.jpg)
Mirabela Dauer una dintre cele mai plăcute prezențe pe scena muzicii ușoare românesti, cu peste 35 de ani de carieră, o artistă iubită și admirată se consideră o persoană populară, dar normală. Nu-mi place să vorbesc despre mine, spune Mirabela… amintindu-și de copilăria tumultuoasă pe care a avut-o.
Cine v-a trasat drumul in viată?
Ca om m-a format familia, îndeosebi tatăl meu dar și Dumnezeu a avut un cuvânt de spus. M-am născut de religie iudaică si acum 16 ani m-am convertit la ortodoxie. Mi-am dorit foarte mult asta, chiar dacă există un singur Dumnezeu pentru toate religiile, eu mi-am dorit să pot intra intr-o biserică ortodoxă și să mă închin. După ce am fost botezată în biserică am simțit o chemare puternică de la Dumnezeu și am vrut sa mă retrag la o mănăstire, să mă călugăresc dar preoții si prietenii cu care m-am sfătuit mi-au spus că nu sunt pregatită pentru asta, că e mult prea greu pentru mine să mă retrag din cele lumești și atunci am renunțat.
Vorbiți-mi de copilărie, de familia dumneavoastră.
Am avut o copilărie grea. Părinții mei au fost niște oameni modești și onești. Tatăl meu era un om minunat, integru, care m-a învățat foarte multe lucruri frumoase. La mine în casă nu am auzit niciodată certuri, discuții și asta m-a format . Din păcate, în marea parte a copilăriei mele, de la 3 la 14 ani, mi-a lipsit tatăl. A fost închis din motive politice și a fost eliberat după mulți ani spunându-i-se că a fost arestat dintr-o eroare judiciară. Consider că cea mai mare “nenorocire”din viața mea a fost lipsa tatălui meu la vârsta la care aveam cea mai mare nevoie de el.
L-am vizitat in primul an de închisoare și apoi a fost transferat tocmai la Poarta Albă și l-am revăzut când a fost eliberat și eu aveam 14 ani, eram deja o domnișoară. Au fost ani grei pentru mine si sora mea care este mai mare cu 7 ani decât mine. Ce dezbrăca ea, imbrăcam eu, iar pantofii ei nu mi se potriveau, erau prea mari, iar ca să-i pot incalța le puneam o bucată mare de vată la vârf. Mama n-a muncit niciodată, era o alintată dar era gospodina casei. Sora mea, a trebuit să muncească încă de la vârsta de 9 ani. După școală,mergea la magazinul,”București” si făcea și ea ce putea pe acolo ca să câștige un ban. Uneori mâncam pâine cu magiun, iar atunci când aveam și unt era o adevarată sărbătoare.
Banii și faima obținută peste timp v-au schimbat?
Nu m-au schimbat, am rămas un om bun, milostiv, un om căruia îi place să vadă oameni bucuroși, fericiți. Am făcut foarte multe fapte caritabile chiar dacă nu sunt bogată dar nu imi place să mă laud cu asta și nici nu aștept nimic în schimb. Nu poți face cuiva un bine și pe urmă să te bați cu pumnii în piept să arăți ce generos ești tu. Totuși am rămas marcată de faptul că nu am avut ce imbrăca si încălța in copilărie și acum am acasă nenumărate perechi de pantofi și îmbrăcăminte, sute cred.
Cum a fost revederea cu tatăl, a venit schimbat?
Nu. Când a venit acasă tata era iarnă iar eu nu aveam paltonaș iar el și-a dat jos haina kaki de deținut și mi-a făcut mie o hăinuță. După aceea, a avut grijă să recupereze anii în care nu a fost lângă noi.
Cum ați început să cântați?
Încă de copil am început să cânt la școală iar mai târziu am mers la casa de cultură ,,Turturele”care era pe lângă poșta Vitan în București. Țin minte, că eram destul de mică și acolo cânta orchestra radio, condusă de maestrul Sile Dinicu iar eu mă duceam pe lângă ei și cerșeam atenție, căutam să mă bage in seamă. Dacă mă dădea cineva afară pe ușă eu intram pe geam și invers. Eram foarte ambițioasă, îmi doream foarte tare să cânt. Adoram această meserie. Dacă mă întrebi astăzi dacă mai ador această meserie sau dacă mi-aș fi dorit să fac altceva în viață eu îți răspund că NICODATĂ nu mi-am dorit altceva și chiar dacă aș mai avea o viață eu tot cântăreață m-aș face. Din păcate, după anii 1990 este mult mai greu în meseria asta pentru că trebuie să te lupți cu kitsch-ul și cu tinerețea care nu întodeauna este de valoare. Totul se bazează pe imagine, o imagine cât mai scandaloasă și indecentă. Asta se caută azi. Aș fi ipocrită dacă m-aș plânge, eu sunt iubită în continuare de oameni, chiar și peste hotare chiar și de către cei din presă. Fiecare cântec al meu înseamnă ceva pentru mine, e o bucată din mine. Sunt o romantică incurabilă.
Care credeți că este secretul unei familii reușite?
Comunicarea. Este cel mai important lucru într-o familie, într-un cuplu. E greu să-ți găsești sufletul pereche.
Dumneavoastră ați găsit sufletul pereche?
Nu, nu l-am găsit niciodată dar nici nu l-am căutat iar acum nu cred că mai am timp pentru așa ceva, nu mă mai interesează. Mă consider o persoană împlinită așa cum sunt acum.
Credeți in soartă, în noroc?
Nu cred sau mai bine zis nu cred că trebuie să cred in soartă pentru că soarta ți se poate schimba oricând. Știi cum e vorba aceea ,,soarta ți-o mai faci și singur” adică cu mâna ta și în rest… ce-o vrea Dumnezeu! Eu mă simt o persoană norocoasă .
Sursa:
http://www.revistapasiuni.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu