CORINA-ROTH

POEZII DIN VOLUMUL "CELOR FĂRĂ VINĂ",
Dr. FELICIA FELDIOREAN,
Editura ANAMAROL, 2009

CUPRINS

1. CELOR FĂRĂ VINĂ
2. S.O.S.
3. FLORI PENTRU IUBIRE
4. DESCULŢI PRIN IUBIRE
5. DE LA O VREME
6. NOAPTE DE OCTOMBRIE
7. SCRISOARE PENTRU VIAŢA PLANETEI
8. CURAJUL DE-A EXISTA
9. IMENSITATE
10. ZBATERE
11. EU, TU ŞI TOAMNA...
12. TOAMNA IUBIRII
13. TE-AM IUBIT
14. VÂNT ÎNTRE NOI
15. MAI LASĂ-MĂ, TE ROG, SĂ TE PRIVESC
16. RESPIRAŢIA VIEŢII...
17. DU-MĂ LA POLUL NORD, IUBIREA MEA
18. IUBIREA MEA DE GHEAŢĂ
19. INCURABILA BOALĂ
20. VIAŢA CA O LACRIMĂ
21. NEIERTĂTOR SFÂRŞIT
22. NU VEI ŞTI
23. DOINA PROMISĂ
24. ÎNVINGĂTOARE VISURI
25. VINO
26. A MAI TRECUT O ZI
27. IUBIREA PIERDUTĂ ÎN PLOI
28. LACRIMILE
29. ARMINDENI
30.LA UN CEAI DE CRUŞIN
31.DE ZIUA TA
32. CÂND MOARE UN VIS
33.SE DĂ... ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ
34. SINGURĂTATE
35.AU ÎNCEPUT SĂ CADĂ STELELE
36.LA MOARTEA TATĂLUI TĂU
37. TREZIRE
38. NOAPTEA
39. DOAR TU...
40. FINAL SUBLIM
41. COLIND DE DOR.


















CELOR FĂRĂ VINĂ

Într-un veac pustiu
Cu un trist decor
Drumu-i cenuşiu
Iubirile mor.

Ard şi lumânări
Chiar şi-un felinar
Se sfârşesc cărări
Pe acest hotar.

Numărăm tăcuţi
Clipele ce pier
Şi ca nişte muţi
Plângem lângă cer.

Am uitat demult
Să iubim frumos
Ni se cere mult
Şi e caraghios.

Au plecat păreri
Către alte zări
Noi pornim spre ieri
Dinspre depărtări.

Noi nu mai avem
Nici chiar amintiri
Şi pe rând scădem
Vise din priviri.


Nu vrem simfonii
Ni-i de-ajuns un leac
Ni se cer copii
La sfârşit de veac.

Şi ca-ntr-un concert
Ce s-a terminat
Totul e incert
Ştim că s-a trişat.

Mulţumim frumos
Că ne-aţi găzduit
Şi pornim pe jos
Către infinit.

17/18 IUNIE 1989 – ARINI

















S.O.S

Se moare prea ades în acest veac
Şi prea ades salvarea se aude,
Nu ne mai vindecăm cu nici un leac
Căci bolile sunt parcă tot mai crude.

Durerile apar din loc în loc
Şi trupul tot e parcă obosit,
Şi ne simţim cuprinşi de-un mare foc
Ce mistuie un chin nemărginit.

Iubirile-au bătut orice record
Trăim iubind şi tot iubind murim
Şi-n fiecare-acord e-un dezacord,
Şi nu e greu deloc să ne minţim.

Adrese nu mai ştim să descifrăm,
Reţete pentru viaţă nu mai sunt,
În toate galaxiile zburăm,
Dar nu vedem ce trist e pe pământ.

Salvaţi-vă, voi oameni, cât e timp
Să mai trăiţi frumos şi să iubiţi,
Şi bucuraţi-vă de anotimp
Şi fiţi nemuritori şi fericiţi!

6 APRILIE 1989 –
într-un veac instabil




FLORI PENTRU IUBIRE

Iubite, este primăvară iar
Şi ochii mei îţi spun bine-ai venit,
Şi toate florile le-aş da în dar
Să lumineze timpul obosit.

Şi iarba a-ncolţit de al tău dor
Şi soarele şi munţii ne vorbesc,
Privighetorile cu glasul lor
Ne spun un adevăr nepământesc.

Cireşul care-atunci ne-a despărţit
În toamna grea de lacrimi şi dureri,
Acum, în primăvară, a-nflorit
Şi ne recheamă să mai fim ca ieri.

Cireşul nostru e un dar sublim,
Ce plânge cu flori albe ca de nea
Şi-acum ar vrea din nou să ne iubim
Şi împreună să ne vadă-ar vrea.

Iubite, nu mai suntem doi străini
Să ne iubim mereu, să fim uniţi,
Şi trandafiri să curăţăm de spini
Să fim mai mult de-o viaţă fericiţi.

6 APRILIE 1989

"Dacă am şti fiecare din noi să iubim cu-adevărat, atunci am fi sigur cea mai mare putere a Universului"!



DESCULŢI PRIN IUBIRE

Aleargă iubirea spre noi
Cu braţe de flori s-o primim,
S-aşternem răcoarea din ploi
Pe viaţa ce-atât o iubim.

Pe buzele noastre de foc
Să ardă iubirea mereu,
Şi flori de cireş şi de soc
S-apese pământul cel greu.

Cuvintele nu mai au loc
E-atâta iubire acum,
Şi toate s-au strâns într-un joc
Potrivnic, amar şi nebun.

Desculţi printre ploaia de flori
Petale de crin ne vorbesc,
Şi toate se-adună în zori
Să cânte în zbor pământesc.

Iubirea valsează şi ea
C-o floare de colţ prinsă-n păr,
Iar rochia cea albă de nea
E toată din floare de măr.

Dă-mi mâna, iubite, uşor
Şi hai să fugim prin păduri,
Să mergem desculţi printre flori
Pe-un ţărm plin de fragi şi de muri.

În ochi avem mare de flori
Ce cad pe pământ cu alai,
Iar noi alergăm până-n zori
Desculţi cu iubirea în mai.

28 MAI 1987




































NOAPTE DE OCTOMBRIE

E ora când pleoape căzute adorm
Se-nchid peste ochii învinşi de nesomn,
E timpul când luna pe cer s-a ivit
Regină-ntre stele pe cer şi zenit.

E noaptea când vise dansează cu noi
Şi stelele cad pe copaci trişti şi goi,
E toamnă în suflet şi toamnă-n cuvânt
Şi frunzele cad peste tristul pământ.

Şi noaptea tristeţea apasă mai grea
Un fluture alb a murit pe perdea
Şi totul în jur e amar şi meschin
Şi toate durerile-n gânduri îmi vin.

Ea,noaptea desparte lumina din noi
Tăcută visez cum speram amândoi
Şi cât anotimp a trecut prin tăceri
Şi câte iubiri au apus până ieri.

Se leagănă noaptea pe aripi de vânt
E toamnă în inimi şi iarnă-n cuvânt
Şi-n gara uitată de mult mă visez
Stăteam amândoi luminaţi de amiezi.

De-acuma e noapte şi ziua e grea
Iar gara uitată va piere şi ea,
Nu-i timp de iubire,nu-i timp de-amintiri
E vremea apusă cu vechi întâlniri.


E noapte şi zilei plătim azi tribut
Uităm şi de viaţă,uităm de trecut
Şi-n liniştea toamnei ce trece mai greu
Ne spunem de-acum:noapte bună mereu.





























SCRISOARE PENTRU VIAŢA PLANETEI

Salut,prieteni!
De ce rânjiţi?
Ce vi se pare caraghios?
A!Faptul că nu m-aţi văzut
Sau poate că v-am vorbit.
Sau însuşi faptul că existaţi.
Absurdităţile pe care le dezbateţi
Nu pot fi percepute de nimeni
Fiindcă voi aveţi un cod personal,
Codul vostru secret.
Limba în care vorbiţi e oribilă,
e infectată,contaminată
de viruşi,de microbi.
E limba răului,a războaielor,
e limba morţii.
Vă bântuie idei primejdioase
de a distruge viaţa ,iubirea,speranţa.
Dar va veni o zi
când rânjetul vostru cinic se va transorma în plâns.
Atunci toţi copiii acestei planete vă vor călca
pe suflete cu flori şi jucării.
Milioane şi milioane de petale vor inunda Universul.
Şi-atunci această planetă va fi o imensă floare
care-şi va strânge corola pentru a adăposti viaţa,
iubirea,speranţa.
Cu bine prieteni!
Şi nu uitaţi din când în când să vă mai priviţi în ochi!

30 NOIEMBRIE 1989 – BRAŞOV


CURAJUL DE-A EXISTA

Exist în fiecare fir de iarbă răsărit primăvara,
În fiecare colţ de stea polară,
În mugurii fiecărui copac deszăpezit,
În strigătul de bucurie al copiilor.

Exist în fiecare piatră,în fiecare râu
Mă contopesc cu razele de soare,
Exist în fiecare primăvară
În orice râu adânc şi nesfârşit.

Exist într-un triunghi de păsări călătoare,
În florile de nufăr de pe lac,
Iubesc oamenii,deşi ştiu că mă mint,
Iubesc viaţa,deşi e mult prea crudă.

Exist în primăverile venite prea târziu,
În fiecare brazdă de pământ prea greu,
În plânsul fiecărui pui de rândunică
Pe care-l acopăr cu căldura şoaptei mele.

Exist atât cât va mai exista lumină,
Cât va mai exista iubire şi speranţă,
Exist atât cât vei mai exista şi tu
Pentru ca împreună să avem curajul de-a iubi.







IMENSITATE

Imensitate...săgeţi de întuneric,
Fulgi de zăpadă îngemănaţi,
Înmănuncheaţi,nedespărţiţi.
O mare de zăpadă
Noapte de iarnă...
Seară bolnavă,
Seară şoptită,
Seară pustie...

Pe dealuri o umbră
Şi încă una şi încă alta
Şi încă multe altele...
O clipă de încordare...
Melodie a morţii apropiate
Miros de haită şi de stârv...

O urmă pe zăpadă...
Şi încă una şi încă alta
Şi încă multe altele...

Crevase ale vieţii...
Prăpăstii fără fund...
Cer topit în noapte
Case care nu se mai văd,
Case care nu mai apar...
În sfârşit, o casă,
Şi încă una,şi încă alta
Şi încă multe altele...



Durere ascuţită,
Senzaţie de viaţă hăituită de fiare...
Şi focuri şi inimi bătând nebuneşte
Lumină...lumină...lumină...
Flăcări până la cer
Până pe munţi,până pe dealuri
Totul în flăcări...şi viaţă
Şi haită,zăpadă şi moarte.

Adio,adio,adio...
Stele reci murind sub paşi...
O clipă de linişte.
Şi stele urcând din zăpadă spre cer.
Simfonie a stelelor moarte...

Imensitate...săgeţi de întuneric
Fulgi de zăpadă...
Noapte de iarnă...
Seară bolnavă...
Seară şoptită...
Seară pustie...
Adio,adio,adio...

ARINI









ZBATERE

Câteodată mă uit în ochii oamenilor
Şi văd nepăsarea ascunsă în ei,
Câteodată mă uit în sufletul florilor
Şi văd că din ele izvorăsc scântei.

Câteodată mă uit la chipul oamenilor
Şi văd doar o pânză de păianjen pe el,
Câteodată mă uit la frunzele arborilor
Şi cad în genunchi,fiindcă ele-s altfel.

Câteodată ascult uneltirile oamenilor
Şi le văd ochii plini de ură şi goi,
Câteodată ascult cântecul păsărilor
Cântat pentru cei îngropaţi de nevoi.

Câteodată îmi vine să urlu de groază
Să fiu arbore,floare sau pasăre-aş vrea,
Să scap de urâtul din această oază,
Să plec de-aici pe un alt colţ de stea.

Câteodată îmi vine să strig către noapte
Să chem munţi şi ape şi ceru-nstelat
Să vină un viscol să mă ducă departe
Să uit toate relele ce le-am îndurat.







EU,TU ŞI TOAMNA...

Cu flori şi cu frunze de aur
Septembrie-aleargă grăbit
Şi-al serilor dulce tezaur
De păsări şi zbor s-a golit.

Am vrea să intrăm într-o toamnă
Cu multe comori şi iubiri,
Dar tot ce e-n jur ne îndeamnă
S-aşternem în cale-amintiri.

Să punem pe suflete-un lacăt
Şi-n inimi s-aşternem furtuni,
Doar frunzele galbene-n treacăt
Ne spună un vis din genuni.

Corăbii cu albe catarge
De noi se despart prea firesc
Şi prin strălucirea de alge
Ne-aduc un salut tineresc.

Şi valuri uitate pe mare
Ucise pe ţărmuri de dor
Ne pun câte-un semn de-ntrebare
În toamna cu ceruri de zbor.

Prin nopţi cu luceferi şi lună
Cu flori şi iubiri ce n-apun
Doar frunzele-acestea rămână
Un semn de iubire postum.

13 SEPTEMBRIE 1987 – ARINI
TOAMNA IUBIRII

Prin labirintul de vise
În toamna cu lacrimi de dor
Să luăm toate frunzele-ucise
Şi să le-ngropăm printre flori.

E toamna ce-n veci ne desparte
Cu lacrimi pe frunze căzând
Şi vremea ce trece de toate
Aşteaptă un semn prea curând.

Şi-n toamna ce-n veci ne desparte
Cu lacrimi pe frunze căzând
Şi vremea ce trece de toate
Aşteaptă un semn prea curând.

Şi-n toamna aceasta prea crudă
Cu frunze udate de ploi
Ne luăm rămas bun înc-o dată
De viaţă ne-ascundem,de noi.

Acum când e toamnă pe ape,
Acum când e toamnă-n amurg
Ne spunem cuvinte uitate
Al căror ecou e prelung.

E ultimul semn ce rămâne
În sufletul nostru cu ploi
O frunză pierdută ne spune
Că-i ultima toamnă în doi.

13 SEPTEMBRIE 1987 – într-o toamnă colosal de tristă.

TE-AM IUBIT

Te-am iubit cu tot ce mă-nconjoară,
Te-am iubit în fiece minut,
Te-am iubit în fiecare vară,
Te-am iubit mereu ca la-nceput.

Te-am iubit cu fiece suflare,
Te-am iubit ca roua de pe flori
Şi te-am regăsit într-o ninsoare

Şi te-am aşteptat de-atâtea ori.
Te-am iubit în fiecare seară,
Te-am iubit în clipele de dor
Şi te-am suspinat adânc în vară
Cu povara fiecărui nor.

Dimineaţa te-am iubit şi seara,
La apus eu te-am iubit deplin
Şi te-am mângâiat cu înserarea
Te-am iubit prea mult sau prea puţin.

Te-am iubit cu fiecare clipă,
Te-am iubit cu visele de mai
Şi te-am flluturat ca pe-o aripă
Şi te-am mângâiat precum visai.

Te-am iubit ca ciutele pădurea,
Te-am iubit că pasărea-al ei zbor
Şi-am fi vrut să fim poate aiurea
Să uităm de tot ce-nseamnă dor.

Te-am iubit şi-n clipa despărţirii,
Ţi-am iubit şi lacrimile reci,
Tot ce-am dăruit atunci iubirii
Să rămână-n suflete pe veci.

Ne-am iubit şi ne-am ascuns de toate,
Ne-am rănit prea mult pentru-acest vis
Şi-am ucis mai mult decât se poate
Însuşi visul nostru l-am ucis.


21 AUGUST 1987





















VÂNT ÎNTRE NOI

Motto:"Numai digurile care rezistă sunt mereu bătute de furtuni"!

Mă simt păşind prin altă lume
Când văd atâta frig şi vânt
Venite parcă să adune
Zăpadă multă pe pământ.

Ce văd? O luminiţă-n zare
Mai pâlpâie spre nesfârşit
Eu mă întorc din nou la mare,
Dar ea-i pierdută-n infinit.

Parc-aş călca nisipul moale...
Dar ce nisip? Nu văd nimic
Doar vânt,amar şi ţărmuri goale
Şi-un cer ce parcă e prea mic.

E-o noapte cum n-a fost vreodată
Cu ceasuri multe, somn puţin,
De te-aş vedea venind odată
Nu aş putea să nu mă-nchin.

În zare vântul vuie, zbiară,
Nu se mai poate,e un chin,
E iarna şi o primăvară
Pentru noi doi e prea puţin.






Măcar acum să văd că-i bine,
Că nu e vânt,că nu e ger,
Că tu din nou eşti lângă mine,
Că-i primăvară şi mult cer.

Să văd seninul că ne-ngroapă
Şi marea că e lângă noi
Să fie bine şi pe-o apă
Să fie-o barcă şi noi doi.

Un fel de barcă oarecare
Pe-o apă fără de sfârşit
Şi să plutim într-o visare
Spre plus sau minus infinit.

Va fi sau nu va fi mai bine?
Vom mai putea noi doi iubi?
Aş vrea să mă gândesc la tine
Dar cred că nu vei mai veni.

Odată poate-mi vei răspunde,
Dar când şi unde? - aş vrea să ştiu,
Tu nu mai eşti spre a te-ascunde
Şi-mi spun că este prea târziu.

Te-ai dus cu tot ce-a fost al nostru
Şi nici măcar nu mi-ai lăsat
O bucăţică de hârtie
Cu litere de descifrat:


"Rămâi,eu plec spre nu ştiu unde
Şi nu ştiu de mai vin-napoi...
Tu m-ai iubit? Nu, nu-mi răspunde,
De vină suntem amândoi.

Îţi spun adio-n prag de seară
Când ne priveam nedesluşit
Pe-obraji ivitu-s-a-ntr-o gară
O lacrimă cât un sfârşit"

30 DECEMBRIE 1986























MAI LASĂ-MĂ,TE ROG,SĂ TE PRIVESC

Mai lasă-mă, te rog,să te privesc
E cel din urmă lucru ce-l pot face
Şi-apoi să stau tăcut şi să-ţi şoptesc
Că sufletul mi-e singur şi că zace.

Mai lasă-mă,te rog, să te privesc
Să-mi umplu ochii de surâs amar
La ceas de calendar nepământesc
Când luminează-un ultim felinar.

Mai lasă-mă,te rog,să te privesc
Şi să te mângâi cu a mea privire
Căci mi se pare-un lucru omenesc
Să recreezi o clipă de iubire.

Mai vreau să văd doar ochii care plâng
Şi râd aşa cum nimeni nu mai ştie
Apoi aş vrea ca sufletu-mi nătâng
Să-ncapă-n propria-ţi copilărie.

Mai lasă-mă să te privesc mirat
Şi să-mi doresc să fiu măcar o clipă
Cuvântul ce pe buze ţi-a-ngheţat
Şi-n suflet m-a rănit ca pe-o aripă.

Mai lasă-mă,te rog,să te privesc
Şi să te mai admir ca pe-o splendoare
Şi nu mă condamna că te iubesc
Căci dragostea se naşte,dar şi moare.

Mai lasă-mi doar o clipă de iubit
Şi-apoi cuprins de gânduri şi de semne
Voi naviga spre minus infinit
Pe lacrima ce-ţi picură din gene.

4 FEBRUARIE 1989 – ARINI



























RESPIRAŢIA VIEŢII......

Deschideţi uşile şi ferestrele!
Mai repede,vă rog!
Nu mai am aer ca să respir.
Viaţa asta între patru pereţi mă sufocă.
Vieţile noastre sunt sufocate,transpirate,injectate.
Deschideţi uşile şi ferestrele
Pentru ca viaţa să poată respira
Aerul pur şi adevărat al speranţei.

"Viaţa îţi oferă de cele mai multe ori deziluzii.
Dar trebuie să ai tăria să le accepţi şi să le învingi!
Altfel ai muri"!



















DU-MĂ LA POLUL NORD,IUBIREA MEA

Eu sunt un aisberg ce străbate marea
Şi munţii şi pădurea şi ninsoarea.
Şi chiar prin foc de-aş trece într-o zi
De-atâta ger nu m-aş putea topi.

Şi ceea ce-aş dori mai mult sub soare
Să fiu întâiul aisberg care moare,
Sub flacăra iubirilor din zori
Şi să mă rătăcesc printre ninsori.

Încerci mereu să mă ucizi tăcut
Dar ca un happy-end dintr-un film mut
Rămânem infinit de mult aşa
Tu,foc ce ţii în palme gheaţa mea.

Tu,rug aprins ce simţi tristeţea mea
Eu aisberg mut ce-ţi tulbur liniştea
Aş vrea şi eu să-ţi dau căldura mea
Dar de la gheaţă poţi avea ceva?

Atunci aş vrea să mor de dragul tău
Şi să te rog să nu-mi vorbeşti de rău
Şi ca să pierzi înfiorarea grea
Du-mă la Polul Nord,iubirea mea.

Şi să nu spui la nimeni c-am pierit
Nu vreau să ştie cât timp ne-am iubit
Şi atunci când va fi iarnă-n infinit
Să-ţi aminteşti de-un aisberg ce-a murit.

2 FEBRUARIE 1989 – ARINI
IUBIREA MEA DE GHEAŢĂ

Iubirea mea de gheaţă,vino
Să facem focul în păduri
Şi să ne încălzim,lumino
În iarna plină de lupi suri.

Iubirea mea de gheaţă,spune
Unde se-ascunde viaţa ta
Şi de ce soarele apune
Umbrindu-ţi iarăşi inima.

Iubirea mea de gheaţa-aşteaptă
Provizii pentru foc să fac
Şi-apoi cu mâna ta cea dreaptă
Astupă-mi gura ca să tac.

Iubirea mea de gheaţă,lasă
Să-ţi ţin obrajii-n palma mea
Şi amândoi să stăm în casă
Până când stele vor cădea.

Iubirea mea ce-ai fost de gheaţă
Să nu plecăm de-aici curând
Acum te-am readus la viaţă
Şi n-aş vrea să te pierd nicicând.

2 FEBRUARIE 1989 – ARINI





INCURABILA BOALĂ

Bolnavă sunt de fiecare seară,
Bolnavă sunt de miezul unei veri
De amintiri şi trupul se-nfioară
Căci nu mai e nimic din ce-a fost ieri.

Mă dor îmbrăţişările din mare
Mă doare chipul tău cel obosit
De tine sunt bolnavă şi mă doare
Toată iubirea care m-a rănit.

Mă simt umblând prin văi sau poate-aiurea
Mă văd prin munţi sau rătăcind prin ploi
Cu milă mă mângâie lin pădurea
Dar lacrimi curg pe chipul meu şuvoi.

Dac-aş muri ucisă de iubire
Dac-aş muri lovită de-un sărut
N-aş mai putea spera în nemurire
N-aş mai avea puterea să te uit.

Bolnavă sunt de-o boală neştiută
De-o boală care n-a mai existat
Iubirea mea e o iubire mută
Şi sufletul mi-e astăzi exilat.

Mă doare infinitul şi-nserarea
Mă dor zăpezile ce vin spre noi
Mă înspăimântă câteodată marea
Căci am rămas pe ţărm cu nori de ploi.


Mi-e trupul plini de răni şi de iubire
Mi-e sufletul rănit de amintiri
N-a mai rămas nimic,doar amăgire
Şi-n braţe am doar spini de trandafiri.





























VIAŢA CA O LACRIMĂ

Din punct de vedere al lacrimei
Viaţa e un lung şi sfâşietor chin,
O înşiruire de clipe,uneori mai bune
Dar de cele mai multe ori rele.

Din punct de vedere al lacrimei
Viaţa e o eroare,
O sfâşietoare eroare
Pornită dintr-un punct
Şi ajunsă tot acolo.

Din punct de vedere al lacrimei
Viaţa e un imens tablou,
Din ale cărui şabloane ieşim uneori
Pentru a ne lua porţia de moarte.

Din punct de vedere al lacrimei
Viaţa e o imensă trudă,
Povară purtată prea repede
Pe ţărmul unei singure mări.

Din punct de vedere al lacrimei
Viaţa e o imensă scenă
În care fiecare rol
Se vrea cel mai important.

Din punct de vedere al lacrimei
Viaţa e o lebădă cu aripile frânte
Căzând înainte de a-şi lua zborul
Spre înălţimi.

Din punct de vedere al lacrimei
Viaţa e o privire aprinsă
Aţintită spre infinit
Dar rămasă fără lumină adeseori.

Din punct de vedere al lacrimei
Viaţa e o paranteză închisă
În care cele mai importante lucruri
Sunt extremităţile: viaţa şi moartea.

























NEIERTĂTOR SFÂRŞIT

Eu te sărut cu ochii,căci buze nu mai am
Dar am zăpezi pe frunte şi flori de gheaţă-n geam
Nimic nu mai opreşte torentul de ninsori,
Şi nu mai e iubire şi nu mai sunt nici flori.

Eu te sărut ca marea cu valurile-i reci
Căci nu mai am cuvinte să te opresc să pleci
Iubirea am uitat-o pe banca unde-am stat
Şi unde-ntâia oară noi doi ne-am sărutat.

Eu te sărut prin şoapte şi nu mai am puteri
Să-ţi spun că Universul s-a prăbuşit de ieri
Căci am pierdut iubirea,speranţa în zăpezi
Şi nu mai e nici soare şi nu mai sunt amiezi.

Eu te sărut cu lacrimi,eu te sărut în zori,
Când stropii mari de ploaie sunt vitregiţi de nori
Nimic pe lumea asta nu mai e bun şi sfânt
Când moare şi iubirea,când totul e descânt.

Eu te sărut cu seara ce trece peste noi
Şi lasă-n urmă frunze,copacii trişti şi goi
Şi-nseninarea doare şi gerul e cumplit
În suflete şi-n inimi şi peste infinit.

Eu te sărut de-a pururi,eu te sărut pe veci
Şi-alerg mereu cu gândul pe urmele-ţi prea reci
S-a terminat mileniul,avem sau nu dureri
Şi totul e speranţă-ngropată în tăceri.

Eu te sărut cu ochii şi nu te mai privesc
Eu te sărut cu viaţa ca să îţi amintesc,
Că am trăit odată cu Universu-ntreg
Dar nu mai am puterea să te mai înţeleg.

14 DECEMBRIE 1989 – BRAŞOV



























NU VEI ŞTI

Motto: Şi niciodată nu vei şti
Că-n jurul mesei trei vom fi
În stânga tu,în dreapta eu
Şi-n faţa noastră... dorul meu.

Şi niciodată nu vei şti
Că tot ce-a fost nu va mai fi
Şi niciodată n-ai să speri
În adevărul altei veri.

Şi niciodată n-ai să crezi
Că-n jurul nostru sunt zăpezi
Şi niciodată n-ai să-mi ceri
Iubire,ca să poţi să speri.

Şi niciodată nu vei şti
Că visul tău se va sfârşi
Şi niciodată n-ai să speri
În infinitul altei seri.

Şi niciodată n-ai să pleci
Pe drumul plin de lacrimi reci
Şi niciodată n-ai să-mi dai
Un strop din colţul tău de rai.

Şi chiar şi-acum când s-a sfârşit
Când am plecat spre infinit
Tu niciodată nu vei şti
Că tot ce-a fost nu va mai fi.

30 APRILIE 1990 – ARINI
DOINA PROMISĂ

Du-mă la izvor de nuc
Unde cânt-un pui de cuc
Cântă, cântă şi suspină
Inima-i de lacrimi plină.

Du-mă la izvor de tei
Unde pasc frumoşii miei
Să nu plângeţi, dragii mei...

Du-mă la izvor de dor
Unde-i omu' călător
Iarba tace şi îngână
Câinii latră pe la stână.

Doru-i dor şi tare-aş vrea
Să m-aşez frumos pe-o stea
Şi să cânt şi să îngân
Lacrimile să-mi infrân'.

Doină, doină, cântic drag
Du-mă la izvor de fag
Unde-i omu' călător
Prin lume rătăcitor.

Cântă, cântă şi suspină
Inima-i de lacrimi plină
Inima-i de lacrimi plină...

APRILIE, 2008 – GERMANIA


ÎNVINGĂTOARE VISURI

Visam să ţin în palmă privirea ta, calda ta privire
Visam să ţin pe umeri secundele în care mă priveai
Visam să port pe buze căldura şoaptelor tale
Şi mai visam să te aud cum taci.

Visam să desluşesc sensul vorbelor tale atât de ciudate
Visam să mă bucur de setea ta de viaţă
Mereu mai înfocată şi mereu mai aprinsă
Şi mai visam să te închid sub pleoapa mea.

Visam să uit tristeţea din ochii tăi
Visam să mă-nconjori cu dragostea ta
Şi să mă faci să sper în nemurire
Şi să uit toate cuvintele de bun rămas.

Voiam să-mi amintesc în fiecare zi de tine
Voiam să fiu o floare albă de cireş
Care să ţi se stingă în palmă încet, încet...
Şi mai visam o stea numai a noastră.

Visam să alergăm pe dealuri, prin munţi şi prin văi
Visam să fim doi călători nevăzuţi pe-acest pământ rătăcitor,
Visam să avem o sanie albă
Trasă de doi neînşeuaţi.

Şi visând mereu la toate acestea
Cu lacrimi în ochi, privind infinitul
M-ai luat de mână şi alergând
Am început să sper că tot ce am visat va învinge.

VINO

Am întins braţele către tine şi ţi-am spus:vino!
Am numărat în gând paşii pe care ar fi trebuit
Să-i faci până la mine şi ţi-am spus:vino!
Am rugat soarele să-ţi lumineze calea
Şi ţi-am spus:vino!
Am rugat ploaia să se ascundă puţin
Şi te-am rugat să vii.
Am cerut cerului să te cheme grăbit
Şi ţi-am spus :vino!
Dar când mai aveai doar un pas,
Doar un singur pas până la inima mea
Totul s-a năruit în calea mea:
Şi cerul şi soarele şi ploaia şi aerul
Şi a urmat o clipă imensă şi grea de tăcere,
În care doar picurii de ploaie mai puteau îngâna
Lacrimile ce-mi cădeau din suflet.

4 OCTOMBRIE 1989 – TIMIŞOARA













A MAI TRECUT O ZI

A mai trecut o zi,un ceas
În miezul unei crude ierni,
Mai e nevoie de-un popas
Pe drumul vieţii să aşterni.

Mai e nevoie de tăceri
Mai e nevoie de-un cuvânt
Dar totul e-ngropat de ieri
Şi zboară spulberat de vânt.


Atât de mult nerăbdători
Cu cei pe care îi iubim
Am vrea să fim nemuritori
Şi-un Univers să reclădim.

Noi ne grăbim adeseori
Şi mai uităm că ne iubim
Spre staţii,destinaţii,gări
C-o floare-n mână noi pornim.

Am vrea să fim de-atâtea ori
Mai mult decât părem a fi
Dar ne uităm adeseori
Şi nu uităm a ne minţi.

Atunci când crezi că eşti iubit
Eşti acuzat de prea mult dor
Nici un cuvânt nedesluşit
Nu îţi mai vine-n ajutor.

Avem în orice zi dureri
Şi ştim că sunt şi le gonim
Şi dupa-atâtea lungi tăceri
Am vrea în ochi să ne privim.

Dar nu putem să descifrăm
Căci codul este prea secret
Şi-atunci pe alt liman plecăm
Să căutăm un drum mai drept.

Cei ce-l găsim avem noroc
Şi dacă nu,mai încercăm
Căci dacă jocul este joc
Toţi nu putem să câştigăm.

Şi totuşi noi ne mai iubim
Chiar dacă veacurile mor
Şi încercăm să ne-amintim
Să ne venim în ajutor.

Veniţi prieteni,să visăm
Că totu-n jur mai bun va fi
Chiar dacă uneori trişăm
Şi mai uităm a ne iubi.

A mai trecut o zi,un ceas
În miezul unei crude ierni
Mai e nevoie de-un popas
Pe drumul vieţii să aşterni.




IUBIREA PIERDUTĂ ÎN PLOI

În vara aceasta noi doi ne-am pierdut
Uitând de iubirea ce-a ars şi-a durut
Curând o să fie şi munţi între noi
Frumoasele clipe pier duse de ploi.

Am fost fericiţi,dar rămânem tăcuţi
Şi-n noaptea aceasta vom merge desculţi
Prin iarba culcată de ploile reci
Pierzându-ne unul de altul pe veci.


Şi cât ne-am iubit şi-am sperat amândoi
Şi cât am fi vrut să rămânem în doi
Dar rănile dor şi nu poţi să le-opreşti
Şi sapă adânc şi te miri că trăieşti.

Ne pierdem încet duşi de alte chemări
Opriţi la-ntâmplare în mari depărtări
Iubirea-i o piatră-aruncată în drum
Din flacăra ei n-a rămas decât scrum.

De ce ţi-ai ales clipa asta să pleci?
Când tristă eram şi simţeam lacrimi reci
Ce greu e când eşti rătăcit prin ninsori
Şi nimeni nu ştie cărarea spre zori.

Durerea e mută şi totul e stins
Şi dragostea moare în sufletu-nvins
Căci viaţa-i făcută să doară mereu
În noi ea loveşte şi-atunci când ni-e greu.

Să rupem în două iubirea din noi
Ce-a fost mai frumos să-mpartem la doi
Şi-apoi să păşim fiecare pe-alt drum
Căci dragostea noastră apune acum.

Privindu-ne-n ochi ca-ntr-o mare de dor
Ne luăm rămas bun cu un tremur uşor
Ne spunem adio,adio şi-atât
Şi totul se stinge-ntr-un ultim sărut.

Dar ploaia va cade pe buzele moi
Şi lacrimi fierbinţi se vor pierde în noi
Şi trişti lângă-un ultim şi vechi felinar
Vom plânge,căci totul a fost în zadar.

Dar poate vreodată vei crede-n sfârşit
Ce mult am sperat şi ce mult te-am iubit
Dar va fi prea târziu să mai ardă în noi
Iubirea pierdută în tristele ploi.

3/4 SEPTEMBRIE 1989 – ARINI












LACRIMILE

Lacrimile mele sunt asemeni clopoţeilor
Care sună la fiecare început de an
Mereu şi mereu cu aceeaşi răbdare inconfundabilă,
Inimitabilă.
Important e să sune cât mai bine.
Să aibă o cât mai bună rezonanţă!
De câte ori aud un clopoţel
Mă gândesc la lacrimile mele
Mari ,zdrobitoare
Care cad în ritmul secundelor,
Care-mi înlănţuie puterile
Şi clipele şi viaţa.
Bătăile de aripi ale sufletului
Sunt ucise fără nici un drept de apel.
Din flacăra mistuitoare a vieţii
Rămâne doar cenuşă.
Şi-atunci,de ce nu ştim să preţuim iubirea?
De ce o îngropăm mereu în ploi,în zăpezi,în furtuni?
Atenţie!moare iubirea...
Şi lacrimile sunt din ce în ce mai grele,
Mai mari şi mai zdrobitoare...
Asemenea clopoţeilor
Ce vestesc începutul fiecărui An Nou
Mereu cu aceeaşi răbdare inconfundabilă,
Inimitabilă.

4 OCTOMBRIE 1989 – TIMIŞOARA




ARMINDENI

În orice colţ de lume aş fi fost
Cu prieteni mulţi,dar mai ales cu nimeni
Eu m-am întors mereu cu-acelaşi rost
Să fiu acasă-n ziua de armindeni.

Când eram tânără,cât aşteptam
Şi cum spuneam la toţi şi pretutindeni
Că vor veni spre seară,cum doream
Băieţii c-o pereche de armindeni.

Şi când la poartă îi lăsau grăbiţi
Şi alergau spre alte porţi şi sate,
Ieşeam mereu cu ochii fericiţi
Şi miroseam pădurea-adusă-n rate.

Cu fiecare an ce se scurgea
Ca într-un joc ce n-are nici un nume
Pădurea,ca şi mine,se-ntrista,
Căci toţi armindenii plecau în lume.

Atât de mult mi-aş mai dori şi-acum
Să-mi umplu nările de primăvară,
Să-mi iasă toţi armindenii în drum
Şi să ne-aducă-acasă dinspre gară.

16/17 IUNIE 1992 – ARINI





LA UN CEAI DE CRUŞIN

Tubul meu digestiv e amar,
Îmbibat cu cruşin,
Croşetez în zadar
Linu-i lin.

Linu-i lin,lerui ler
E amar şi senin
Peste noi,peste cer
Peste-omăt şi pelin.

Mă îmbăt de amar
Mai şi cânt câte-un pic
La un vechi felinar,
De nimic.

Totu-n jur este nins
Întunericul chiar
Peste tot pe cuprins
E amar.

Se mai naşte o stea,
Mai apune un vis
Peste noi,peste cer
A tot nins.

Linu-i lin,lerui-ler
Mă îmbăt de amar,
Dar sunt tot mai stingher
Şi-n zadar.
1 DECEMBRIE 1993 –
în timpul unei cure de slăbire
DE ZIUA TA

E ziua ta,iubite, o zi de-april cu flori
E ziua ta,iubite,cu soare şi amiezi
În clipa asta mare aş vrea să vin în zori
Cu flori de măr pe creştet,iar tu să mă dezmierzi.

Acum,iubite,lacrimi sunt pe flori
Şi lacrimi curg pe albii mei obraji
Şi sufletul mi-e invadat de nori
Şi plouă cu tristeţe şi pe brazi.

Şi ziua ta e cât un infinit
Şi ziua ta e cât o înserare
Şi azi,când mă gândesc cât te-am iubit
Aş vrea să nu mai fie sărbătoare.

În clipa asta suntem numai noi
Cei despărţiţi de munţi,dar cât de-aproape
Şi nu putem să ne-auzim de ploi
Şi nu putem să ne vorbim de ape.

În clipa asta eu aş vrea să fiu
În infinit sau poate mai departe
Şi să-ţi trimit cu sufletul pustiu
Mereu câte un plic până la moarte.

Tu ai deschide cel din urmă plic
Cu totul imprecis,dar liniştit
Şi ai vedea că nu ţi-am scris nimic
Şi doar atunci ai şti cât te-am iubit.


E ziua ta,iubite,o zi de-april cu flori
E ziua ta,iubite,cu soare şi amiezi
În clipa asta mare aş vrea să vin în zori
Cu flori de măr pe creştet,iar tu să mă dezmierzi.

7 APRILIE 1987




























CÂND MOARE UN VIS

Ce greu e când moare o floare,
Ce greu e când moare un vis,
Când soarele nu mai răsare
Nimic nu mai poate fi zis.

Ce bine că lumea mai speră
Când totul în jur e-ngropat,
Pământul e-ascuns că-ntr-o seră,
E ros,condamnat şi uscat.

Nimic nu mai stă în picioare
Şi munţii se clatină toţi
Umblăm zi de zi la-ntâmplare
În nişte trăsuri fără roţi.

Se rupe zăgazul răbdării
Şi lacrimi sparg ziduri şi zări,
Şi-n ceasul din urmă-al răbdării
Ne pierdem pe ninse cărări.

Curajul de-a merge înainte
Dispare cu ultimul tren,
Nimic nu e-n stare s-alinte,
Banalul,umilul refren.

Şi dacă iubirea e-o armă
Şi toţi vom muri împuşcaţi,
Vom trage semnalul de-alarmă
Atunci când vom fi condamnaţi.

Şi când ne vom duce departe
Şi totul va fi mai curat,
Va ninge frumos peste toate
Şi totul va fi îngropat.

8 FEBRUARIE 1992 – CLUJ NAPOCA



























SE DĂ...ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ

Se dă uleiu-n ţara românească
Şi lumea stă cuminte pe la cozi
Că totuşi, au nevoie să trăiască
Având în frunte carduri de nerozi.

Şi zahăr e în ţara românească
La liber sau la raţie,cum poţi
Copiii totuşi trebuie să crească
În ţara asta plină de netoţi.

Se dau şi ouă-n ţara românească
Mereu mai scumpe şi mereu mai mici
Dar nu-i nimic,poporul o să crească
Şi vom ajunge o ţară de pitici.

De toate sunt în ţara românească,
Dar ne-afundăm în beznă până-n gât
Lăsaţi-i dracului pe toţi să pască
Să zacă în mocirlă până-n gât.

Ne-a mai rămas să ne rugăm la ceruri
Şi s-aşteptăm minunea într-o zi,
Dar îngerii sunt prinşi de alte treburi
Şi nu ne mai ajută,orice-ar fi.

Sunt toate scumpe-n ţara românească
Şi grijile se înmulţesc mereu,
Ar trebui un neam nou să se nască
Ca să ne mai ajute...Dumnezeu.

27 MARTIE 1992 – CLUJ NAPOCA

SINGURĂTATE

Stau singură cu faţa către cer,
Privesc înaltul cerului albastru
Şi simt că-ncetul cu încetul pier
Ucisă de-odiseea unui astru.

Privesc amurgul înecată-n vis
Singurătatea cu putere-apasă
În suflet e-un vacarm de nedescris
Şi noaptea e din ce în ce mai deasă.

E-atâta linişte în jurul meu
Încât aud şi stelele cum cresc
E-o linişte ce-apasă tot mai greu
Nici nu mai am cu cine să vorbesc.

E toamna despărţirilor aproape
E vremea frunzelor scăldate-n ploi
De va veni şi iarna să ne-ngroape
Vor piere toate visele din noi.

E viaţa o imensă aşteptare
Un tei plângând mereu spre infinit
Cuvântul ce răneşte şi ce doare
O lacrimă pe ţărmul nesfârşit.

Şi despărţirea e mai dureroasă
Căci totul se măsoară-n despărţiri
Ne îndreptăm spre-o iarnă prea geroasă
Cu paşi prea repezi şi cu reci priviri.

Când viaţa-i o imensă despărţire
Ce poate moartea să mai ia din noi?
Dacă ne despărţim şi de iubire
Ca de povara fiecărei ploi.

Dar dacă viaţa n-ar avea şi patimi
Am fi prea multă vreme fericiţi
Veniţi să ne-ngropăm în mări de lacrimi
Căci totul e-n zadar,îndrăgostiţi!

15 SEPTEMBRIE 1987 – ARINI























AU ÎNCEPUT SĂ CADĂ STELELE

Au început să cadă stelele
Şi să se împleticească căzând printre ierburi.
Au început să cadă stelele
Şi cu ele o parte din cer şi din noapte.

Atunci când stelele cad se spune că moare un om
Dar ce se mai spune atunci când cad toate?
Priviţi oameni buni câte stele sunt în Univers,
Şi toate strălucesc deodată.

Toţi îndrăgostiţii privesc cerul şi stelele
Dar oare stelele ne privesc pe noi?
Ce se întâmplă atunci când viaţa
E o imensă lacrimă
Din care cade din timp în timp câte o stea?

Haideţi să deschidem ochii mari şi să vedem
Ca şi când ar fi ultima oară,stelele...
Haideţi să iubim curat şi frumos
Că ele ne văd şi varsă spre noi
Iubire,ceruri de iubire şi speranţă.

Dar va veni o zi,
Când stelele,dar absolut toate
Vor face un marş al tăcerii
Şi vor începe să se năpustească
Asupra noastră...




E trist pe aici pe la noi,prin lume
Un singur lucru mai putem aştepta.
Să cadă stelele şi să ne lumineze.
Sufletele întunecite prea mult.
Priviţi! Au început să cadă stelele.

30 APRILIE 1996 – CLUJ NAPOCA


























LA MOARTEA TATĂLUI TĂU

Când ţi-am văzut obrajii-nlăcrimaţi
Şi trupul zguduit de-atâta noapte
Eu mi-am dorit ca cei îndureraţi
Să nu mai ştie ce-i cuvântul moarte.

Şi m-am retras de-acolo,să privesc
Cea mai cumplită clipă-a despărţirii,
Şi sufletu-mi plângea neomenesc
În faţa neputinţei şi-a iubirii.

Ca fulgerul veni această veste
Ca stânca ce se prăbuşeşte-n gol
Oricât ne-am tângui,el nu mai este
Căci moartea nu i-a dat prea mult ocol.

Mi-e inima pustie de atunci
Mi-e sufletul un infinit de lacrimi
E ca şi când în beznă te arunci
Şi nu mai poţi scăpa de-atâtea patimi.

Eu mă cufund în gânduri şi-mi doresc
Să fiţi capabili de-a înfrânge soarta
Şi să-ncercaţi să mai trăiţi firesc
Să fiţi o inimă bătând în alta.

Acolo unde veşnic era soare
În casa lor în care tot cânta
A trebuit să cadă o ninsoare
Să-ngroape şi să-ngheţe totu-n ea.

De ce atunci când omu-i plin de viaţă
Şi totul e la locul lui firesc
Ne-apare implacabil moartea-n faţă
Luând cu ea sublimul pământesc.

Nu înţeleg şi nici nu vreau vreodată
Să retrăiesc durerea-aceea grea
Dar aş dori să pot măcar o dată
Să mut viaţa pe o altă stea.

O stea pe care să nu fie moarte
Să nu fie durere şi nevoi
Căci nu mai poţi de viaţă să ai parte
Pe-acest pământ cu oameni trişti şi goi.

De ce cad stelele atât de des?
De ce e viaţa asta-atât de crudă
Degeaba suntem noi în Univers
Când viaţa ca şi moartea nu ne-ascultă.

Şi dacă viaţa asta e-o eroare
Noi trebuie să învăţăm mereu
Să nu ucidem sufletul ce moare
Chiar asta pare lucrul cel mai greu.

Şi dacă-n fiecare zi e noapte
Nu mai putem răbda şi suferind
Ne-apropiem câte puţin,de moarte
Cu fiecare zi,îmbătrânind.




Datori suntem să mergem mai departe
Şi să-nfruntăm necazuri şi dureri
Căci viaţa asta nu-i decât o carte
Ce totuşi are-un mâine-un azi şi-un ieri.

Datori suntem să fim mai buni în lume
Chiar dacă totu-n jur e nefiresc
Chiar dacă oameni ce nu mai au nume
Ne mint şi ne urăsc şi ne-amăgesc.

Ne întristează visele rănite
Ne întristează morile de vânt
Şi toate întrebările rostite
Şi fiecare dureros cuvânt.

A fost odată o poveste tristă
C-un om care-a fost viu până mai ieri
C-un om care acum nu mai există
Cu două inimi pline de dureri.

A fost odată viaţă şi iubire
A fost un om care spera mereu
Dar din sublimă,bună fericire
N-a mai rămas nimic,doar dorul greu.

A fost odată un izvor de viaţă,
Au fost trei prieteni poate prea uniţi
A fost un infinit,o dimineaţă
Dar aţi rămas doar doi să vă iubiţi.




Voi sunteţi şi să nu uitaţi vreodată
Că trebuie de-acuma să luptaţi,
Căci soarele apune câteodată
Dar va-ncălzi obrajii-nlăcrimaţi.

El trebuie să mai răsară iară
Să lumineze chipurile-n zori
Şi trebuie să vină-o primăvară
Să râdeţi iar şi să uitaţi de nori.

3 MAI 1990 – ARINI























TREZIRE

Mi-e inima un cântec de speranţă
Mi-e inima sărutul de pe flori
Şi iarba a-nceput din nou să crească
Şi nu se mai ascunde sub ninsori.

Mi-e sufletul um zumzet de lăcuste
Mi-e sufletul o mare de dorinţi
Aş vrea să plec cu tine către munte
Şi îmi doresc să fim doi necuminţi.

Să ne iubim printre foşniri de frunze
Să ne iubim cu patimă şi dor
S-avem o mare de dorinţi pe buze
Şi să ne contopim într-un fior.

Să ne iubim lasciv printre pârâuri
Şi să privim doar cerul mai apoi
Mi-e dor ca focul inimii să-l scuturi
Şi să topească veşnice ninsori.

Să ne iubim pe la răscruci de drumuri
Când ceasul bate rar şi apăsat
Sărută-mi trupul învelit în muguri
Şi sufletul ce parcă a-ngheţat.

Şi du-mă mai apoi spre dimineaţă
Cu părul peste umeri răsfirat
Şi să iubim păşind din nou spre viaţă
Căci prea ades am plâns şi am oftat.

Îţi mulţumesc,iubitul meu din noapte
Că ne-am găsit acum întâmplător
Îţi mulţumesc că m-ai salvat de moarte
Şi că trăiesc din nou şi îmi e dor.

Să ne iubim mereu muşcând din viaţă
Să îngropăm zăpezile în zori
Şi să ne bucurăm de dimineaţă
Îmbrăţişaţi şi îngropaţi în flori.

APRILIE,2008 – GERMANIA






















NOAPTEA

E iarnă şi stau şi ascult
Fulgii ce cad pe pământ
E mult,e puţin,este trist
Şi totuşi,şi totuşi EXIST.

În mine e iarnă pe veci
Ţi-ai luat rămas bun şi-acum pleci,
Dar bunul acesta rămas
Îmi urlă cu tine în glas.

Şi câinii ce latră hoinar
Îmi fac acest chin mai amar
Pe oricine-aş vrea să ascult,
Dar singură sunt pe pământ.

Şi multul acestui târziu
M-apasă cu frig şi pustiu,
E noapte,e trist şi e şters
Şi-s singură în Univers.

Oprească-se timpul în loc,
Zăpada să mistuie foc
Şi albi ca şi iarna din noi
Să fim doar o clipă în doi.

E iarnă şi stau şi ascult
Fulgii ce cad pe pământ,
E mult,e puţin,este trist
Şi totuşi,şi totuşi EXIST.

22 FEBRUARIE 1989 – într-o iarnă mult prea crudă

DOAR TU...

Tu,neiubita mea iubită,
Tu,neatinsa mea aleasă,
Tu,înflorire a dorinţei,
Tu,floare albă neculeasă.

Tu,ne-ndoită de durere,
Tu,neînvinsă de furtuni,
Tu,fata mea din depărtare,
Minunea mea dintre minuni.

Tu eşti copil şi eşti femeie,
Tu eşti atee şi păcat,
Cu tine viaţa e-o scânteie
La dragoste sunt condamnat.

Tu faci din mine o lumină,
Tu-mi dai puteri să mă ridic
Şi ziua-mi este mai senină
Eu sunt şi mare,sunt şi mic.

Tu faci din mine sărbătoare,
Mă speli cu roua de pe flori
Şi mă topeşti într-o ninsoare
Pe fruntea ta plină de nori.

15 ianuarie 2009 – MÜNSTER –
în timpul unui curs plictisitor de medicină.



FINAL SUBLIM

Final sublim
Nu te dorim
Şi ca să ştim
Că mai trăim
Să ne iubim
Să ne dorim
Să nu uităm
Să ne-amintim
Că vieţuim
Că ne iubim
Că mai trăim
Şi suferim
Dar nu murim
Căci nu uităm
Să ne iubim
Şi dacă ştim
Cum să trăim
Te vom uita
Final sublim.

15 DECEMBRIE 1989 – ARINI










COLIND DE DOR

Miroase-a zăpadă,miroase a ger,
Miroase a seri de Crăciun,
Când linu-i mai lin şi leru-i mai ler
Ţi-aduc o colindă,om bun.

Colindă cu lacrimi,colindă de dor,
Miroase-a sărut şi suspine,
E seară şi tare aş vrea să nu mor,
Aş vrea să respir lângă tine.

Miroase a viaţă,miroase-a destin,
M-aş rupe-n bucăţi pentru tine,
Dar stau şi mai plâng la o cană cu vin
Căci cel aşteptat nu mai vine.

27 DECEMBRIE 2008 – ARINI












ALTE POEZII - Dr.FELICIA FELDIOREAN


CUPRINS


1. ULTIMUL VALS
2. CREZ
3. ULTIMUL SĂRUT
4. PRIN PLOAIA DE FLORI
5. VISEAZĂ-MĂ IARNA
6. ULTIMUL TREN
7. VIAŢA E TOT
8. LINIŞTEA
9. ANOTIMP
10.DEZNODĂMÂNT
11.COLIND PENTRU BĂTRÂNII DIN AZIL.
















ULTIMUL VALS

Când toată iubirea acum s-a sfârşit
Şi noaptea se-aşterne în noi şi-nfinit
Se-aude în taină un trist,ultim vals
Dar noi ne-am pierdut chiar şi paşii de dans.

E totul pierdut în zăpadă din noi
Şi visul ce-a ars peste punţi,peste ploi
Am vrut să plutim într-un vals neuitat
Dar valsu-a murit şi noi doi ne-am uitat.

Se sting chiar şi flăcări când visele mor,
Când nu mai aştepţi nici un alt ajutor
Se rup chiar şi punţi care leagă iubiri
Se îneacă oftând dureroase-amintiri.

Şi dacă şi-a noastră iubire a fost
Să moară în zori,negăsind adăpost
Nu-i nimeni de vină,căci totul e zbor
Şi toate din jur se şi nasc,dar şi mor.

În seara aceasta s-aprindem făclii
Să ardă iubirea cât oameni vor fi
Şi ultimul vals să se-audă încet
Cântat pentru ultimul nostru banchet.







CREZ

Mi-s ochii senini,deşi plouă în lume
Mi-e cântecul crez,deşi crunt ne uităm
Mi-e cerul albastru,deşi nu am nume
Cu viaţa şi moartea pe-un ocean navigăm.

Pe buze am rouă,deşi mor cuvinte
Deşi toate florile s-au sinucis
Mai sunt şi speranţe,dar sunt şi morminte
Mai mult decât ne-ntristează în vis.

Pe cer trec corăbii cu punţile goale
Pe mări navighează aceiaşi condori
Dar paşii mei singuri urmează o cale
Ce lasă în urmă tristeţea pe flori.

Tu strigi către viaţă,eu strig către moarte
Tu cumperi speranţe,eu cumpăr dureri
Tu cauţi doar zi,iar eu caut doar noapte
Dăm clipe în schimbul atâtor păreri.

De-aceea încerc să sfidez prăbuşirea
Încetul cu încetul a acestei lumi,
Deşi-mi întristează şi iarna privirea
Nu vreau să fiu prada atâtor minciuni.

Cunosc plânsul ierbii,dar râd în neştire
Să nu afle iarba că şi eu mă frâng
Şi vreau uneori un minut de iubire
Să uit tot ce-i trist şi să uit să mai plâng.



ULTIMUL SĂRUT

Striveşte-mi lacrima-ntre gene
Striveşte-mi ultimul sărut
Căci am jucat pe-atâtea scene
Doar roluri dintr-un teatru mut.

Striveşte-mi visele în palmă
Striveşte-mi sufletul sub paşi
Căci a venit ultima toamnă
Şi poţi prin frunze să mă laşi.

Striveşte-mi lacrima iubirii
Striveşte-mi şi privirea-n zori
Dar nu uita că fericirii
I se cuvin atâtea flori.

Striveşte-mi lacrima-ntre valuri
Striveşte-mi viaţa în zăpezi
Şi vino-apoi cântând pe maluri
Din când în când să mă mai vezi.

Striveşte-mi clipele în noapte
Striveşte-mi nopţile în zori
Căci ultimele mele şoapte
Se pierd încet,printre ninsori.

Striveşte-mi gândul şi amintirea
Striveşte-mi ochii verzi în flori
Şi-n veci să nu-ţi întorci privirea
Căci m-ai uitat de atâtea ori.

Noi am jucat pe atâtea scene
Doar roluri dintr-un teatru mut
Striveşte-mi lacrima-ntre gene
Striveşte-mi ultimul sărut.

9 FEBRUARIE 1990 – ARINI



























PRIN PLOAIA DE FLORI

A-nceput să plouă cu cireşe mari
A-nceput să plouă cu parfum de crini
Într-o zi de vară am pornit hoinari
Pe poteci cu stele şi cu trandafiri.

E o zi cu soare şi cu mult senin
E o zi de vară cu-adieri de dor
Şi-n această lume singuri noi păşim
Într-o luntre mare şi pornim în zbor.

Cu parfum de roze şi cu fluturi mii
Peste-ntreaga lume e un joc sublim
Şi această vară aş dori să ştii
Că e clipa noastră-n care ne iubim.

E această clipă o imensă stea
E un zbor de păsări şi de nuferi dalbi
Şi cu bucurie şi speranţă-aş vrea
Să fiu doar cu tine şi cu fluturi albi.

Să plutim prin ploaia care ne-a unit
Într-o existenţă plină de iubiri
Şi să ne întoarcem de la infinit
Cu senin în suflet şi flori în priviri.







VISEAZĂ-MĂ IARNA

Visează-mă într-o iarnă,într-o zăpadă rece şi grea
Visează-mă în mijlocul Universului
Adună-mă ca pe o speranţă
Şi dăruieşte-mă copiilor săraci şi trişti şi bolnavi.

Visează-mă iarna,pe ceaţă
Şi risipeşte-mă fără şovăire
Aşa cum odată
Risipeai florile în părul meu.

Visează-mă pe viscol,într-o iarnă
Şi stinge-mă,aşa cum stingi un felinar
Care a ars o iarnă...şi înc-o iarnă...
Şi alte ierni în zadar.

Visează-mă într-o iarnă,într-un sat
Şi-ajuta-mă s-aprind focul în vatră
Apoi colindă-mă,aşa cum numai tu ştii s-o faci
În noaptea Anului Nou.

Visează-mă în iarna cea mai grea
În cea mai îndepărtată parte a lumii
Şi crede-mă,voi zâmbi puţin...
Apoi voi pleca...
Cu părul plin de neaua visurilor tale.

22 FEBRUARIE 1988 – ARINI




ULTIMUL TREN

În gară sunt trenuri ce pleacă mereu
Spre nord sau spre sud sau spre ţărmuri de gheaţă
Când tu vei pleca ia şi sufletul meu
Şi lasă-mi doar noaptea cu lacrimi pe faţă.

Acum vei pleca,şi la geamu-aburit
Te văd că eşti trist şi că totuşi îţi pasă,
Şi chiar dacă pleci spre un alt infinit
Tristeţea şi gândul la mine te-apasă.

E gara aceasta ascunsă-ntr-un sat
Pustie şi rece şi rea şi mohorâtă...
În clipa aceasta şi trenu-a plecat
Şi vreau să nu plâng,dar pe veci sunt pierdută.

E ultimul tren ce-a plecat dintr-o gară
În care eu plâng şi nu pot să te uit
Şi-acum când te văd pentru ultima oară
Adio îmi iau cu un ultim sărut.

Nu ştiu încotro mă voi duce acum
Peronul e trist şi e gara pustie...
E noapte şi nu mai e nimeni pe drum
Mi-e viaţa amară şi mult prea târzie.

Voi merge pe drumul pe care-am venit
Voi merge în nu ştiu ce parte...
Şi poate-oi ajunge să văd în sfârşit
Şi clipa ce duce spre moarte.

31 MARTIE 1987 – BUCUREŞTI

VIAŢA E TOT

Lumina e viaţă şi viaţa e zbor
De păsări ce fulgeră nor după nor
Iubirea e viaţă şi viaţa e vis
Cu aripi de fluturi şi flori de cais.

Un câmp de verdeaţă cu fraged miros
E viaţa aceasta cu trup lunecos
Ea trece aşa precum trecem în zbor
Pe luciul zăpezii c-un simplu fior.

Viaţa e cartea pe care o ştii
Zi după noapte,amurg după zi
E-un dangăt de clopot ce bate mereu
Şi ştim că va trece şi ne este greu.

E zbuciumul mării pe timp de furtuni
E luna ce-ascunde atâtea minciuni
E foşnetul ierbii când trece un cerb
Şi e substantiv,adjectiv sau e verb.

E floarea de colţ a iubirii dintâi
E şoaptă de seară spunând ,,mai rămâi‘‘
E dulcea mireasă cu mers diafan
E cântecul nopţii pe-aripi de pian.

O frază de clipe,de luni şi de ani
Un şir infinit de salcâmi şi castani
Un soare ce stă prea ades după nori
E viaţa aceasta-n mai multe culori.

Şi focul ce arde şi creşte mereu
Şi binele-bine şi binele-greu
Şi plânsul amarnic al celui bătut
Şi râsul sarcastic al celui avut.

E viaţă copilul în lume pierdut
Un semn de întrebare imens,neştiut
Un hohot de râs ce revine mereu
Şi iarba ce creşte acuma mai greu.

Viaţa e-ntregul acest Univers
Cu râuri de lacrimi ce n-au nici un sens
Cu griji,bucurii,cu nevoi şi dureri
Speranţa-ntr-o zi mult mai bună ca ieri.

E-o grea bătălie pierdută în zori
În care învinşii vor fi-nvingători
Iubiţi-o,căci unică e pe pământ
E rază de soare şi boare de vânt.














LINIŞTEA

Ascultă! E ziuă şi e lumină!
Auzi foşnetul frunzelor?
Auzi sunetul izvoarelor?
Auzi pasul săltat al căprioarelor?
Auzi duioasa revărsare a înserării?
Oare auzi?

Ascultă! E noapte şi e dor...
Auzi zborul rândunelelor?
Auzi cântecul pădurilor?
Auzi freamătul norilor?
Oare mai auzi?

Ascultă-mă! Sunt eu.
Auzi când îţi vorbesc şi când te chem?
Auzi când plâng şi când te chem?
Auzi cât sufăr şi mă tem?
MĂ MAI AUZI?













ANOTIMP

Îmbătrânim în fiecare iarnă
Ce trece peste inimi,peste noi
Şi nici nu ştim că mai avem nevoi
Îmbătrânim în fiecare iarnă.

În primăvară-ntinerim puţin
Şi ochii ni-s înlăcrimaţi de soare
În fiecare zi e-o sărbătoare
În primăvară-ntinerim puţin.

Şi vara vine să ne păstorească
Să ne-ncălzească creştetele reci
De-atâta viscol,nins în veci de veci...
Şi vine vara să ne păstorească.

Tomnateci aşteptăm să se-nnopteze
Prin frunzele udate plâng dorinţi
Ne căţărăm visând pe metereze
Şi ne simţim curaţi ca nişte sfinţi.

E-atâta anotimp şi suferinţă,
E-atâta fericire în cuvânt
E-atâta lacrimă în nefiinţă
Că ne ajunge până în mormânt.







DEZNODĂMÂNT

Putem de-acum să râdem,putem ca să iubim
Şi mai putem de-a pururi noi liberi să trăim,
Putem de-acum să râdem,dar plângem neîncetat
Pentru acei ce viaţa să existăm şi-au dat.

Pe-ai noştrii fraţi îi plângem şi îi vom plânge-n veci
Şi dacă ochii noştrii de lacrimi vor fi seci
Vom lăcrima din suflet,din inimă,din gând
Atât cât vom fi liberi pe-acest sublim pământ.

Şi dacă dragii noştrii,cei tineri şi cei mulţi
Au fost mai tari ca piatra şi cei mai falnici munţi
A fost pentru dreptate şi pentru adevăr
Chiar de-au căzut în luptă ca florile de măr.

Noi am uitat să râdem şi am uitat să fim
Dar n-am uitat de-a pururi speranţa s-o iubim
Speranţa a fost forţa ce ne-a purtat mereu
Spre ziua cea de mâine,chiar dacă a fost greu.

Noi am uitat de vise,noi am uitat de zori
Dar lacrimile noastre se vor preface-n flori
Căci a venit şi clipa pe care-o aşteptam
Şi libertatea care respiră-n orice ram.


Să nu ne mai prefacem,să nu ne mai minţim
De-a pururi şi-n vecie noi toţi uniţi să fim
Căci nu putem să-nvingem fără a ne iubi
Şi nu ştim adevăruri din inimă-a rosti.

Eu râd şi plâng la ceasul mâniei celor mulţi
Şi-ngenunchez în faţa copiilor desculţi
Care la Timişoara cu lumânări în mâini
Au fost ucişi de gloanţe trase de cei nebuni.


Veniţi cu toţii,oameni,să plângem pentru ei
Şi pentru toţi aceia răpuşi de cei mişei
Şi să aprindem veşnic pentru acei ce pier
O mie de luceferi împrumutaţi din cer.

Veniţi în ziua sacră a Sfântului Crăciun
Şi închinaţi colinde şi tot ce-aveţi mai bun
Căci poate niciodată nu vom afla prin ani
Câţi brazi în ţara asta s-au declarat orfani.

Atâta să mai facem să plângem în tăceri
Şi să deschidem ochii de lacrimi şi dureri
Căci libertatea doare,cu sânge ea s-a scris
Dar vom păzi-o veşnic,cu sufletul nestins.

Putem de-acum să râdem,dar plângem neîncetat
Şi mulţumim din suflet celor ce au luptat
Pentru că viaţa asta atât de crudă,grea
Să fie cea mai mare şi lucitoare stea.

Celor ce-au căzut,tinerilor,studenţilor,soldaţilor,care au demonstrat forţa de neînvins a românilor.

Fie ca ziua de 22 Decembrie 1989 să fie de-a pururi ziua renaşterii poporului român.

25 DECEMBRIE 1989 – ARINI

COLIND PENTRU BĂTRÂNII DIN AZIL

Motto:Colind,cântec trist
Colind de uitare
Cu ramuri de brad
Îngropate-n ninsoare.

Iubiţii mei copii-bătrâni
Iubiţii mei bătrâni-copii
Nu mai aveţi nimic în mâini
Unde-au plecat ai voştri fii?

Ce semn prevestitor de rele
V-a spus că într-o bună zi
În nopţi fără luciri de stele
Veţi fi mutaţi de-ai voştri fii?

Cu ochi curaţi de căprioară
Din ochii blânzi aţi lăcrimat
Când aţi văzut ultima oară
Casa din care v-au mutat.

Şi nici nu aţi avut pretenţii
Voi aţi avut numai dureri
Şi nici nu pretindeaţi atenţii
După atâtea lungi tăceri.

Vă mai aduceţi voi aminte
Cum contemplaţi fulgii ce cad?
Pentru-ale voastre dureri sfinte
V-aduc o ramură de brad.

Şi vă colind de dor de casă
Şi vă colind de sărbători
Când pâinea rumenă pe masă
O mai simţiţi doar din scrisori.

Eu vă colind în ierni cu stele
Sub geamul vostru stau şi cânt
Acum,când mii de gânduri rele
Aţi adunat de pe pământ.

Răsplata-a ce-aţi făcut la toţi
Pentru al vostru sfânt copil
Şi pentru-ai voştri dragi nepoţi
E-o condamnare la azil.

Aţi suferit şi v-a fost greu
Ca să le fie lor mai bine
Şi-acum vă întrebaţi mereu
De ce le e cu voi ruşine.

Să-nveţe-n şcoli şi-n facultăţi
Voi aţi muncit din greu,cu jale,
Şi v-aţi luptat cu greutăţi
Şi-acum vă stingeţi prin spitale.

Şi nu ar fi nimica greu
Sub soarele ce parcă-i stins
Dar voi îi veţi iubi mereu
Bătrâni senini cu părul nins.




Şi-aşa vă stingeţi prea curând
Povara-atâtor lungi dureri
Eu am venit cu-n singur gând
Să fiţi mereu mai tari ca ieri.

Oameni bătrâni acum cărunţi
Când cerul iernii se dezgheaţă
V-aduc colind de peste munţi
Pentru a vă trezi la viaţă.

Chiar dacă astăzi li se pare
Că-i greu cu voi,că-i bine-aici
Doar voi aţi fost puterea mare
Chiar dacă astăzi sunteţi mici.

Copiii voştrii,necuminti
Să-nveţe de prin dicţionare,
Că mai presus decât părinţii
Nu poate fi nimic sub soare.

Şi nu uitaţi,copii de piatră
Şi să v-aduceţi voi aminte
C-o să îmbătrâniţi odată
Şi i-aţi veghea şi la morminte.

Nu le-a rămas decât privirea
Ce umblă prin păduri şi munţi
Ei au uitat ce-i fericirea
Unui An Nou sau unei nunţi.




Acum,când stelele coboară
Acum,când ninge liniştit
Eu vă aduc colind de seară
De dincolo de infinit.

Şi peste geamul vostru nins
Colind pentru a voastră stea,
Să nu plecaţi de pe cuprins
Cât viaţa-n voi va lumina.

Şi dacă fiii voştri uită
Că existaţi pe-acest pământ
Dă,Doamne,o ninsoare multă
Să ne îngroape pân'la gât...

ARINI – de tăiatul porcului













ALTE POEZII CARE NU SUNT ÎN ALBUMUL DE POEZII


CUPRINS:

1. SĂ-MI VII
2. SUNT PRIMĂVARA
3. LA NOI ÎN SAT
4. NE ÎMBĂTĂM CU VIAŢA
5. RĂMÂN CU TINE
6. PARIU CU VIAŢA
7. NE DUCEM CRUCEA
8. SUNT DOAR UN VIS
9. SĂRUTURI
10. TRĂIESC ŞI MOR
11. CUI ÎI PASĂ?
12. DORUL DE MAMĂ
13. PROTEST ÎN SĂPTĂMÂNA MARE
14. POEM NERVOS
15. TE-AŞTEPT SĂ VII
16. ŞI-AI PLECAT
17. FLORI DE MAI.
18. DE ZIUA SFÂNTULUI MIHAI
19. ROMÂNIA E UN SAT
20. S-A STINS O STEA PE CERUL ROMÂNIEI
21. ZĂPADA SFÂNTULUI ANDREI
22. ZĂPADA PAŞILOR PIERDUŢI
23. FOAIE VERDE,NUCĂ SPARTĂ
24. COLINDUL COPACILOR
25. SINGUR DE CRĂCIUN
26. REÎNVIEREA
27. CE E DESTINUL?
SĂ-MI VII

Eu te sărut, tristeţe visătoare,
Şi te doresc să vii în viaţa mea,
Alăturea să-mi fii când totul moare,
Să-mi mângâi fruntea cu căldura ta.

Să-mi mângâi visele de dimineaţă,
Şi să-mi săruţi obrazul îngheţat,
Să mă trezesc cu soarele pe faţă,
Cu sufletul de viaţă luminat.

Învingem moartea numai cu iubire,
Trăim puţină vreme prea intens,
Ne pierdem raţia de fericire,
Pierzându-ne în noi şi-n Univers.

10.04.2009















SUNT PRIMĂVARA....

Sunt primăvara într-un strop de rouă,
Sunt primăvara într-un mugur viu,
Sunt primăvara dăruită vouă,
Atâta cât am fost şi am să fiu.

Sunt primăvara străbătându-ţi viaţa,
Sunt floarea care-ţi cade pe obraji,
Sunt înflorirea şi sunt dimineaţa,
Sunt roua care plânge printre paşi.

Sunt revărsarea firului de iarbă,
Ce îţi mângâie gleznele mereu,
Sunt infinitu-n fiecare brazdă,
Sunt picătura de la Dumnezeu.

Sunt contopirea nopţii cu iubirea,
Sunt şi cocorul răzbătând prin nori,
Eu îmi doresc să-mi aflu nemurirea,
La tine-n suflet şi cu tine-n flori.

21.03.2010 – GERMANIA










LA NOI ÎN SAT

Ce melodie e în limba noastră,
Şi ce frumoasă e muşcata-n glastră,
E românesc pământul, ca şi limba,
Şi cei plecaţi nu au uitat colinda.

Şi mama văruind în alb copacii,
Când Paştele venea zorindu-şi paşii,
Noi la biserică în sat mergeam,
Cu toţii laolaltă ne strângeam.

Iubeam şi satul, noi iubeam şi iarba
Şi pietrele şi nu ştiam ce-i vrajba,
Şi alergam la şcoală-n dimineţi,
Muiate-n ceaţă, fără de tristeţi.

Ce fericiţi eram şi tare mici,
Acuma suntem mari şi venetici,
Ce bine mai era la noi în sat,
Şi alergam până pe înserat.

Apoi mergeam acas'cu pasul rar,
Beam lapte muls de mama în şuştar,
Apoi mergeam în pat mai liniştiţi,
Şi adormeam cuminţi şi fericiţi.

Am vrea şi-acum să revenim în sat,
Să mergem cu tractorul la arat,
Dar ne-am pierdut prin lume...ce destin,
Dar satul ne aşteaptă să venim.

10.04.2009 – MÜNSTER
NE ÎMBĂTĂM CU VIAŢA

Se-mbată sufletul de dimineaţă,
Se-mbată inima de albe zori,
Se-mbată amintirea de o viaţă,
Ne-mbată şi mirosul unei flori.

Se-mbată ochii mei de primăvară,
Se-mbată ochii tăi de adieri,
Ne-mbrăţişăm în fiecare seară,
Uitând zăpezile de până ieri.

Se-mbată ochii mei de-un val de mare,
Uitat pe ţărm când soarele s-a stins,
Se-mbată gura mea de o ninsoare,
Ce cade dinspre ceruri dinadins.

Ne îmbătăm cu viaţă şi destine,
Ne îmbătăm şi ne trezim mai goi,
Ne îmbătăm ca să ne fie bine,
Ne îmbătăm ca să uităm de noi.

18.09.2009 – MÜNSTER










RĂMÂN CU TINE

Rămân cu tine,căci tristeţea
Ce-atâta vreme m-a răpus,
Am îngropat-o şi-am trimis-o
Pe alte ţărmuri spre apus.

Rămân cu tine,chiar de lumea
E împotriva noastră-acum,
Curajul de-a iubi rămâne,
Şi noi avem acelaşi drum.

Rămân cu tine chiar şi-n noapte,
Nu pot ascunde jalea mea,
Am suferit şi-am fost departe,
Acuma sunt în viaţa ta.

















PARIU CU VIAŢA

Am încheiat pariuri câte-am vrut,
Am câştigat sau am pierdut decent,
Dacă a fost frumos sau doar urât
Am măsurat doar pasul decadent.

Cu viaţa noi am pariat oftând,
Sperând să câştigăm uşor cumva,
Dar ea amabilă, mereu râzând
Nu ne-a dat nici o şansă-a câştiga.

Apoi am încetat să pariem,
Căci frica de a pierde ne-a cuprins,
Şi am plecat cu cel din urmă tren,
Pierzându-ne departe în abis.

Atenţie,deci,dragi contemporani
Ce pariaţi prea des pe-a voastră stea,
Nu mai contează cine are bani,
Căci viaţa nu se poate cumpăra.

Totuşi vom paria cât vom trăi,
Chiar dacă viaţa-i un pariu pierdut,
Nu ne vom pierde dreptul de-a iubi,
În Universul parcă dispărut.

10.10.2009,în avionul de la Dortmund la Bucureşti printre norii negri de ploaie




NE DUCEM CRUCEA

Suntem cuprinşi de-o mare nebunie,
Noi alergăm şi totuşi stăm pe loc,
Totul se-ntâmplă într-o Românie
Ce niciodată n-a avut noroc.

Cât am ajuns să fim de disperaţi,
Nevoile şi lipsa ne omoară,
Muncim ca răzvrătiţii,condamnaţi,
Şi sclavi suntem a tot ce ne-nconjoară.


Ne ducem crucea cât om mai putea,
Ne mai împiedicăm şi mai cădem,
A devenit din ce în ce mai grea
Această cruce-a NAŢIEI-BLESTEM.

Vom merge să votăm a câta oară,
Ştiind sau neştiind ce va urma,
Popor puternic,fă să nu mai doară
De-atâta suferinţă,LACRIMA !











SUNT DOAR UN VIS

Tu,dorul meu,de unde vii
Acum în nopţile târzii?
De ce mă laşi să obosesc
Tot căutând ce nu găsesc?

Acum în nopţile cu dor,
Cu visuri care ard şi mor,
De ce mă laşi să hoinăresc
Şi nu-mi dai timp să te iubesc?

Atunci când tu mă vei dori,
Vor plânge frunzele pustii,
Ai vrea atunci să mă găseşti,
E prea târziu să mă iubeşti...

Căci am plecat pe drum de flori,
Pierdută printre vagi culori...
E prea târziu.. sunt doar un vis,
Pierdut acum în paradis.

14.04.2010











SĂRUTURI

Săruturi pe fluturi,
De dor să mă scuturi,
Prin zbor să mă cazi
Pe muguri de brazi.

Pe valuri de lună,
Pe stropi de furtună,
Pe sân de fecioară,
Pe steaua de seară.

Pe mare de strune,
Pe crudele prune,
Sărut de fecioară,
Sub luna de vară.

Săruturi pe fluturi,
De dor să te scuturi,
Săruturi pe viaţă,
Cu rouă şi ceaţă.

Săruturi pe flori,
De viaţă să mori,
Săruturi pe cer,
Cu lacrimi de ger.

Săruturi pe ape,
Cu rouă în noapte,
Cu lacrimi pe sâni,
Căzute în pumni.

Săruturi pe muguri,
Primite-n amurguri,
Priviri de alint
Pe-al tău chip iubit.

Şi când am să mor
De drag şi de dor,
Săruturi să-mi dai
În ploaia din mai.

05.04.2009 – MÜNSTER,
într-o primăvară în care sufletul a început să reînvie.





















TRĂIESC ŞI MOR

Trăiesc murind şi mor trăind,
Iubesc urând,urăsc iubind,
Nu-i pasă lumii de trăiesc,
Şi nici măcar dacă iubesc.

Mă bate vântul,simt că mor,
Ce-i pasă lumii dacă mor,
Mă bate vântul,sunt un râu,
Apa-i secată de desfrâu.

Sunt floare ofilită-n zori,
Călcată-ades de trecători,
Visez cu ochii larg deschişi,
Dar nu văd fluturii ucişi.

Mi-e rău de tot şi-aş învia,
Şi-aş vrea să fiu pe altă stea
Mai norocoasă,şi-aş dori
Să pot trăi,să pot şopti:

‚‚Iubesc trăind şi mor murind,
Urăsc urând,iubesc iubind,
Şi-i pasă lumii că trăiesc,
Şi-i pasă lumii că iubesc“.

08.04.2009,într-o zi cu greaţă,vomă,psihiatrie şi fără.






CUI ÎI PASĂ?

În fiecare secundă moare un om,
În fiecare secundă se naşte un om,
În fiecare noapte moare o stea,
În fiecare seară un El şi o Ea.

În fiece viaţă e-atâta amar,
În fiece moarte e-atâta coşmar
În orice amurg mai e un bătrân
Ce-agale se aude pe stradă trecând.

Şi oile pasc iarba verde pe plai,
Şi câinii tot latră la stână în mai,
Şi ca o hoinară aş trece prin munţi,
Nu-mi pasă că nu mai ai timp să m-asculţi.

În munţi este iarnă,aici mai sunt flori,
Se naşte-un copil,dar nu sunt ursitori,
În munţi aş pleca o sihastră să fiu,
Să vină amurgul,să fie târziu.

S-adorm şi să văd multe stele pe cer,
Să văd ce aproape mă simt de mister,
Acolo în munţi să trăiesc şi să mor,
Sihastră pe veci c-un destin călător.

08.04.2009 – MÜNSTER




DORUL DE MAMĂ

Motto:Nici nu râd şi nici nu plâng,
Numai dorul mi-l înfrâng.

Mi-e dor de tine,mamă,mi-este dor
De tot ce am trăit şi-a fost odată,
De cum ieşeai adesea în pridvor,
Şi îmi vorbeai frumoasă şi-nţeleaptă.

Mi-e dor de bunătatea-ţi nesfârşită,
De inima ta scoasă la mezat,
Iubirea ta a fost nemărginită,
Prin frunze şi prin flori tu ai plecat.

Ai luat cu tine viaţă şi lumină,
Şi sufletul mi l-ai lăsat pustiu,
Ai fost şi vei rămâne o divină,
Să te iubesc din drum e prea târziu.

Mi-e dor de tine şi-mi va fi mereu,
Sunt singur pe pământ fără de tine,
Dar ştiu că mă ajută Dumnezeu,
La amândoi ca să ne fie bine.

Eu te sărut cu-n ultim tainic dor,
Şi îţi doresc să te mândreşti cu mine,
Dacă mai cred sau nu în viitor,
Cu mine nu-ţi va fi nicicând ruşine.

12.10.2009 – ARINI.

Pentru toate mamele plecate prea devreme pe o altă stea.

PROTEST ÎN SĂPTĂMÂNA MARE

Jucăm în fiecare zi un joc stupid,
Să ne-ncadrăm în planurile lumii,
Iar viaţa noastră este un bolid,
Ce trece peste noi cei vii,postumi.

Jucăm pe-o carte-n fiece minut,
Şi condamnăm curajul şi-omenia,
Cel bun şi competent se dă bătut,
La rangul cel dintâi este prostia.

Trăim într-un milenium de nimic,
Când discrepanţe tot mai mari ne-apasă,
În România Omul e prea mic,
Şi să respiri e greu la noi acasă.

Sunt unii ce trăiesc cu-n colţ de pâine,
Şi cu o firmitură de-adevăr,
E greu să se gândească la un mâine,
Ei nu întrezăresc vreun ajutor.

Căci cei de sus sunt ocupaţi cu toţii
Să viziteze ţările din vest,
Iar oamenii de jos şi-ngroapă morţii,
Fără-a crâcni şi fără un protest.

Speranţa ne e ultima salvare,
Dar chiar şi ea s-a înecat demult,
Noi am avut o ţară roditoare,
Dar nu a rămas prea mult din ce-am avut.

Ce-am mai putea să facem să-nviem,
Şi să ieşim din bezna asta mare?
Noi vom cânta un ultim Requiem,
Şi-om trage clopotele a salvare.

19.04.2009 – MÜNSTER



























POEM NERVOS

De câte ori mă enervez şi plâng,
Mă supără atâta mojicie,
În viaţă eu mă simt tot mai nătâng,
Şi sufletul mi se pare o prostie.

Civilizată sunt şi-am respectat,
Pe orişicine a vorbit cu mine,
Dar când în jurul meu e totul mat,
Nu mai ştiu nici ce-i rău,nici ce e bine.

Stupidă este viaţa asta toată,
Când eşti sensibil eşti luat de prost,
Şi bunătatea este subjugată,
Speranţa nu mai are nici un rost.

Cei care au tupeu şi calcă tot
Ce e în jurul lor,râzând meschin,
Vorbesc de toate ca de un complot,
De cei ce-s slabi le pasă prea puţin.

Mă enervez văzând atâta boală
Ce macină-omenirea canceros,
Mi-e dor de clipa-aceea genială
Când singură am să pornesc pe jos.

Şi am să plec în lumea mea hai-hui,
Să nu mai văd mojici şi disperaţi,
Şi toate visele le pun în cui,
Vă interzic ca să mă mai visaţi.

19.10.2009 – ARINI

TE-AŞTEPT SĂ VII

Mă copleşeşte câteodată dorul,
Când mă gândesc la tine,dragul meu,
Mă doare depărtarea şi fiorul,
Vreau să te am acum la pieptul meu.

Să te iubesc,dar cât eşti de departe,
Să te alint,dar cât eşti de tăcut,
Mă ţintuie privirea ta în noapte,
Iar dacă mă trezesc,ai dispărut.

E greu să te iubeşti sfidând distanţa,
E greu să simţi iubirea din scrisori,
Eu îmi doresc să vii,căci doar speranţa,
E prea puţin când mă trezesc în zori.

Şi singură mă văd în patul rece,
Şi mâna ta nu-i caldă pe-al meu trup,
Te rog să vii,iubitul meu,căci trece
Viaţa ce sfâşie ca un lup.

Să ne îmbrăţişăm uitând de toate,
Să ne iubim printre sclipiri de foc,
Ştim că viaţa e plină de păcate,
Însă iubirea-i singurul noroc.

12.06.2009 – MÜNSTER




ŞI-AI PLECAT

Motto:Tu ai plecat lăsându-mi lacrima
Încununată-n luna dinspre seri,
Tu ai plecat lăsându-mi patima,
Şi amintirile din alte veri.


Tu ai plecat prin fumul de ţigară
Fumată pe-ndelete într-un ceas,
Şi-apoi m-ai sărutat ultima oară,
Ştergându-mi lacrima de pe obraz.

Din ochii verzi cules-ai mângâiere,
Din suflet ţi-ai luat merinzi de drum,
Tu mi-ai lăsat plecând numai durere,
Şi o ţigară înecată-n scrum.

Am fost un felinar pe-a ta cărare,
Am fost o lacrimă pe-al tău obraz,
Iubirea ne-a fost ultima salvare,
Dar s-a pierdut acolo printre brazi.

Tu ai plecat lăsându-mi disperarea,
Şi sufletul întunecat şi greu,
Încerc să-mi caut iarăşi alinarea,
Dar gândul mi-e la tine tot mereu.

Te-ai dus lăsând doar amintiri şi rană,
Şi ochii trişti plini de dureri şi goi,
Iubirea coborâtă din icoană,
Se pierde înecată în noroi.

Noi am visat să vă aducem soare,
Şi am visat să vă aducem flori,
Noi v-am cântat atunci când moare-o floare,
Noi v-am cântat din noapte până-n zori.

11.08.2009 – MÜNSTER



























FLORI DE MAI

Flori de mai pe buze răsfirate,
Flori de mai muiate în parfum,
Flori de mai,dorinţi de mult uitate
Şi pierdute pe un tainic drum.

Flori de mai curate ca zăpada,
Flori de mai culese dintre spini,
Flori de mai ce-ncununează-ograda,
Printre lilieci,printre arini.

Flori de mai pierdute la fereastră,
Luminând tristeţea pe obraji,
Flori de mai trăind iubirea noastră,
Cea pierdută-acolo printre brazi.

Flori de mai ce-au învăţat să moară,
Flori de mai ce-au învăţat un dor,
Risipite-n sânuri de fecioară,
Şi pierdute într-un tainic zbor.

2.05.2010 – ESPELKAMP










DE ZIUA SFÂNTULUI MIHAI


Îţi scriu în noaptea Sfinţilor Mihai
Când bruma rece peste munţi coboară
Şi te întreb pentru a suta oară
De vrei să pleci ori vrei ca să mă ai.

Să îndrăznim a ne iubi curat
Să îndrăznim a ne iubi divin
Dacă paharu-i gol sau dacă-i plin
Nu ne mai scoatem viaţa la mezat.

Aşteaptă-mă şi voi veni în noapte
Să îţi sărut obrajii-nlăcrimaţi
Nu-i bine să se vadă la bărbaţi
Că plâng,dar au şi ei nevoi şi şoapte.

Cine ţi-a scris acest poem dorit
Când omenirea doarme condamnată?
Cine să fie,o frumoasă fată
Puştoaica de la minus infinit.

07/08.11.2009









ROMÂNIA E UN SAT


Doar ia românească,
Mai vrea să ne păzească
De relele din noi,
De ploi şi de război.

Vă spun ce mi se pare-acum,
Că România e un sat
În care fiecare ştie
Când ai venit, când ai plecat.

Când ai venit, când ai plecat,
Nu poţi avea nici un secret,
Căci România e un sat,
Şi telefonul e defect.

Cum stau ţărăncile la poartă,
Aşa stau toţi şi ne privesc,
Poporul meu are o soartă
Ca un blestem nepământesc.

Toţi alergăm spre nu ştiu unde,
Şi nu ştim să venim 'napoi,
Atâta jale mă pătrunde,
Căci oamenii sunt tot mai goi.

Ţărani am fost din străvechime,
Ţărani am fost şi vom muri,
Dar noi ne cumpărăm destine
Pentru-a trăi, pentru-a iubi.

Popor român cu ţara-n spate,
Popor român cu sacii goi,
Cine mai crede în dreptate?
Ne scufundăm de-atâtea ploi.

Şi totuşi eu mai cred în stele,
Şi totuşi eu mai cred în ea,
În ţara mea cu mari sechele,
Eu cred că ea va re-nvia.

Dar trebuie să mute-odată
Mizeria în univers,
Din ţara asta asudată
Ce a luat-o-n sens invers.

Va fi iar linişte acasă,
Va fi iar linişte în sat,
Şi-atunci vom sta din nou la masă
Cu cel sărac, cu cel bogat.

Vreau linişte în România,
Vreau linişte în univers,
Am obosit, mă doare glia
Şi nu mai vreau decât să ţes.

Să ţes o ie românească,
O ie pentru ţara mea,
S-o apere şi s-o păzească
De toate relele din ea.




S-A STINS O STEA PE CERUL ROMÂNIEI


S-a stins o Stea pe cerul României
Şi nu mai are cine lumina,
S-au stins doi ochi albaştri-ai bucuriei
Şi forţei de a da şi a lupta.

El ne-a lăsat mai trişti în astă toamnă,
N-a mai putut,deşi-ar fi vrut să stea,
Frumoasa,trista inimă bolnavă
N-a mai avut puterea de-a lupta.

Noi ne-am rugat cu toţii înspre ceruri
Să nu ni-L ia,să ni-L mai lase-o zi,
Dar Dumnezeu şi îngerii prin geruri
La poezia Lui s-or încălzi...

O zi,un an,o viaţă de-ar fi fost,
Nu ne-am fi săturat de versu-i sacru,
Dar a venit o toamnă cu nerost
Ca să ni-L ia pe cel ce ne-a fost Leacu'.

A fost balsamul nostru într-o vreme
Când sus pe cer nu era nici o stea,
Eram sătui de-atâtea baliverne,
Aveam în inimi Folk şi Flacăra.

Am fost o generaţie prea tristă
Noi,decreţeii ,,Epocii de foc“.
Câţi dintre noi în ţară mai există?
Câţi mai avem putere şi noroc?

S-a stins o stea pe cerul României
Atunci când lumina a mai pâlpâit,
S-a stins o stea cu simţul datoriei,
A ars şi a luptat necontenit.

Ard lumânările în România
Când sus pe cer a mai apus o Stea,
Îl plânge cerul şi îl plânge glia,
Nu ne-a rămas nimic,doar soarta grea...

Ard lumânările în pâlpâire,
Se duce Bardul Limbii Româneşti
Spre noi hotare,dându-ne de ştire
Că vieţile nu sunt decât poveşti...

Povestea Lui a fost destul de tristă,
Povestea Lui a fost destul de grea,
Povestea Lui de-a pururea există,
Povestea Lui e Ţara şi doar Ea...

Pentru ADRIAN PĂUNESCU,într-o noapte de toamnă fără stele

5/6.11.2010 – GERMANIA









ZĂPADA SFÂNTULUI ANDREI

Vă scriu în noaptea Sfântului Andrei,
Când primele ninsori au prins să cadă,
V-aduc un rai cu soare şi crâmpei,
V-aduc o rugăciune pe zăpadă.

Eu vă colind în nopţile cu stele,
Eu vă colind de viaţă şi de stea,
Mă dor toate credinţele rebele,
V-aduc dorinţa de a mai visa...

E iarnă peste brazi şi peste viaţă,
E iarnă peste sufletul meu gol,
E iarnă peste satele din ceaţă,
E-o simfonie într-un si bemol.

Eu vă aduc un dor de libertate,
Eu vă doresc s-aveţi colind frumos,
Se-aud din nou colindele în sate,
Şi ultimul colind etern, duios...

Într-o seară magică,în care ninge atât de liniştit,încât se aud şi stelele crescând.

Noiembrie,2010 – MÜNSTER,GERMANIA








ZĂPADA PAŞILOR PIERDUŢI

A-nceput să ningă peste ochii tăi
Şi zăpada multă te-a acoperit,
Nu mai sunt nici sănii,nici chiar zurgălăi,
Nu mai sună-n noapte peste infinit.

A-nceput să ningă peste părul tău
Şi ţi-e îngropată inima în munţi,
Ninge,că iubirea am pierdut-o-n hău,
Totul viscoleşte ale noastre frunţi...

A-nceput să ningă,poate fără rost,
Pe iubirea stinsă fără nici un vânt,
Totuşi este iarnă şi un adăpost
Nu găsim în inimi,nici chiar în cuvânt.

Ninge peste zarea plină de tristeţi,
Ninge peste mâna ce-o întind spre cer,
Albe felinare stinse în nămeţi
Se zăresc când vise şi speranţe pier.

Te visez departe,mă visezi în iarnă,
Te cuprind cu viaţa,mă urăşti tăcut,
Nu te mai preface,totul se răstoarnă
Şi se prăbuşeşte ultimul sărut.

Sufletu-i zăpadă,inima-i pustie,
Se ivesc pe ceruri doar singurătăţi,
Mă declar învinsă şi-ţi trimit solie,
Fulgul de zăpadă rătăcit la porţi...

Inima-i un clopot,ochii plâng în noapte,
Totul se izbeşte de prea-nalţii munţi,
De miros de cetini şi de mere coapte,
Dincolo de ape,dincolo de punţi...

Totul se transformă în zăpadă deasă,
Lumânări albastre se zăresc în văi,
Tu ai fost probabil ultima ninsoare,
Şi-a căzut zăpada peste ochii tăi...

Ţie se cuvine să mă-nchin,iubito,
Dar nu se mai poate,fiindcă ai plecat,
Inima şi viaţa pe care-ai rănit-o,
S-au suit prea lesne către ceru-nalt.

Mai sunt căprioare care plâng tăcute
Şi îngenunchează lângă mine blând,
În această noapte,în sinistrul munte,
Gândurile mele se aud urlând.

Nu vă fie teamă,drumul este gata,
Inima se zbate înnecată-n plâns,
Nu mai spun nimica,însă plânge tata
Şi mă-mbrăţişează de fiori pătruns.

Mama e departe şi mă rog fierbinte
Să nu se-ntristeze pentru mine mult
Pentru aste vremuri ce nu mai sunt sfinte,
Voi pleca,căci tainic am murit demult...

Tuturor celor cu dor de iarnă şi de viaţă...


FOAIE VERDE,NUCĂ SPARTĂ

Foaie verde,nucă spartă,
Am fost prin lume plecată,
Am umblat cărările
Şi-am cântat ninsorile.

Munţilor cu piatră seacă,
Sunt iar în lume plecată,
Îmi împart cântările,
Plângându-mi Dorurile...

Florilor cu dor de vatră,
Ştiu că m-oi întoarce-odată
Şi-or cânta poienile
Munţii şi vâlcelele...

Frunză verde,nucă spartă
Duce-m-aş în bună Soartă,
Să m-ajute Dumnezeu
Să mă-ntorc la Neamul meu.

16.12.2010 – GERMANIA
În preajma Crăciunului,când sufletul tânjeşte,căutând Lumina şi Pacea.









COLINDUL COPACILOR

Acum,când vine iarna peste noi,
La ora când Crăciunul ne imploră,
M-apucă-un dor de toţi copacii goi,
Ce cântă şi se prind acum în horă.

Pe un copac stă scris Singurătate,
El capul pleacă tot mai supărat,
Cu greu îşi face loc,oftând în spate,
Cu greu respiră fără de păcat.

Pe-un altul e-nsemnat Nădejde Vie,
El vine să ne dea un strop de Rai,
Ca spiritul curat să reînvie
Pe-acest uitat de toţi picior de plai...

Un alt copac uscat este Credinţa,
Credinţa care ne mai ţine demn,
Degeaba ne-am rugat mereu...sentinţa
De-a fi nefericiţi,ne e blestem.

Un ultim,alb copac e fără nume,
El se înalţă,respirând la cer,
Eu l-aş numi acum Înţelepciune,
Ce-nvăluie-omenirea în eter.

Luminile se-aprind în ei,spre seară,
Noi îi privim o clipă,lăcrimând,
S-au strâns şi Ei,Copacii,să ne ceară
Să fim mai buni,să ne iubim cântând.

De-aceea eu vă scriu în Sărbătoare,
Priviţi o clipă stelele cu dor,
Salvaţi Iubirea,Sufletul ce moare
Şi colindaţi de Viaţă şi de Zbor.





























SINGUR DE CRĂCIUN


Sunt singur de Crăciun şi mi-este frig,
Ca lui Isus în paiele-umezite,
Aş vrea să plâng acuma şi să strig,
Dar strigătul se pierde în cuvinte.

Sunt singur în chilia mea din munţi,
Înfricoşarea lumii mă doboară,
Şi trupul meu cu umerii cărunţi,
Se izbăveşte-n fiecare seară.

O rugăciune de aici trimit,
În noaptea când Isus-născut ne iartă,
Tot ce-am urât şi tot ce am iubit
E-un mistic manifest,e-a noastră soartă.

Ca mine mulţi ar vrea să fugă-n munţi,
Departe de a lumii grea povară,
E bine-aici,sunt singur de Crăciun
Şi îngerii-mi colindă către seară.

25.12.2010,dintr-o Germanie înzăpezită şi tăcută.









REÎNVIEREA


Eu am murit ca să renasc mai vie,
Eu am murit ca să vă fiu de leac,
Şi-am reînviat cum reînvie
În fiecare an Isus în veac.

Eu am murit în fiecare noapte,
De câte ori am vrut să vă iubesc,
Nu mi-aţi văzut nici steaua prea departe
Şi nici al meu destin nepământesc.

M-aţi condamnat să vă aduc Iubire,
M-aţi condamnat să mor de-atâta Dor,
Dar aţi uitat Credinţa-n nemurire,
Şi aţi uitat Credinţa-n al meu zbor.

Eu m-am întors acum în primăvară,
Dorindu-vă să fiţi mai fericiţi,
Eu am murit şi nu v-am fost povară,
Am reînviat căci ştiu că mă iubiţi...

17.03.2011 – MÜNSTER









CE E DESTINUL?


Ce e Destinul? se întreabă
Orice copil în leagăn stând,
Destinul este Joc şi Pace,
Destinul este paşnic gând.

Ce e Destinul? se întreabă
Adolescentul mai apoi...
Destinul este doar Iubire,
Ţesută-n zorii unei ploi.

Ce e Destinul? se întreabă
Omul matur,mereu tăcând...
Destinul este o vioară
Ce se aude lin cântând.

Ce e Destinul? se întreabă
Şi cel cărunt şi obosit...
Destinul este Adevărul
Şi tot ce-n viaţă-am dăruit.

Destinul este dimineaţă,
Caldă amiază şi-nserat,
Destinu-i noapte şi e viaţă,
E adevăr şi e păcat.

Destinul e Lumină vie,
E liliacul înflorind,
Este o stea ce reînvie
Şi ultimul,etern colind.

Destinul este şi Nădejde,
Credinţă şi iubire-n veac,
Destinul e Nemărginire,
Medicamentul cel de leac.

Să ne-ndreptăm către Lumină,
S-aprindem flacăra în noi,
Să facem viaţa mai senină,
Îndestinaţi fără nevoi.

Să facem viaţa Sărbătoare,
Pe care s-o trăim frumos,
Să fie-n suflete doar Soare,
Să ne-nchinăm la un Hristos.

Să ne ajute-al nost’ Isusul
Să mai urcăm câte un deal,
Desculţi,cu lumânări în mână,
Mânaţi de-un unic Ideal.

Priviţi-vă în ochi,căci Soarta
Nu v-a dat timp ca să iubiţi,
Recâştigaţi-vă Credinţa
De-a fi o clipă...FERICIŢI !!!

27/28 MARTIE,2011