Carte de vizita-Mircea Cartarescu

Mircea Cărtărescu, scriitor: „Faţă de singurătate am un complex dragoste-ură“ Scriitorul Mircea Cărtărescu (55 de ani) vorbeşte despre copilărie, tema cea mai întâlnită în scrierile sale. Fratele său geamăn, Victor – un alter-ego pe care nu l-a cunoscut –, a dispărut la vârsta de un an. Cărtărescu îşi aminteşte că reţinea pe loc poeziile pe care mama lui i le citea o singură dată. Spune că a fost un copil şters şi că în adolescenţă se izola, preferând lectura continuă. „Adevărul": Dacă ar fi să reconstituiţi imaginea următoare din copilăria dumneavoastră: „O casă minusculă, o plită şi mama care ne citea"...  Mircea Cărtărescu: Acei primi ani ai vieţii mele sunt perioada care mă preocupă cel mai mult din tot ce am trăit. Am avut un frate geamăn, Victor, de care nu-mi aduc aminte, pentru că el a dispărut la vârsta de un an şi jumătate. Amândoi am fost internaţi cu dublă pneumonie într-un spital. Eu am scăpat, iar el nu. Moartea lui încă nelămurită bine (ca şi pura lui existenţă, de altfel) este trauma vieţii mele, cam tot ce-am scris se leagă de asta, l-am simţit mereu ca pe un alter-ego al meu. Întotdeauna am simţit că-mi lipseşte ceva, ca şi când, privindu-mă-n oglindă, n-aş vedea pe nimeni. Ce s-a întâmplat a fost din cauza condiţiilor îngrozitoare în care trăiam. Părinţii mei erau veniţi de la ţară, mama era ţesătoare, tata lăcătuş, şi locuiam într-o cămăruţă închiriată, undeva în Colentina, ce semăna cu o celulă de închisoare. Îmi povestea mama că până la vârsta de un an nu m-a coborât din pat, pentru că pe jos era ciment rece. Hrana era lipsită de calorii, trăiam cu macaroane, cu marmeladă, părinţii făceau mari sacrificii să-mi procure puţin lapte. Erau vremuri mizerabile. Elev al Liceului Cantemir din Bucureşti, în clasa a XI-a Ce vă citea mama? Cele mai limpezi amintiri mă arată în braţele mamei, în pat, ea citindu-mi, ţinând o carte în faţa noastră. Unele pasaje le înţelegeam foarte bine, altele nu. De pildă erau într-o carte nişte ghicitori, îmi amintesc una cu o barză care avea „în picioare răşchitoare/şi-n spinare o căldare". Nu înţelegeam nimic din asta. Îmi citea şi din literatura pentru copii propagandistică, sovietică, din vremea aceea: „Svetlana nu merge la şcoală", „Unchiul Stiopa miliţianul"... Se pare că aveam de atunci o memorie neobişnuită pentru versuri. Reproduceaţi cu uşurinţă?  Mi le citea o singură dată şi le şi învăţam, pe la 2-3 ani ştiam pe de rost o cărticică de 40 de pagini de poezii. Orice auzeam că rima îmi intra imediat în minte. Îmi povestea mama că la vreo 3 ani adunam copii în jurul meu şi le spuneam poezii la nesfârşit. Eu nu-mi aduc însă aminte de asta. Ce fel de copil aţi fost, timid, singuratic, necomunicativ?  Am fost un copil foarte şters, care se mulţumea cu locul trei-patru în ierarhia copiilor din grup. Stăteam deoparte, modest, cu unul sau doi prieteni la fel de liniştiţi ca şi mine, însă mă bucuram foarte tare de copiii care conduceau grupurile, îi admiram mult. Am fost mereu fascinat de personaje, dar n-am vrut să fiu eu însumi un personaj. Eu stăteam într-un colţ şi-i priveam ca şi când ei ar fi fost pe o scenă, îi iubeam ca pe nişte actori de cinema sau de circ. În cartea „Levantul" aţi împrumutat unui personaj vocea bunicului dinspre mamă, un bunic pe care l-aţi numit „aproape legendar". De ce?  Este singurul bunic al meu pe care mi-l amintesc. Pe acest Dumitru Badislav îl ştiu într-un fel ca pe mine însumi. Când venea în Bucureşti şi trăgea la noi mă învârteam numai în preajma lui. După mama, este cel mai puternic personaj pe care l-am cunoscut şi descris vreodată. Era un om dintr-o bucată, nu era atins de civilizaţie. Ar putea semăna puţin cu Ilie Moromete, vorbea acelaşi grai muntenesc. Era deosebit de aspru, fără să fie cu adevărat rău. Nu-i plăceau copiii, parcă-l aud spunând mereu despre mine: „Haoleu, să fie el al meu, ce i-aş mai pune pielea-n băţ!". Iar atunci când mergeam la el acasă, în satul Tântava, la 20 de kilometri de Bucureşti, acolo era pentru mine paradisul. Casa lui înconjurată de livadă, cu corcoduşi, cu gutui, cuptorul unde făcea mâncare, şopronul enorm ca un hangar, butoaiele uriaşe în care făcea ţuică de prune, toate astea erau uluitoare pentru mine, copil crescut pe asfalt. Ţin minte cum se adunau cu toţii, el, mama şi surorile ei, seara, la lumina lămpii din perete, în faţa mesei rotunde, în mijlocul căreia turnau mămăliga, pe care-o tăiau apoi cu aţa... Apoi se punea mâncarea în fiecare strachină, iar alături erau păhăruţele cu ţuică în care pluteau boabe de piper... Luminile şi umbrele care cădeau atunci pe chipurile lor pâlpâitoare mi-au rămas foarte adânc în minte. Aţi găsit vreun indiciu în istoria familiei care să vă spună de unde vine aplecarea dumneavoastră către literatură? Sora mea şi cu mine suntem primii intelectuali propriu-zişi din familie. Ne-am trezit amândoi filologi, nu se ştie cum şi în ce fel. Verii noştri sunt oameni practici, au făcut inginerie şi altele asemănătoare. Despre ce a fost mai înainte de bunici nu ştiu, şi nici nu i-am întrebat pe ai mei. În mod sigur au fost însă ţărani cu toţii. Vă amintiţi un bun prieten din copilărie, o figură care se distinge între celelalte? Da, este unul care mi-a rămas mai puternic în minte. Se numea Lucian, era un băiat extraordinar. Avea părul cârlionţat, ceea ce mi-l făcea şi mai atrăgător, şi vorbea aproape numai despre cai. Îmi amintesc mulţi alţi prieteni din gaşca din spatele blocului, mulţimea de băieţi - pentru că fetele aveau jocurile lor separat - în care rolurile erau foarte bine distribuite. Vara hoinăream toată ziua ca nişte nomazi prin Parcul Circului. Între cam 8 şi 13 ani a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele, cea care trăieşte mai cu seamă în „Nostalgia", dar şi în pagini din „Orbitor". "Moartea fratelui meu Victor, ca şi pura lui existenţă, de altfel, este trauma vieţii mele, cam tot ce am scris se leagă de asta. Întotdeauna am simţit că-mi lipseşte ceva.'' Una din două Feodor Dostoievski sau Lev Tolstoi?Feodor Dostoievski. Andrei Tarkovski sau Nikita Mihalkov?Andrei Tarkovski. Ezra Pound sau E.E. Cummings?Ezra Pound. Paul Valery sau Arthur Rimbaud?Arthur Rimbaud. „Moromeţii" sau „Cel mai iubit dintre pământeni"?„Moromeţii". „Ion" sau „Pădurea Spânzuraţilor?„Ion". Mihai Eminescu sau Nichita Stănescu?Mihai Eminescu. Pablo Picasso sau Marcel Duchamp?Marcel Duchamp. Motanul Behemoth sau Azazello („Maestrul şi Margareta")?Motanul Behemoth. Aleoşa, din „Fraţii Karamazov", sau Anna Karenina?Aleoşa. „Armata mi-a băgat minţile-n cap" Urmată apoi de suferinţă. Spuneţi în „Jurnal": „Între 16 şi 27 de ani am trăit într-o singurătate absolută, inumană, în care nu am avut niciun prieten şi nicio iubită".  Mereu am avut o tendinţă spre introvertire, dar ea s-a accentuat în adolescenţă, când lucrurile au deviat aproape către patologic. Petreceam pe atunci şase şapte ore pe zi citind, şi ajunsesem să trăiesc doar în literatură. Intrasem atât de tare şi de nesăbuit în asta - aşa cum se aruncă un prost înotător în locul cel mai adânc - încât mă mir că nu am ajuns, pur şi simplu, în acea perioadă un schizofren. Colegii începuseră să se teamă de mine, mă priveau ciudat, eram tot timpul singur, iar dacă mă întreba cineva ceva îi răspundeam cu un citat din Thomas Mann sau din Kafka. Eram de-a dreptul un freak. Cât priveşte „ale tinereţii valuri", le priveam pe fete ca pe nişte aliens, nu mi se păreau din specia umană. Credeam sincer că n-o să am niciodată o iubită, în primul rând pentru că nu ştiam cum să mă apropii de o fată. Mi-a fost greu să mă adaptez convenţiilor lumii erotice. Am avut totuşi o prietenă în liceu, pe care o însoţeam zilnic timp de o oră şi jumătate până în fundul Pantelimonului, unde locuia. Mergeam pe jos, discutam, iar când ajungeam în faţa casei îi spuneam doar „la revedere", nici măcar de mână n-o luam. Mă întorceam apoi acasă, uneori printr-o caniculă topitoare, altă oră şi jumătate. În toţi aceşti ani de singurătate trebuie să mai fi fost şi altceva cu care vă umpleaţi timpul. Pe atunci, esenţial, nu făceam decât să citesc. Eram un maniac al cititului. Acasă aveam o cameră a mea şi acolo mă trânteam pe pat, cu cărţile mele, şi citeam până ­se-nnopta. Uitându-mă în urmă sunt de multe ori înspăimântat: nu ştiu dacă aş fi rămas cu mintea întreagă, mă îndreptam evident spre o rupere totală de lume. Dar a venit armata şi mi-a mai băgat minţile în cap. Părinţii nu s-au îngrijorat? Ba da. Părinţii meu nu m-au încurajat niciodată să scriu literatură. Pe la 16 ani începusem deja să scriu versuri, mergeam şi la un cenaclu foarte bun, la Liceul Cantemir. Ai mei au găsit la un moment dat un caiet în care scriam poezii despre moarte, nebunie, sinucidere... Ce-a fost şi atunci! Un timp au făcut totul ca să mă scoată dintre cărţi: nu pot decât să-i înţeleg, şi eu aş fi făcut la fel în locul lor. Când aveam 13-14 ani, mă dădeau afară din casă cu forţa ca să mai ies la vreun film, să mă mai plimb, să mai fac şi altceva. Şi mă găseau după jumătate de oră la uşă. Nu mă interesa lumea. Mă interesau numai cărţile. Şi cum aţi făcut faţă armatei? Imediat după Bac am făcut nouă luni de armată, şi acolo am trăit primul şoc al datului cu capul de realitate. Acolo nu mai puteai evada în citit. A fost foarte dur pentru un copil care nici până la pâine nu se dusese, care avusese totul de-a gata. Timp de o lună de zile, de pildă, am făcut de gardă în Bărăgan, în mijlocul pustietăţii, la minus 20 de grade, pe furtuni de zăpadă. Mi-am zis că dacă n-am pierit atunci aveam să trăiesc cât e veacul. Experienţa asta extraordinar de dură a fost asemenea şocurilor electrice care se administrează celor care o iau razna. M-am mai trezit la realitate şi am intrat în facultate oarecum vindecat psihic. Spuneaţi undeva că aţi fost foarte bun ca adolescent, dar că sunteţi neinteresant ca adult.  Din punctul meu de vedere ca scriitor, interesanţi cu adevărat sunt numai cei neformaţi. Pentru ­Gombrowicz omul real nu se ridică niciodată la înălţimea ideii de om (cu O mare), el rămâne fundamental un fel de adolescent. Un adult nu se dezvoltă, ci involuează. Şi el este demn de a fi descris ca personaj, dar în măsura în care rămâne copil sau adolescent, în care refuză maturizarea. Vă mai bântuie dorinţa „maniacală" de singurătate, cum o numeaţi? Am faţă de singurătate un complex dragoste-ură. Nu pot nici cu ea, nici fără ea, ca în unele cupluri unde dragostea e „cu năbădăi". Când mă întâlnesc cu prietenii mă simt bine, dar în acelaşi timp am nostalgia orelor de singurătate. Dar când sunt singur, iarăşi mă simt izolat şi exclus. E o pendulare între foarte slabul meu instinct gregar şi instinctul mult mai puternic al îndepărtării de oameni. De care totuşi mă bucur uneori enorm. Am trei-patru prieteni foarte apropiaţi, pe care îi văd continuu. Nu mai vorbesc de familie, fără de care nici n-aş putea respira. Aţi încheiat trilogia „Orbitor", cartea vieţii dumneavoastră, printr-o imagine din copilărie. Aţi vrut să punctaţi ataşamentul faţă de acel timp sau nu aţi putut, pur şi simplu, să încheiaţi altfel? „Orbitor" este un roman care a crescut organic, fără un plan iniţial. Finalul trilogiei m-a luat şi pe mine prin surprindere. Nu aş fi crezut că va fi legat de imaginea mamei care are doi băieţi gemeni, de acest joc magic dintre mamă şi copiii ei. Scriind, m-am văzut limpede la vârsta de un an, l-am văzut şi pe Victor, imaginea mea în oglindă, mi-a apărut şi mama ca o regină care-şi poartă cei doi feţi cu părul de aur în braţe. A fost o epifanie, o imagine uimitor de clară, care mi-a venit dintr-o dată şi despre care mi-am dat seama că acolo trebuia să fie, că era sinteza întregii cărţi şi esenţa esenţei vieţii mele. "Timp de o lună de zile am făcut de gardă în Bărăgan, pe furtuni de zăpadă.'' Carte de vizită - S-a născut la 1 iunie 1956, în Bucureşti. - 1980 – A absolvit Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii Bucureşti. - 1980 -1989 – profesor de limba română la o şcoală generală din Colentina, funcţionar la Uniunea Scriitorilor, redactor la revista „Caiete critice“. - Scrierile sale au primit numeroase premii: „Levantul“ – premiul Uniunii Scriitorilor, în 1990, „Visul“ – premiul Academiei Române, în 1989, „Nostalgia“ – premiul pentru cea mai bună carte străină, „Orbitor – Aripa stângă“ – premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, în 1996. - A predat literatură română şi străină la universităţile din Amsterdam, Viena şi Berlin. A primit importante burse internaţionale în Statele Unite, Germania, Franţa, Italia, Austria şi Ungaria. Scrierile sale au primit toate premiile literare româneşti importante, şi premiile internaţionale Giuseppe Acerbi (2005) și Vilenica (2011). Opera sa e tradusă în 14 limbi.