.jpg)
| Cultură - Literatură |
| Scris de Gheorghe A. Stroia |
Lumină, culoare, sentiment, vibraţie, sacrosanctul dor al rădăcinilor
Tulburaţi adesea de cotidienele lipsuri ori de proble-mele pe care le au de surmontat, oamenii nu-şi mai găsesc timp, pentru a realiza că sunt fiinţe superioare, dotate cu inteligenţă, suflet, memorie, sensibilitate. Nici nu e de mirat, în astfel de crunte timpuri, când pentru realizarea ori împlinirea unui vis, oamenii se strămută pe alte meleaguri, cu speranţa acerbă de a le fi mai bine, cu speranţa găsirii rostului firesc şi a echilibrului.
O astfel de poveste are şi Felicia Feldiorean, plecată din România şi stabilită, de ceva vreme, în Germania, o ţară cu norme şi canoane sociale, etice, politice, democratice – foarte stricte. Plecată spre împlinirea aceluiaşi vis - o viaţă mai bună - Felicia Feldiorean a realizat că este, de fapt, prizoniera propriului său ideal, încarcerată de propriile sale aspiraţii. Prinsă între două lumi - cea sperată şi cea aflată – îşi percepe visul ca fiind irealizabil. Mai ales, într-o lume în care nu-şi poate afla locul, o lume rece şi implacabilă, ce n-o reprezintă. Într-o lume în care – probabil – resimte mai acut ca niciodată, dorul de cei dragi, dorul de ţară, prin fiecare vibraţie, prin fiecare emulaţie născută din sacralitatea plaiurilor natale.
Poezia Feliciei Feldiorean este născută tocmai din această aprigă dorinţă de echilibru, de linişte, de rostuire prin creaţie. Două sunt temele esenţiale, pe care poeta le abordează în versurile sale: absenţa persoanei iubite (iubirea neîm-părtăşită) şi dorul de ţară (ca manifest, ca stare de revoltă). Există ideea, împărtăşită de altfel de critica literară, că o poezie care nu transmite o minimă doză de militantism, poate fi considerată fără importanţă de către lectorul modern. Deliberat, poate, o astfel de stare de revoltă, implicând militantismul pus în slujba revigorării umanului, are şi lirica Feliciei Feldiorean.
Izvoare limpezi, filtrate prin amplele vitralii ale ogivelor sufletului, versurile prezentului volum au „ceva” din crâmpeiele întinse, scăldate de necunoscut ale Onirului şi, în acelaşi timp, „ceva” din ceţurile gri ale Stixului, trădând nelinişte şi pasiune, frământare şi dor – amplificate până la durere. Reconstituind tablouri existenţiale, unele „rezumând” experienţe cotidiene, poeziile „Petalelor de suflet”, pe lângă stilul concis şi melodicitatea dată de versul calin, în tempo clasic, cu rimă aproape perfectă, au câte o referinţă temporală, creând impresia de jurnal intim. Cu siguranţă un jurnal, nu atât în sens strict, cât un jurnal ce poate fi al fiecăruia şi ale cărui pagini pot fi recunoscute de cititor ca fiind ale sufletului său. Adnotările referenţiale au rostul de a crea certitudini asupra spaţiului ori timpului şi, mai mult, asupra stării „traversate” în momentul respectiv. Multe dintre ele au o notă de confesiune, pe un ton de melancolie, vădit marcată de importanţa momentului la care se referă. Lucru întâlnit - de altfel - în referinţele spaţio-temporale ale artei haiku-ului din Extremul Orient.
Cu alte cuvinte, Felicia Feldiorean, ştie să dea - celui care-i savurează poezia - motive de reală dependenţă, să aducă orizontul său mai aproape de sufletul lectorului, să convertească dorurile sale în momente de trăire cvasi-euharistice – în genere. Aşa după cum se poate constata, în poezia sa există - mai mult decât evident - un dor mortificator, dar şi un respect deosebit pentru rădăcinile profund româneşti. Experienţele, pe care Felicia Feldiorean le trăieşte şi le împărtăşeşte cu generozitate, sunt de tip osmotic, sfera cognoscibilului se întrepătrunde cu persuasiune cu cea a imaginarului, creând adevărate efervescenţe, prin care spiritul este obligat să se elibereze.
Departe de a se dori perfectă, arta scrierilor Feliciei poate fi considerată inovatoare, sinergică, profund umană, emanând o lumină specială, disipată în…petale de suflet. Pentru a descoperi pas cu pas lumina versurilor, simplitatea şi efervescenţa mesajului, limbajul elevat şi ales cu foarte mare precauţie, ideile exprimate - înregimentate într-un univers dilematic existenţial, este obligatoriu ca plăcerea lecturii să fie lăsată cititorului. Iată, spre exemplificare, câteva dintre trăirile inspirat redate prin versurile prezentului volum: „Pe buze am rouă, deşi mor cuvinte/ Deşi toate florile s-au sinucis” (Crez); „Să plutim prin ploaia care ne-a unit/ Într-o existenţă plină de iubiri/ Şi să ne întoarcem de la infinit/ Cu senin în suflet şi flori în priviri.” (Prin ploaia de flori); „Visează-mă în iarna cea mai grea/ În cea mai îndepărtată parte a lumii/ Şi crede-mă, voi zâmbi puţin.../ Apoi voi pleca.../ Cu părul plin de neaua visurilor tale.” (Visează-mă iarna); „E-atâta anotimp şi suferinţă,/ E-atâta fericire în cuvânt/ E-atâta lacrimă în nefiinţă/ Că ne ajunge până în mormânt.” (Anotimp); „Învingem moartea numai cu iubire,/ Trăim puţină vreme prea intens,/ Ne pierdem raţia de fericire,/ Pierzându-ne în noi şi-n Univers.” (Să-mi vii).
În poezia Feliciei Feldiorean ninge. Ninge cu petale de suflet, ninge cu zăpezi imaculate, strivite de căderile implacabile ale infinitelor coloane ce străjuiesc orizontul. Ninge cu flori, ale căror corole sfârşesc împrăştiate în ploi atemporale, reconstituind geneza ori prefigurând sfârşitul. De sus, de la înălţimea unui suflet, se intuieşte coborârea cerurilor, aducând peste suflarea deja amorţiţă, mişcările aripilor serafimice, precum fluturii evadaţi din nimfe. De peste vârfurile brazilor codrilor seculari, adie parfumul de ancestrală cetină, concentrată într-un anotimp al regăsirii. Al reîntâlnirii cu sinele tulburat de viscolele existenţiale, de furtunile şi dilemele cotidiene. Pe cărarea însângerată de dorinţe a Lunii, coboară lin, precum un alizeu rănit din dragoste, o ploaie de petale…de suflet.
Se poate spune despre lirica Feliciei Feldiorean că este un melanj de ritmuri, stiluri şi sonorităţi alternante, toate (re)constituind sonoritatea veşmântului de mătase al Poeziei, sărutate de dorul abisal al Cosmosului. Împrumutând – uneori – rezonanţe ale clasicismului francez, ea capătă – alteori - rezonanţe pseudo-simboliste ori cvasi-romantice. Prin accentele erosului său melodramatic, fără urmă de trivialitate, prin multitudinea de motive abordate, se poate spune că „Petale de suflet” expune o poezie barocă, romantic motivată prin inspiraţie şi sentiment. Uneori, izvorăşte din sufletul poetei o lirică dulce, care cântă pământul, venerează ţăranul român, cum în „răzmeriţele” operei lui O. Goga sau în „nunţile” lui G. Coşbuc. Deşi în tempo clasic, ea este – totuşi – de factură modernă. O simfonie închinată omului – în general. O muzică suavă, ce constituie fundalul şoptit-sonor al unei ingenue piese de teatru, în trei acte: iubirea, dorul, peste care se suprapune starea de revoltă.
Şi, uneori, se poate constata o febrilă asemănare cu lirica poemelor lui Adrian Păunescu, recitate în şedinţele cenaclului Flacăra (Deznodământ), evidentă, mai ales, prin dragostea şi dorul nestăvilit pentru rădăcinile sale profund româneşti. Uimire, amestecată cu rugă, spre propăşirea adevă-ratelor valori ale spiritului românesc: lupta, onestitatea, genero-zitatea şi arhicunoscuta sa ospitalitate. Dovezi existenţiale ale capacităţii de supravieţuire a omului modern, printre nenumă-ratele capcane ale propriului său timp. Un timp din care va ninge – cu siguranţă – dacă nu cu flori, măcar cu zâmbete de firească acceptare. O carte scrisă este – de fapt - parte a unui sfârşit discret, în care artistul află scânteia declanşatoare a unui nou început. O scânteie ce are forţa de a motiva devenirea, după principiul enunţat de Charles Dubois: „Să fii capabil în orice moment să sacrifici tot ce ai, pentru ce ai putea să devii”.
Gheorghe A. Stroia
Sursa:
http://www.universulromanesc.net/index.php/cultur/literatur/332-felicia-feldiorean-petale-de-suflet-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu