Poezia care pune degetul pe rană -Clara MARGINEANU

Poezia care pune degetul pe rană Autor: Clara MARGINEANU 18 iulie 2011 Adrian Păunescu are ceva din aura lui Rasputin. Poetul fascina şi inspira tea­mă, era deopotrivă aclamat şi con­tes­tat. Personalitate pregnantă până la stridenţă, voce puternică şi inconfundabilă, devorant, pătimaş, Adrian Păunescu a făcut din poezie un exer­ci­ţiu de exorcism. Şi-a recunoscut slă­bi­ciunile: "Mă iscălesc pe gura ta cu bi­ciul/ Iubirea este singurul meu vi­ciu". Arzând, sufletul său explora Si­be­rii, într-o nesfârşită beţie a sim­ţu­ri­lor: "N-am ştiut niciodată să beau, dar am ajuns să cred că o viaţă de iu­bi­re nu poate fi altceva decât noaptea marii beţii". Cu o energie debordantă şi cu înflăcărare contagioasă, Adrian Păunescu, perfect conştient de forţa sa empatică, domina masele. Stadioane vii scandau versuri şi cântau plân­gând; poeziile sale au fost cunoscute de milioane de oameni, unele au căpătat notorietatea şi rezistenţa fol­clorului. "Rugă pentru părinţi", "Re­petabila povară", "Totuşi, iu­bi­rea"... "Orice s-ar spune, Adrian Pău­nes­cu a fost condamnat să fie goarnă so­cială. Prometeu cu ficat uman şi, totodată, vultur care-l devoră (...). Escaladând serpentinele unui destin poetic singular, eul liric al lui Adrian Păunescu ajunge la o cotă de unde nu mai poate coborî, fără să-şi frângă gâtul. Un personaj complex, drama­tic, care dă greutate generaţiei sale. Alergând după popularitate, a şi întrecut-o." (Marin Sorescu, "Uşor cu pianul pe scări", Ed. "Cartea Ro­mâ­nească", 1985) Poetul care s-a declarat a fi un ma­re patriot, care s-a bucurat de re­cu­noaştere, prestigiu şi libertăţi în re­gimul comunist l-a speriat la un moment dat pe Nicolae Ceauşescu. Popularitatea imensă de care s-a bu­curat Adrian Păunescu a fost conside­rată un pericol, cultul personalităţii din vremea aceea nu tolera voga imensă a poetului, astfel că în 1985 cenaclul condus de Adrian Păunescu a fost interzis. În acele circumstanţe, a pierdut şi postul de redactor-şef al revistei Flacăra. Atunci s-a re­cunoscut, probabil, liber să sufere. S-au dus campanii grele împotriva celui care scrisese cândva: "Orişice mi-aţi face, bine-mi va cădea", dar, prin am­biţie şi forţă, şi-a recâştigat întrucâtva statutul de leader de opi­nie. A de­venit senator în Parlamentul Ro­mâ­niei, a editat reviste, a scris şi şi-a publicat volumele de versuri. Revenind la charismaticul Rasputin, devenit erou popular de legendă, se ştie că a fost un oficial al curţii imperiale ţariste, era supravegheat în­dea­proa­pe, dar nu era acceptat de socie­tatea aristocrati­că din Sankt Petersburg. În perioada primului război mondial, Rasputin a devenit ţinta acuzaţiilor de influen­ţă nepatriotică la curte. I s-a tot pro­mis că va fi elimi­nat. I-au administrat cianură, gloanţe şi lovituri, iar el în­că respira... Adrian Păunescu a oficiat tă­mă­duirea ­prin cuvânt. Rugăciunile sale rosteau disperarea lucidităţii cu care şi-a înţeles destinul: "Cu mâinile la ochi-care sunt zece/ şi care văd şi nu mai pot să plângă,/ al lumii încă şi fiinţă încă/ poetul pe pământ, în fugă trece...". Poezia lui Adrian Păunescu seduce pentru că pune degetul pe rană. Spaţiile dintre cuvinte par a fi timp dăruit pentru suspin. Pare că îşi transferă durerile, melancoliile, re­vol­tele direct în sufletul cititorului, pentru a-i fi pentru moment ceva mai uşor, lui, poetului, şi a-l face pe celălalt să simtă, să simtă cu adevărat incandescenţa şi fiorul. "Va trebui să mă credeţi pe cuvânt că Păunescu este unul din puţinii poeţi mari în stare să-şi vândă caii, diligenţa, drumul, şeriful şi bandiţii pe un singur vers bun (...). Când e poet şi scrie, parcă auzi cum cade roua. Fiindcă adevărul cel mare, rostit cu gura plină, e că Păunescu poate fi un poet de neînlăturat, avid de glorie, întunecat, plin de himere, iar în cântecele cele mari, plin de îngăduinţă." (Fănuş Neagu, "Cartea cu prieteni", Ed. "Sport-Turism", 1979) Adrian Păunescu atinge cu versurile sale puncte nevralgice, înţeapă cu săgeţi înmuiate în metaforă direct în călcâiul lui Ahile. Are poeme a căror tensiune urcă cititorul pe acele piscuri emoţionale în care nu mai are nici o şansă. Se împiedică de o la­cri­mă şi cade răpus în braţele iubirii răz­bu­nate prin cuvânt. "Eu sunt autorul/ tragediei pe care o joacă atâţia./ Adolescenţi şi adolescente/ Se vor regăsi teatral/ În poemele mele de dragoste/ Pe care le restitui lumii/ Ca pe o boală de care voiesc să mă lepăd/ şi nu pot." ("Iubiţi-vă pe tunuri", 1981) Sau: "Voi veţi trăi în mine/ Zidiţi în versul meu/ Puţini de bunăvoie, iar ceilalţi de nevoie/ Vă voi salva de moarte, mă veţi urî mereu,/ Cum şobolanii poate că îl urau pe Noe." ("Poemul ci­ta­ţie pentru erorile lumii") Adrian Păunescu a scris sute de mii de versuri. Cărţile sale volumi­noa­se, cu coperte alb-negru, încorporează o operă uriaşă. Se ştie că avea o incredibilă uşurinţă de a scrie despre orice, oricând. Marin Sorescu a scris că Păunescu ar putea versifica, dacă ar avea câteva zile de conce­diu, întreg Dicţionarul explicativ al limbii române şi precizează: "Are în cap mii de rime, care cer versuri înapoia lor, precum laţul spân­zu­ră­torilor de gâturi. Un prestidigitator în stare să îţi scoată porumbelul şi din piatră seacă, fâlfâind". (Marin Sorescu, "Uşor cu pianul pe scări") Păunescu, cel care a scris poeme lungi, am­ple, rimate, lăsând impresia uneori că nu a spus tot ce ar fi putut spune într-un poem desfăşurat pe câteva pa­gini, ne dinamitează obişnuinţele, li­vrându-ne şi poeme scurte, for­mu­lări precise, în vers liber. Acestea sunt reunite în volumul de faţă, cu titlul "Poezii cu un singur punct". Sunt de fapt splendide şi uneori paradoxale "observaţii de viaţă", cum se preci­zează în subtitlul cărţii. "Cel mai mare respect/ ţi-l acordă ţăranul/ Când îşi pune pantofii/ Care-l strâng." ("Re­s­pect") Sau: "Rare momentele în care România/ Să fi putut transforma harta ei geografică/ În harta ei isto­rică" (Rar), sau: "Suntem, vai/ o ţară mică,/ Pe care n-o nimereşte/ Nici glonţul" (Punct). Despre virgulă, ne spune că este un punct care plânge. Adrian Păunescu este atent la tot şi toate, observă, înregistrează, foto­gra­fiază detalii, caută sensuri şi înţe­le­suri. Captează şi retransmite sen­za­ţii auditive şi vizuale, extrage esen­ţia­lul din aspecte aparent derizorii, trans­feră în vers faptul divers. "Ţân­ţarii au început să se hrănească,/ încet-încet,/ cu insecticidele/ pe care le aruncăm asupra lor." (Ecuaţie) Cri­ticul şi istoricul li­terar Alex. Şte­fă­nescu scrie în "Istoria..." sa că opera lui Adrian Păunescu ar câştiga foarte mult prin antolo­gare. În paginile consistente dedicate poetului, consideră că seria de "Opere complete" ale lui Adrian Păunescu s-ar putea numi chiar "Enciclopedia României", explicând: "Reacţionează prompt la tot ce află din ziare şi reviste, de la radio şi televiziune, de la cunoscuţii care îl vizitează sau îi telefonează, din investigaţiile pe care le face pe cont propriu, călătorind neobosit. În mod special îl interesează România". La 20 iulie, Adrian Păunescu ar fi împlinit 68 de ani. Domnia sa, poe­tul care a scris: "Iarba va fi/ cea mai populară ediţie/ a mormântului meu". Nu i s-a dat otravă, nici nu a fost îm­puşcat cu gloanţe, precum Rasputin. A avut însă vânătăi pe tot sufletul şi a fost ciuruit de trăiri paroxistice. În­să, aşa cum îl ştim, ne putem gândi că res­piră pe undeva. Fie şi doar în căr­ţile pe care le deschidem. Sursa: http://www.jurnalul.ro/cultura/carte/poezia-care-pune-degetul-pe-rana-584914.html