras zona asta pentru că la ăia am găsit cîteodată nişte idei extraordinare. Şi mi-am spus: cum de nu mi-a venit mie să zic aşa? Mă, da' deştept e băiatul ăsta! Nu într-o primă fază, ci tot timpul sînt gelos pe ei!"

Şi ce rămîne după Romulus Vulpescu? Poate, vorba lui Arghezi, "un nume adunat pe-o carte"? Cărţile şi le dă… "Păi le dau, că n-am în­co­tro… Am scris şi-o poezie cam tri­s­tă… cum pleacă din casă cărţile. Dom’le, aş prefera să rămîn colb din filele unei cărţi. Ăla pe care-l sufli…"

"Plecară cărţile din casă/ pornind pe ultimul lor drum,/ iar stinsul filelor parfum/ şir de-ncăperi golite lasă.// De raft, şi-o gioarsă de volum/ se-agaţă şi nu vrea să iasă;/ absenţa cărţilor apasă/ ca un banal regret postum.// Confraţii ce-mi veghează visul/ sînt strămutaţi în empireu,/ şi-acum constat la rîndul meu/ cît de zadarnic mi-a fost scrisul./ Măcar sper, des­tră­mat în moarte,/ să mă prefac în colb de carte.//" (Martie 2011)
Sursa:
http://www.jurnalul.ro/




Romulus Vulpescu - Telefon

Pielii - gel de Barbat -
Cu husele penumbrei de vacanta,
Cu o, n-îngrijire n-Rost sunt BAT,
Si patul - m-au uitat cu siguranta.

Mi-a mai ramas un singur sclav, fidel
într-un regat ucis de intrigi sumbre:
La glasul tau, fac - din exil - apel
Sa ma evoce, muzical, din umbre,

Dar cifrul de semnale suna-n gol:
A timp oprit si gri ce ne desparte...
Complice la protocolul cu-prin corespondenţă,
Mai pica de pe raft, murind, o carte.

Ironic, telefonul - ferm, lucid,
Desi tradat - doar el mai întelege
Ca, îmbrîncindu-mi episodu-n vid,
în alt culcus încoronezi alt rege.

Mai staruie un miros de tutun -
Racit în amintiri si în dantele:
Si sun nebun, inoportun, sun, sun,
Dar nu se-ating de receptor nici ele.

E-mail, Totus, patimas, Cheam pulmonar tot,
Mecanic, ritmic, a sfîrsit de lume,
înnebunit ca - aparat si ciung -
Mîini n-are: cînd revii, sa te sugrume.



Romulus Vulpescu - În fiecare zi

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, în loc,
Ramîne disperare un desert.

Ne amageste lenea unui vis
Pe care-l anulam cu-o sovaire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne rasucim pe-un asternut posac,
Însingurati în doi, din lasitate,
Mintindu-ne cu guri care prefac
În zgura sarutarile uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe-o nepermis de joasa treapta trista:
Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu,
Ca sa mai stim ca dragostea exista.

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, în loc,
Ramîne disperare un desert.





Romulus, Vulpescu - Romantic

Investigînd cu stîlpii-ntelepciunii,
Pîndind prin palimpseste scorii,
Am ignorat parfumul de petunii,
Culoarea cîmpului si-a florii.

Fireste, m-am plimbat si eu cu fete,
Le-am sarutat prelung pe gura...
Zîmbind lucid: «Ce gesturi desuete!»,
Strica postura romantic.

Ajuns la jumatatea vîrstei scurte,
Ma-ntorc spre amintiri absente:
Ce sens mai are azi «a face curte» ?
Mai sunt – cu parul lung – studente ?

...Si decupez parfumul de garoafe,
O sarutare Silabisind:
Învat din film, prin cinematografe,
Pe guri presate în ierbare.