A trecut o vreme de cand glasul folkistului Jimmy a amutit. Pot spune ca nu te vor uita fanii tai! Sa te odihnesti in pace! 22 iulie 1950-3 Feb 2011

Nu stiu nimic  de Teodor Munteanu  Copacii nu mai plang cu frunze Intr-un februarie pustiu Ei plang acuma fara lacrimi Caci un artist nu mai e viu .  Cine a zis ca moartea-ngheata Cand vine iarna peste noi ? Soseste-adesea nechemata Ca noi sa devenim mai goi .  Si ne uitam unii la altiiC aci nu putem face nimic Da . Omul moare cum se naste In orice zi cate un pic  . Acesta e destinul vietii  Sa protestezi nu e vreun fel . Ramane Dumnezeu scaparea . Cand mori sa crezi c-ajungi la el  . Atunci se naste intrebarea  :De ce sunt planşi ce-i ce-s muriţi  ?Daca-al lor suflet e in ceruri De ce nu suntem fericiţi ?  De ce e trista-îngropăciunea Cu bocete si cu dureri Cand moartea inseamna mantuire Si-o viata-ntreaga in ea speri ?  Raman tacut  .Nu am raspunsul .  Gandesc  .Sunt om  .Dar limitat .  Atata stiu .  Doar ca Zarnescu  Dintre cei vii azi a plecat . Lui Alex Zarnescu Parca imi vine-asa, sa ma strapung Macar un pic, cu degetul la piept, Si cu-n balsam din frunze sa ma ung Si sa imi strig stangaci ca nu e drept, Cum poti sa te ascunzi asa, de noi, Cand nici macar nu ti-am urat de bine ? Te asteptam sa ne astepti pe noi Pe cei care-or muri de dor de Tine. Stelian Maria, Am inceput studiul muzicii inca de mic, la 4 ani. Am inceput sa cant la kitara pe la 16 ani. Prima formatie se numea Amiral si cantam pe la cluburi. Am luat kiar si un premiu la festivalul Cantarea Romaniei.Dupa `70 am cantat o perioada cu formatia Polifonic-turnee in Bulgaria ,unde am luat si un premiu international, Jugoslavia , R.D.G. Ulterior , cam prin 77 am fost membru al formatiei Sincron - Cornel Fugaru. Mai tarziu am conceput formatia Continental cu Nicolae Enache, Romeo Beianu , Nucu Mazilu si Alexandru Zarnescu. Atunci a iesit si primul disc , la Elecrecord , disc intitulat "Ploaie de lumina". In 1980 am intrat la Cenaclul Flacara impruna cu formatia FlaPo , formatie care orkestra si acompania mai multi solisti in cadrul spectacolelor.Am avut , in paralel , si activitate solistica , compunind piese care aveau sa devina destul de cunoscute , castigand si diverse premii-Dor de Eminescu , Ultima zi , Castelul , Dusa-i tineretea si altele. Am scos un dublu album cu Cenaclul Flacara , orkestrind si acompaniind intreg spectacolul. Pe acest disc apare piesa "Dor de Eminescu". Am castigat diferite premii , atit cu formatia cit si ca solist. Dupa interzicerea cenaclului mi-am continuat activitatea concertistica , atat ca solist , cit si ca instrumentist. Colaborari cu diverse televiziuni.....Am colindat lumea in lung si in lat , pe vase de croaziera , sau in turnee "terstre , am fost de exemlu in turneu cu "The Platters" ! Pe urma , cu mare greutate a iesit si albumul meu-"Ultima zi" . VĂ OFERIM UN FRAGMENT DINTR-UN DIALOG ÎNTRE ANDREI PĂUNESCU ŞI REGRETATUL ALEXANDRU ZĂRNESCU oată lumea ştie de celebra melodie Dor de Eminescu, scrisă de poetul Adrian Păunescu şi pusă pe o melodie superbă de Alexandru Zărnescu. În arhiva sentimentală a lui Andrei Păunescu, pe blog, am descoperit în această seară o ultima convorbire dintre acest şi Jimmy Zărnescu, folkistul care de puţin timp ne-a părăit plecând spre cer. Veţi putea să vă faceţi o idee despre felul în care se cânta în Cenaclul Flacăra, despre modul în care conducătorul cenaclului încerca să estompeze avânturile juvenile, poate chiar puţin dispuse spre exuberanţă ale cenacliştilor din acea vreme. Au trecut mulţi ani, dar Cenaclul Flacăra ne inspiră în continuare şi aceasta tocmai datorită valorilor care existau în conţinutul acestui fenomen deopotrivă spiritual şi naţional. Este o lectură frumoasă de sâmbătă seara. O puteţi citi relaxaţi şi poate dornici de dialog. Vă aşteptăm cu impresii şi concluzii: -Jimmy mi-aduc aminte de o celebră piesă "Ordinea de zi" cântată de George Nicolescu. Da, fiindcă el a stat la Cenaclu din 1981 până prin 1982, iar din 1982, până la final, în iunie 1985, piesa a fost cântată de tine. - Începeam noi spectacolul, pe la ora 18, să zicem, câteodată. Dar ştii cum este vara, la ora aia, soare, lumina zilei. Cine să intre primul? Toţi se ascundeau pe la bufet, pe la baie. Boss-ul, Adrian Păunescu, urma să vină puţin mai târziu. Zic: hai, mă, că încep eu. E ceva îngrozitor să cânţi primul. Copiii fugeau pe acolo, după bomboane, nu era nimic în ordine, era ca o serbare câmpenească... - Cheagul nu fusese aruncat în iaurt... - Iar eu veneam şi puneam probleme grave, „Ordinea de zi”: „Viaţa noastră unde e, viaţa noastră ce-aţi făcut cu ea?” Bineînţeles că lucrurile se urneau, uşor-uşor, piesa fiind bună. Şi de aia am rămas cu imaginea asta caraghioasă, cu mine spunând ca la o ceremonie: „Şi acum, grupul Flapo are onoarea de a deschide acest spectacol cu piesa Ordinea de zi”. - Mulţi dintre cântăreţii şi actorii Cenaclului au murit, Vali Sterian, Florian Pittiş, Anda Călugăreanu, Gil Ioniţă, Gil Dobrică, Tatiana Stepa, Valeriu Penişoară, Dorin Liviu Zaharia, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Emilian Onciu, Nicu Vladimir, Nicolae Florei, Constantin Dragomir, Ion Hagiu, Nicolae Enache, Mihai „Marti” Popescu (Iris), Liviu Tudan (Roşu şi Negru), Niki Dinescu şi Dana Guţu (Totuşi), Andrei Almaşi, Vasile Mârcă „Bucovină”, Lorin Stănescu, Constantin Gherghina, Costas Caracostas, Ovidiu Haidu, Iulia Iosipescu, Nicolae Cenan şi organizatorii Alexandru „Tata” Medar, Gheorghe Amuza şi cine ştie pe cine am uitat... Ultimul, despre care mi-a spus tata chiar azi, Augustin Frăţilă, poetul şi cântăreţul, prietenul mai mic al lui Nichita Stănescu... ... „Eu mi-s ficior făcut în cânt / Şi dintr-o ţâţă-am supt pământ / Şi din cealaltă vale-deal / Şi-un piept de spart pentru Ardeal.” - Ai citat din piesa lui Augustin Frăţilă, „Baladă pentru Transilvania”. Ai compus tu însuţi multe balade. Care este povestea cântecului „Barierele”? - E un cântec la care ţin mult, îmi place în mod deosebit, chiar faţă de celelalte piese ale mele, mai ales uniunea dintre text şi melodie e formidabilă, cel puţin după părerea mea. Cântecul s-a scris tot în maşină, prin 1984 cred, ca şi „Dor de Eminescu” în 1982. O Dacie, precis! În care erau cel puţin doi grei, eu şi Adrian Păunescu, plus şoferul, plus nu mai ştiu cine. Anterior, eu eram cu autocarul şi ne-a oprit un acar, care nu ne mai dădea drumul: hai, domne, dă-ne drumul, nu vezi că nu vine niciun tren? - În autocar mergeau cenacliştii, dar cum ai ajuns în maşina lui Adrian Păunescu? - Sigur că mergeam cu autocarul, pentru că acolo fumam, vorbeam tot felul, aveam diverse lucruri pe care le făceam, jocul cu stafiile, tot felul de nenorociri. Şi Boss-ul mă cheamă: „Hai, Jimmy, să facem o piesă, cu bariera, cum ne-a oprit!” Eu aveam un schelet de piesă deja făcut şi mi-a fost uşor. Adrian Păunescu a scris imediat textul şi gata: „Încă n-am vorbit,  Nu ne-am sfătuit Cum să-nvingem piedicile, cum,  Încă nu e clar,   Chiar pentru acar,   Rostul barierelor pe drum.”  (una dintre barierele din judeţul Mureş, după cum îşi aminteşte Carmen Păunescu). - Cu „Dor de Eminescu” a fost la fel? - Nu chiar. Aveam piesa, cu alt text evident, dar Boss-ul, după ce a ascultat-o, a spus să ne mai gândim. Şi apoi a scris poezia. - Cum erau versurile iniţiale ale acestui cîntec, devenit clasic în folkul nostru, care începe cu  „Într-o lume relativă,   Ce-a făcut şi-a desfăcut,   Eminescu-i remuşcarea   Dorului de absolut...”? - Nu mai ştiu exact, dar cam aşa:  „Porumbelul ce se-nalţă   În înaltul cerului...”  Am mai scris cu Boss-ul piesa „Ultima zi”, care a luat premiul pentru compoziţie, în 1984 cred, şi „Castelul”... - Se întâmplau multe în turneele Cenaclului Flacăra. Inclusiv se juca fotbal, iar Alexandru Zărnescu era portarul echipei Cenaclului... - Acasă! - Mai jucaseşi fotbal înainte? - Ei, jucasem! Pe mine tata nu mă lăsa să joc fotbal, să fac niciun fel de sport, nici patine nu mi-a luat, ca să nu mă lovesc la mâini, pentru că studiam vioara. - Ai început bine, cu vioara, cu muzica clasică, apoi ai rupt lanţurile şi te-ai apucat de chitară electrică. - Am început cu clasică, pentru că aşa era şcoala. Taică-meu ar fi vrut să cânt populară. - Dar ai cântat şi populară. - Da, dacă te referi la faptul că am acompaniat oameni care cântau populară, pe... Ana lui Manole sau pe nu mai ştiu cine. - Se cântau destule piese folclorice şi la Cenaclu, iar trupa voastră de acompaniament, Flapo („Flacăra Pop”), cânta orice, dela rock la folclor, din toate zonele ţării şi în mai multe limbi. - Am cântat şi ungureşte. - Unii debutanţi urcau pe scena Cenaclulu, dar, în afară de linia melodică, nu ştiau nimic. În câteva secunde, voi prindeaţi din mers ritmul şi tonalitatea şi cântecul începea să sune mai bogat. - Jerry Schwartz era cel mai mare meşter la bombăneli. Eu şi Jerry eram precum cei doi moşi din Muppets Show: ia uite, au venit şi ăştia, pe ăştia cine-i acompaniază? Şi tot el, Jerry, răspundea: cum cine? Formaţia de acompaniament a României, Flapo! Acum trebuie să recunosc că rezultatele nu erau întotdeauna cele mai bune. Unele erau foarte bune, altele mulţumitoare, au fost şi unele rele. - Dar spectacolul mergea mai departe şi asta era cel mai important. De fapt, cenaclu înseamnă cerc, laborator. - Ţin minte că venise pe scenă o fetişoară, mai închisă la culoare, la piele... - O fi fost rudă cu Obama? - Cred că era mai degrabă rudă cu Mădălin Voicu. Ea a început să cânte, am început şi eu şi le-am spus: hai, Jerry, hai, Romică, râca-tâca-râca-tâca, iar ea ţipa la microfon: nu aşa, că e manea, e manea! De unde să fi ştiut şi să fi făcut eu manea, că nu cântasem aşa ceva până atunci? - Dacă s-ar fi făcut prea multe preparative, se pierdea esenţa Cenaclului, prospeţimea, spontaneitatea, şi poate că spectacolul nu mai era atât de viu, iar stadioanele nu mai vibrau la fel. - Sigur! Majoritatea orchestraţiilor dela Cenaclul Flacăra le-am făcut din mers. Spectacolele ţineau mult, după cum ştii, ajungeam, cântam, mâncam pe la unu noaptea, dacă mai beai o vodcă sau un pahar cu vin, era gata ziua... - Dar alcoolul era interzis la Cenaclu. - Bineînţeles. Dar lucrurile interzise sunt cu atît mai interesante. - Cum vă strecuraţi? Fiindcă era lege de fier: fără băutură în turneu! - Am cel mai tare răspuns la chestia asta. De fapt, nu eu, ci Enache. Nicolae Enache venea cu o ladă de vodcă. Când coboară cu liftul, cine venea, să urce cu liftul? Boss-ul! „Enache, ce faci cu sticlele alea?” „Ce să fac, boss, le duc înapoi.” Totul a fost de parcă de asta le-a luat, ca să le ducă înapoi. Ăsta a fost ţelul lui. - Fără această rigoare, nu cred că putea A.P. ţine în frâu echipa, în anii în care erau mai multe spectacole decât zile, cu manifestări de 6-7-10 sau chiar 12 ore, cum s-a întâmplat la Galaţi, la Gala 1000, din iulie 1983. - Măi, Andrei, erau oameni de diverse condiţii, de diverse educaţii, după cum ştim amândoi. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar, dacă le spunea: „Aveţi şi voi grijă, beţi, dar să fie onorabil”, în secunda următoare, majoritatea celor care sunt de calitatea respectivă s-ar fi îmbătat. Am şi exemplul dela Reghin (iarna lui 1984). Era un frig crâncen, eram cu mănuşi, minus foarte multe grade pe stadion. Jerry – şi el cu mănuşi. Puneai mâna pe coardă, frigea! Şi a venit Boss-ul şi a zis: „E frig, hai, beţi şi voi una mică!” Jur că n-a durat o jumătate de oră şi toţi erau strâmbi. - Ţin minte. Romică Beianu, după trei zile, când l-a întrebat tata de ce miroase a alcool, i-a răspuns: „Păi nu ne-aţi dat dumneavoastră voie să bem alaltăieri? De atunci e mirosul.” - Asta e cu interdicţia la băutură. Eu am înţeles foarte bine despre ce era vorba. Mai pe ascuns, se bea, normal, mai puţin. - Dacă lăsa liber consumul, după două zile se termina turneul... - Sau făcea Adrian Păunescu singur turneul, că nu mai avea cu cine să lucreze. În mod normal, nici nu ar fi trebuit să le spună să nu bea, pentru că un artist, înainte de spectacol, nu trebuie să bea deloc. - Ce aştepţi dela viaţă, Alexandru Zărnescu? - Să ne revedem, să ne reauzim, să fim mai des împreună şi să iasă albumul meu.