SOAREnDAR !

Cei ce ma iubesc, ma cauta...cei ce ma urasc.....tot ma cauta..:) Eu ii prefer pe cei ce ma iubesc.....cautati-ma mai mult ! Va dedic o melodie nouă, veselă , optimistă și plină de viață , pe versurile sorei mele  Felicia Feldiorean si muzica frumoasă a lui Marius Cristi Popa.
RAOUL - CIRESUL (2014)

                                            
Pentru Tine, fiinţă cu suflet de dor , am darul Frumosului !
                                   Nu ştiu să fiu  nici clipă,  nici veşnicie , nici apă, nici uscat , nici Cer, nici Pământ , nici                                                 multe altele , dar am învăţat de la voi să fiu OM ! 
                                                    Să iubesc  şi să mă dăruiesc iubire ! 
                                                             Întindeţi mâinile pentru a primi 
                                                                      Dragostea mea!
  M-am regasit in poezia ta 
                                                                             Mariana Stratulat Rogoz


Nu conteaza ce gandesc altii despre tine...conteaza ceea ce sti tu ca esti !Daca m-ai întreba vreodată ce-mi doresc din toată inima, ţi-aş răspunde - fără să stau mult pe gânduri - că-mi doresc sănătate pentru cei pe care-i iubesc!

Eu sunt romanca, deoarece asa imi spune inima, eu simt cine sunt, iar patria ma cheama spunandu-mi numele cand sunt departe de ea.Trebuie cu toti sa ne mandrim ca suntem romani, deoarece nicaieri în alta parte nu ne vom simti asa ca acasa !Cand sunt plecata am un dor nebun de casa. Memoria pastreaza intotdeauna doar cele mai frumoase momente si ai impresia ca acolo unde nu esti tu, acolo e …acasa! Acasa - radacina sfanta de Mariana Rogoz Stratulat mp3-ady

Asculta mai multe audio traditionala
Adevaratele valori omenesti nu se vad in ceea ce ai. Ele se simt doar de oamenii care sunt in stare sa le simta! In asteptarea noului an...caldura si mult zambet in suflet...

Nu ar trebui sa ne cautam trecutul in viitor......clipa nu seamana cu cea din trecut si nici cu ce vom trai. Nu spune ca fericirea a murit doar pentru ca tu o visasei altfel.....doresteti mai mult.....fii tu insuti , viseaza mai mult.....crede in visele din realitate....zambeste mai mult!

Poezii Felicia Feldiorean - Colaj

Bun venit in casa mea virtuala.....Va multumesc tuturor celor care veniti in vizita, chiar daca veniti in tacere si plecati la fel, si sper ca macar ceva din "casa" mea sa va aduca lumina in privire si sa va faca sa reveniti. Va doresc tuturor doar BINE SI FRUMOS in viata ..Tot binele Universului sa fie cu voi si cu cei dragi voua!

duminică, 16 septembrie 2012

La multi ani frumosi, binecuvantati, cu iubire si multi prieteni alaturi ! Maria Nagy






invitat pe blog: Sorin Teodoriu

Maria Nagy - muzica pop rock din anii 1977 - 1983

Închipuieşte-ţi că este toamnă şi suntem cu toţii împreună. Nu o să-ţi fie greu pentru că toamna este anotimpul cu care ne-am obişnuit atât de bine. O primăvară sau o vară ar fi cu mult mai greu de imaginat chiar şi într-un vis. Şi cât de bine îi stă toamnei cu noaptea şi cu vântul. Ascultă cum şuieră crengile copacilor, felinarele caselor se clatină ca nişte mingi de aur în beznă. Nu este frig. Undeva scârţâie o poartă metalică în sunete joase, grave şi ameninţătoare. Şi mai sunt aceste scântei argintii care trec fulgerător prin noi. Obloanele de lemn se agită, pocnesc înfundat, iar ferestrele oarbe privesc către străzile înguste. Ne înconjoară un fel de ceaţă sau praf, sunt şi umbre şi copaci care strigă subţire şi gros, iar drumul pare mai mult o iluzie. Numai scânteile sunt reale şi se înmulţesc, dansează în vânt ca nişte şoapte nepământene care ne atrag, ne împing într-un joc neînţeles.

De nicăieri apare cineva, se apropie o fată. O recunosc chiar dacă nu îi disting decât faţa şi părul negru, are ochii ciudaţi, schimbători şi mari. În lumina felinarelor culoarea lor bate spre negru şi spre verde.
- Ce părere ai? mă întreabă.
- Ochii tăi sunt fascinanţi, Maria. Aşa cum se schimbă mereu, îi răspund şi o aud cum râde.
- Nu despre ochi te întrebam, ci despre locul acesta.

Nu răspund, încerc să-mi amintesc cum am ajuns aici şi de fapt ce înseamnă aici.
- Îţi spun eu, aici înseamnă Remetea, locul unde m-am născut.

Confuzia şi incertitudinea capătă dimensiuni abisale, pentru că atunci când visezi nu conştientizezi că visezi, nu îţi spune nimeni că visezi. Se întâmplă şi gata. Remetea... cunosc o localitate Remetea din vremea când făceam stagiul militar la Sfântu Gheorghe. Dacă la satul acesta se referă, atunci mă aflu în mijlocul Ardealului. Pe atunci făceam marşuri interminabile şi nu mai ştiu cum de-am ajuns într-o dimineaţă chiar deasupra satului. Privind de sus, din munte, vedeam doar acoperişuri cărămizii din care se deschideau spre cer doi sau mai mulţi ochi, acoperişuri ce păreau că aleargă deasupra gospodăriilor până departe, către celălalt munte. Se jucau iluzoriu şi riscant, se îmbinau, făceau ocoluri şi uneori rămâneau suspendate în gol, ca imediat să urce sau să coboare într-o căutare continuă. Altădată aveam impresia că-şi agaţă sprâncenele mirate în vreun turn mai înalt, o clipă apoi iar lunecau.

Acestea sunt amintirile mele despre Remetea anilor 1980, numai că acum este noapte şi toamnă.
- Vino cu mine să-ţi spun cum a fost.

Habar nu am unde vrea să mă ducă şi apoi mai este şi atmosfera asta bacoviană, cu noaptea ce luceşte straniu în ochii Mariei. Curiozitatea îmi dă ghes şi merg după ea, să aflu cum a fost. Ajungem în dreptul unei biserici, vântul se izbeşte de pereţii rotunzi de la altar, îşi schimbă direcţia, iar scânteile se joacă mai departe, atingându-ne ca din întâmplare. Şi toamna ne împinge către o poartă de fier ce pare închisă definitiv, ne oprim.

Ţi-am spus, în vis totul se reduce la un exerciţiu de imaginaţie pe care dacă îl iei în serios câştigi o poveste. Şi uite cum intru în joc şi ating poarta, pun mâna pe mecanismul prins în rugină, apăs şi el se mişcă surprinzător de uşor.

Poarta se deschide fără zgomot, iar înăuntru penumbra ascunde o scară de fier. Treptele se întind în faţa noastră sub arcade impozante, iar scânteile cad înainte ca o grindină, parcă s-ar dezice de noi. În spate vântul şuieră ameninţător, s-a înteţit dintr-odată, iar agitaţia de afară devine înspăimântătoare.

Coborâm în adăpost ca într-o amintire, păşim fără emoţii şi nu ştiu de ce am senzaţia că suntem aşteptaţi. Scara se termină brusc, iar aici pereţii, tavanul şi podeaua sunt placate în cărămizi roşii. Lumini subţiri se strecoară prin spaţiile mici din piatră, ca nişte licurici şi noi înaintăm mereu prin lumina difuză. Nu se mai aude nimic din toamna răscolită de afară sau poate vântul s-a oprit, neputincios în faţa acestui adăpost. Nu o mai văd pe Maria, o simt însă aproape şi continui să merg.

Deodată scânteile se strâng în faţa ei şi luminează. E prima oară când o văd pe Maria Nagy într-o lumină asemănătoare cu cea a reflectoarelor care ţintesc doar scena şi artistul.

- Ţii minte? A fost un timp când eram un idol pentru tine, mă căutai, mă ascultai cântând. Şi au mai fost şi zilele acelea când umblai aiurea pe străzile din Miercurea doar-doar mă vei întâlni. Mai ştii? Mă comparai cu Bonnie Tyler şi îmi cântai melodiile, cu toate că nu reuşeai niciodată să le termini.
- Dar tu unde erai?
- Plecasem din Miercurea, stăteam în chirie chiar în oraşul tău.

Întotdeauna m-au obosit datele exacte, ele nu au ce căuta în poveste. Şi nici în vis. În plus de unde ştie Maria de căutările mele, de rătăcirile din timpul armatei şi uite cum ies la suprafaţă îndoieli. Încep să am dubii în legătură cu visul acesta... - Uite care-i treaba, spun dar mă opresc pentru că iar nu o mai văd. Scânteile s-au stins la fel de brusc cum s-au aprins şi întunericul este iarăşi deplin.

- Povestea e gata, eu mă ţin întotdeauna de cuvânt. Ţi-am promis c-o să afli cum a fost şi vei afla, numai că datele exacte sunt obligatorii în poveste, înţelegi?

Nu, nu înţelegeam. În schimb mi-am amintit de corespondenţa noastră din iarnă şi de telefonul primit de la Maria Nagy. Atunci mi-a cântat un refren, vorbeam împreună despre muzică şi emisiuni şi deodată a cântat. Maria - Remetea - Miercurea - Bucureşti - Cairo... povestea începe să capete sens.

Mă cuprinde o stare ciudată de moleşeală, ca atunci când rememorezi ceva plăcut sau te gândeşti la o persoană de care îţi este dor.
- Cu ce începi?
- Cu o amintire din 1957, început de toamnă, Remetea.

*
* *

M-am născut pe 16 septembrie 1957, în România, la Remetea - judeţul Harghita. Suntem trei surori: eu, Tereza şi Magdalena. Până la vârsta de 12 ani am cântat doar acasă şi o singură dată pe scena Casei de Cultură din Remetea.

Mereu am fost comparată cu Bonnie Tyler, din pricina vocii mai ales. În definitiv comparaţia e prea puţin fondată, chiar dacă între noi există şi similitudini. E adevărat, amândouă am început cariera cu folclor, respectiv country şi niciuna din noi nu a fost mulţumită de genul abordat, nu ne reprezenta. Noi trebuia să cântăm altceva, unii spuneau că ar fi vorba despre muzică pop, alţii despre balade rock. Oricum s-ar fi numit, stilul era inacceptabil şi indecent pentru România acelor ani, genul care se apropia de muzica lui Janis Joplin.

Cei din jur au simţit talentul meu nativ şi au reacţionat. Recunosc, mulţi ani singurii susţinători au fost părinţii. Au avut mereu încredere în vocea şi în talentul meu şi m-au îndemnat să merg pe drumul muzicii. Au făcut sacrificii uriaşe în acest sens.

*
* *

Ciudat cât de uşor conştientizez întâmplările pe care mi le spune. Şi ce mult a trecut de atunci... O parte din poveste o cunosc din anul trăit în cazarmă, la Sfântu Gheorghe.

- Ştii ceva? Nu pot asculta aceste întâmplări fără să te văd, îi spun şi încep să scotocesc prin buzunare după cutia cu chibrituri. Trebuie să te văd, înţelegi?

Scot primul băţ de chibrit, îl scapăr... la început flacăra albă mă orbeşte, apoi îndepărtez mâna şi mă obişnuiesc cu lumina. Chibritul topeşte prima vrajă, opreşte şoaptele scânteilor care zboară peste tot, lumina le deconspiră. Păreau sute, ei bine nu sunt decât zece scântei care se mişcă repede şi o clipă mă gândesc la cele zece muze. Dacă tot suntem în poveste, la timpul cuvenit, ele se vor materializa şi vor deveni femei frumoase. De peste tot aud voci omeneşti şi strune de chitare, recunosc nume cu iz de legendă.

Chibritul se stinge, îl caut pe următorul, îl scapăr... altă flacără albă şi altă vrajă dispare atunci când păşesc pe o scenă cu multe candele aprinse, în partea opusă un stadion în care lumea cântă. Mai văd zăpadă, imaginile se suprapun şi nu au sens, nu se leagă şi este nevoie de al treilea chibrit, ultimul, ca să disting feţele celor pe care îi simt aproape. Şi zâmbetul Mariei, ca un jar care doare.

Nu am alte chibrituri şi de fapt nici nu mai trebuie. Acum îmi este clar. Iar vocea începe să se audă din nou, indiferentă parcă la efortul meu de a găsi certitudini.

*
* *

- Când eram copil cântam melodiile pe care le auzeam la radio sau pe discurile de vinil. Eu nu-mi amintesc, dar vecinii povestesc că mă întorceam de la grădiniţă şi urcam pe gardul din faţa casei să cânt: „Este pasărea noastră”, aşa ziceau.

Părinţii îmi promit că după naşterea celui de-al treilea copil, îmi vor cumpăra acordeon. Pe vremea aceea, la al treilea copil născut, familia primea o mie de lei, iar acordeonul costa 999. În februarie 1968 se naşte sora mea, Magdalena. Se ţin de cuvânt şi astfel primesc primul instrument muzical. Învăţ singură să folosesc acordeonul.

Câţiva ani mai târziu, în 1969 la Casa de Cultură din Remetea, urc prima oară pe o scenă, cânt folclor şi câteva melodii ale Margaretei Pâslaru. Era idolul meu. Şi află că atunci am obţinut primul BIS, iar succesul m-a ameţit.

Anii 1969 - 1971 în România se organiza Festivalul Cerbul de Aur. Victoria Luminiţei Dobrescu, care câştiga marele premiu, îmi dă speranţe. Luminiţa era ca şi mine, o puştoaică şi uite că reuşea prin forţe proprii să câştige un festival internaţional. Deci se putea! aşa gândeam. Îţi dai seama că pentru mine, o fată din Remetea, o unguroaică de pe malul Mureşului, Televiziunea, Radioul şi oraşul Bucureşti erau de neatins şi păreau la mii de kilometri depărtare. Pe atunci viaţa îmi era împărţită între şcoală şi gospodărie şi să nu te mire că mergeam la câmp, strângeam fânul, cartofii, duceam animalele la păscut şi toate le făceam cântând. Îmi aduc aminte de zâmbetele vecinilor: „Ascultă, se întoarce pasărea noastră!”

La sfârşitul anului 1972, părinţii decid să ne mutăm în oraşul Miercurea Ciuc. Aici am primit prima mea chitară, care a costat cât salariul mamei pe o lună de zile. Normal că am studiat singură şi acest instrument, nu aveam bani pentru profesori. Şi timpul trecea, locuiam deja de câţiva ani în Miercurea şi îmi aşteptam şansa să urc pe o scenă adevărată, să arăt oamenilor ce ştiu să cânt. Şi uite că s-a ivit în 1976 când în oraş s-a organizat „Festivalul Muzicii Tinere”.

Un grup folk căuta o chitară şi o solistă. Conducătorul grupului a venit la mine şi m-a întrebat dacă vreau să le împrumut chitara. După câteva minute m-a rugat să cânt cu ei şi împreună am câştigat unul din premiile Festivalului. Reuşita a dus la prima mea apariţie televizată în cadrul emisiunii în limba maghiară, redactor muzical Boros Zoltan.

În concluzie, până în anul 1976 s-au întâmplat destul de puţine lucruri care să merite povestite. Nu am făcut decât să tatonez drumul şi să caut o breşă proprie în lumea muzicii. Părea însă un lucru imposibil de realizat.

*
* *

Voltaire spunea că îndoiala nu e plăcută, însă certitudinea este ridicolă. Şi totuşi spiritul puternic nu se teme de eşec, e pregătit să dănţuie pe laurii pe care lumea îi admiră, iar lumea e formată din cei de bună credinţă dar mai ales din veleitari. Regele coboară de pe soclu, ia masca nebunului, a bufonului, face tumbe, se maimuţăreşte, se autoironizează cu fericirea dementului şi toate astea pentru că este conştient că oricând poate pune capăt jocului. E certitudinea regelui... şi totuşi o să-i poată pune capăt oricând? Este îndoiala regelui.

Triumful şi eşecul... dacă Sisif ar bufni în râs când ar vedea prăbuşindu-se stânca pe care a urcat-o în vârf de munte, ce aţi crede? Că e nebun sau c-a descoperit al doilea nume pe care-l poartă triumful: eşecul. Căci numai hazardul poate împinge moneda să cadă pe una din feţe.

Dorinţa de frumos, un diamant cu o faţetă atât de ascuţită încât sfâşie carnea şi visele artistului şi atunci râsul se schimbă în lacrimi. Dar la râs nu poţi renunţa, e ca şi cum ai renunţa la apă sau la aer. Şi atunci ce ar trebui să facă muzicianul? Să renunţe la ce este frumos şi să se exileze în autoironie?

Nu este o soluţie. Şi totuşi laurii învingătorului se transformă în spini doar atunci când este fericit.

*
* *

- Anul 1976 a fost unul decisiv, o cumpănă importantă pentru mine. Comunismul românesc nu lăsa nimic la voia întâmplării, talentele trebuiau educate în spirit patriotic pentru că ţara avea nevoie de muncitori, nu de artişti.

Şi dacă tot am vorbit despre Bonnie Tyler mai adaug ceva. În anul 1976, în timp ce eu făceam primii paşi în muzică alături de acel grup folk, în Ţara Galilor se petrecea o dramă. Bonnie părea că îşi încheie definitiv cariera muzicală. Pe corzile vocale îi apăruseră nişte noduli care o împiedicau să vorbească şi să cânte. Decide să se opereze, iar succesul intervenţiei este relativ. O eroare medicală îi modifică definitiv vocea şi Bonnie capătă o răguşeală ciudată, răguşeala care o va face mai târziu celebră. Ciudat, nu? Destinul îi dăruia vocea cu care mă născusem eu. Cine ştie, poate muzele au simţit că îmi iroseam harul şi au decis să îl mute.

*
* *

Se întâmplă ceva, vocea se stinge şi încăperea prinde culoare. Cele zece scântei nu mai zboară haotic, se adună şi fac lumină. Se abandonează privirii şi da, sunt chiar muzele. Se pregătesc să-şi desfacă vrăjile pe rând. Maria stă undeva la marginea scenei, e absentă sau tristă şi pare să nu observe transformările care au loc în clipa aceea. Muzele se prind de mâini şi lumina se roteşte sub tavanul din cărămidă roşie, ca într-un fel de ritual.

*
* *

- Din păcate nu puteam profita de avantajele unei ţări sănătoase economic, politic şi cultural. Cântam melodii în limba maghiară împreună cu Folk Group 5, iar anul următor, în 1977, câştigam împreună cu ei, Marele Premiu al Festivalului organizat la Miercurea Ciuc. Astfel apar noi înregistrări la radio şi la televizor, în plus plecăm în turnee prin Ardeal, cântăm folk în maghiară şi în româneşte. Aceste reuşite pregăteau momentul 1978, un alt an de cumpănă pentru mine, o să vezi imediat de ce.

Dar înainte să continui povestea, trebuie să reamintesc că în perioada septembrie 1973 - iunie 1985, în România se desfăşura o activitate culturală intensă cu muzică folk şi literatură, prin intermediul Cenaclului Flacăra condus de poetul Adrian Păunescu. Singurul concurent real al Cenaclului era Scânteia Tineretului şi Serbările organizate de Nicu Ceauşescu. În afara acestor două mişcări culturale, în România nu exista nimic, iar artistul nu putea evolua decât într-una din cele două tabere.

Prin martie 1978, sunt selecţionată de poetul Adrian Păunescu, împreună cu Folk Group 5, pentru ANTENA VĂ APARŢINE, o emisiune realizată în acele zile în judeţul Harghita. Păunescu îmi scrie un poem numit "Fericire de împrumut", iar eu compun o melodie pe aceste versuri. Mai târziu, voi cânta această piesă doar eu şi chitara, fără grupul meu.

Ce să îţi spun, anul 1978 îmi este benefic. Visele mele încep să capete consistenţă. Pe îndepărtata Televiziune Română din Bucureşti, Canalul 1 transmitea primele melodii cu mine şi Folk Group 5. Printre cântecele selecţionate era şi "Fericire de împrumut".

În vara aceluiaşi an, sunt invitată la Cenaclul Flacăra fără grupul meu şi particip împreună cu Arpad Domokos din Miercurea Ciuc. Este prima apariţie în cadrul Cenaclului Flacăra, pe stadionul Republicii, în faţa a 30.000 de oameni.

Cânt din nou "Fericire de împrumut", în timp ce Adrian Păunescu recită poemul, aşa cum obişnuia să facă în vremea aceea. Mai cânt şi o melodie a Mariei Tănase şi crede-mă, am simţit atunci întregul stadion vibrând alături de mine. Cucerisem publicul din România care îmi va rămâne alături întreaga carieră. Oriunde cântam, sălile de spectacol deveneau neîncăpătoare. Însă dacă opinia publicului unei ţări bolnave va fi suficientă ca să decidă soarta artistului... asta o vei afla mai târziu.

În luna septembrie 1978 vin în Bucureşti.

*
* *

Cuvintele au tăcut atunci când s-a pornit furtuna. Mirosea a frunze răscoapte şi a toamnă bucureşteană. Deasupra stăteau spânzuraţi nori sumbri, care se învălmăşeau precum gândurile negre. Iar culorile s-au mai amestecat un timp, apoi au început să ursească vibrând pe rând aidoma unor diapazoane de argint. Prima a fost Melpomene, muza cântării, chiar dacă mai târziu va fi numită stăpâna tragediei. Îşi aduce aportul şi atinge braţele Mariei care prind imediat culoare. Se mai învârte de câteva ori, ca să-şi admire opera, apoi se aşază pe margine, pulsând uşor.

Polyhymnia, cea mai blondă muză, cu zulufi şi zâmbet larg, împreună cu Thalia se ridică în acelaşi timp şi dau culoare tălpilor alesei lor. O pregătesc pentru dans şi pentru spectacole. Ciudat cum la fiecare atingere Maria se schimbă, se aprinde şi se stinge într-o rotire completă.

Erato şi Euterpe aşteaptă să intervină, să-i aşeze în mâini o liră vrăjită la care să cânte cu iubire şi dăruire. O clipă se aud armonii de harpă care produc ropote de aplauze. Apoi se face iarăşi linişte, o linişte goală, ca aşteptarea înţeleptei Calliope, muza cântecului şi a celei mai frumoase voci. Şi ea o atinge colorând-o într-un fel aparte, ca şi vocea Mariei.

Dorul şi neuitarea sunt aduse de Terpsichore şi de Clio, iar însăşi Mnemosyne, mama celor nouă vrăjitoare bune, îi şopteşte Mariei cuvinte ascunse.

La sfârşit vine ultima muză, Urania, pentru a-i ursi dragostea celui care o ascultă. Abia atunci furtuna se linişteşte. Culorile mai luminează un timp, se transformă pe rând în scântei pe care vântul iscat din senin le amestecă sub arcadele visului. Sunetul diapazonului de argint pecetluieşte întâmplarea, luminile se sting una câte una, doar câteva candele mai pâlpâie un timp.

*
* *

- M-am desprins definitiv de Miercurea Ciuc şi am venit în Bucureşti cu o singură valiză, câteva haine, o chitară şi multe speranţe. Nu cunoşteam pe nimeni, pierdusem până şi contactul cu Păunescu, iar Cenaclul Flacăra avea pauză în perioada aceea. Mi-am găsit ceva de lucru şi un timp am locuit în chirie la o familie pe care o cunoşteau părinţii mei.

M-am înscris la Şcoala Populară de Arte, la clasa doamnei profesoare Florica Orăscu, eram în acelaşi an cu Gabriel Dorobanţu şi Natalia Guberna.

Tot atunci, la începutul anului 1980, în clasa noastră a venit Titus Munteanu, era obiceiul lui de a căuta noi talente. Titus mă redescoperă şi mă invită să cânt pentru Albumul Duminical de la TVR1. Cât de banală este acum participarea la o emisiune televizată, dar atunci nu era aşa. O astfel de invitaţie putea certifica o carieră muzicală.

Iar Titus Munteanu a fost atât de sigur de succesul meu, încât m-a introdus în grila de program, înainte de înregistrare. Numai că la filmare, în studio, Octavian Ursulescu m-a prezentat astfel: - Maria Nagy lansată de poetul Adrian Păunescu şi membră a Cenaclului Flacăra.

Cuvintele au căzut ca un verdict şi, după filmare, cenzura m-a scos din programul Albumului Duminical. Membrii comisiei responsabile cu Albumul erau sătui de Adrian Păunescu şi nu vroiau să mai audă de el sau de Cenaclul Flacăra. Ei bine, eu consider această întâmplare drept cel mai mare eşec personal, chiar dacă nu am avut nicio vină.

Cu siguranţă arhiva televiziunii păstrează înregistrările de atunci, cu melodiile mele cântate live pentru Albumul din 1980. Ce puteam face? Să neg meritul lui Adrian Păunescu în cariera mea? Nu puteam, era real. Sau să consider Cenaclul Flacăra o ruşine care trebuie ascunsă? Nu aveam niciun motiv.

Eliminarea mea din program m-a marcat pentru ani buni. Am conştientizat pentru prima oară că numele meu va fi aşezat mereu în umbra poetului Adrian Păunescu. Dacă el greşea, plăteam amândoi. Concluzia era clară: ca să-mi urmez cariera muzicală, trebuia să mă îndepărtez de Cenaclul Flacăra. Uşor de spus, trebuia însă mult tact, iar paşii urmau să fie gândiţi pe etape.

*
* *

Dragoste versus ură, certitudine versus îndoială, raţiune versus pasiune sau frumos versus urât, sărac versus bogat şi exemplele pot continua. Oricât am analiza termenii, vorbim de aceleaşi două tabere antagonice, mereu adverse. Cei de bună credinţă se ascund întotdeauna printre speculanţii de sentimente, printre veleitari, dar asta e de când lumea şi aşa va fi. Veleitarii ar trebui să ştie că oricât de mult ar preţui raţiunea, ea nu este nici pe departe un împărat cu puteri depline, ea nu are drepturi peste inimă şi nici nu poate considera pasiunea drept o servitoare murdară, uitată afară.

Este destinul fixat dinainte şi noi trebuie să ne conformăm lui? Ciudată şi nedreaptă teorie, nu crezi? Iar dacă vrei să afli mai multe, curiozitatea te împinge în templul lui Apollo, ca să auzi cu urechile tale şoaptele Oracolului din Delphi, să ştii ce îţi rezervă viitorul. Te strecori printre ruine, păşeşti cu grijă, aici florile cresc direct pe rocile diforme. Flori de piatră ce trăiesc abrupt, prinse cumva între viaţă şi moarte.

În templu orice şoaptă pare un destin, cauţi înţelesuri pe care numai Apollo le-ar fi putut descifra şi totuşi ce eroare! El n-a descifrat niciodată nimic, pentru că nu este nimic de descifrat.

Singurătatea din Delphi s-a instalat pe un piedestal uscat, înclinat de vreme şi aparţine altor vremuri. Acum se cer temple noi la vremuri noi, doar că alte temple nu mai apar. Legendele vin dintr-o singură direcţie, le poţi afla, cunoaşte, te poţi minuna de ele şi atât. Aşadar este destinul fixat dinainte?


*
* *

Un an mai târziu reîncepe Cenaclul Flacăra, iar eu revin pe scenă. Devenisem mult mai lucidă, înţelegeam discrepanţele de stil, locul meu nu era lângă formidabilii folkişti din perioada aceea. Iubeam un alt gen de muzică şi deja cântam melodii din repertoriul lui Bonnie Tyler, Rod Stewart şi Suzi Quatro. Acesta era ritmul care curgea în sângele meu.

Şi chiar dacă am compus patru cântece folk, eram conştientă că nu voi avea nimic de spus pe acest gen. Nu mă puteam numi cantautoare, eram doar o solistă care putea promova bine muzica pop-rock. Numai că în România o astfel de muzică era aproape de neconceput. Ca să cânţi acest gen, trebuia să fii sprijinit de partid, iar eu nu îndeplineam condiţiile să fiu promovată. Ce rămânea de făcut? Probabil aici se ascunde cauza greşelii pe care am făcut-o câţiva ani mai târziu.

În perioada aceea am avut un timp mort, umblam toată ziua pe etajele Televiziunii Române, prin studiouri, priveam filmările vedetelor, le urmăream şi atât. Într-o dimineaţă, în timp ce aşteptam liftul, a trecut pe lângă mine Tudor Vornicu. S-a oprit o clipă şi mi-a spus: - Fată, vino luni la ora zece şi caut-o pe Ileana Vlad.

Am ajuns dimineaţă cu jumătate de ora înainte de zece. Ileana Vlad vroia trei melodii pentru un recital. Şi astfel, împreună cu Lidia Oprea (Boeriu) de la Radio, care făcea şi emisiuni de televiziune şi cu textierul George Oprea am filmat melodiile „Vis de noapte”, „Numai dragoste” şi „De când ai plecat”. Aşa am apărut pe post, la emisiunile lui Vornicu. E vorba desigur de înregistrările care circulă astăzi pe YouTube, filmări făcute în parcul Herăstrău, în zăpadă.

Până în 1980 singurii oameni care au crezut în talentul şi în vocea mea au fost Adrian Păunescu, Lidia Oprea şi Tudor Vornicu. Însă pentru mass-media şi pentru conducerea de partid, eram în continuare omul lui Păunescu, iar cenzura continua să fie sensibilă la numele lui.

Prin intermediul lui Eugen Dumitru, redactor muzical la TVR 1, care colabora pe atunci cu Petre Magdin (el îi asigura materialul muzical), primesc câteva piese compuse de Magdin. Melodiile „Din oglinzi”, „Şi un tramvai”, „Clipe vii” sunt înregistrate cu Ionel Tudor la pian, Mircea Romcescu la chitară şi Eugen Tegu la bas şi vor fi singurele piese din repertoriul meu compuse de un român. În rest voi cânta doar piese din repertoriul internaţional.

Ce să spun, conjunctura nu m-a făcut favorita vreunui compozitor român (cu excepţia lui Vasile Şirli din Timişoara). Şi uite cum, în plin avânt, sunt condamnată la uitare. Iar paradoxul continuă, pentru că sunt mai departe dorită de publicul care umple invariabil sălile de spectacol. Nici măcar această realitate - succesul - nu a contat pentru compozitorii din România sau pentru media. Aşadar ai răspunsul: dorinţa publicului unei ţări bolnave nu este suficientă ca să decidă soarta artistului, înţelegi ce spun...

În schimb muzica pe care o cântam în acei ani mă îndepărta din ce în ce mai mult de Cenaclul Flacăra. Simţeam că sosise timpul să mă rup definitiv de Cenaclu şi de folk.

Şi realizez lucrul acesta din doi paşi: prind un turneu în afara Cenaclului cu SEMNAL-M şi Păuniţa Ionescu, eu deschideam spectacolul cu muzică folk. Iar cel de-al doilea pas, prind şi mult râvnitul turneu rock alături de Roşu şi Negru, turneu organizat de Serbările Scânteii Tineretului. Serbările, cum am spus, reprezentau singurul loc unde putea să se refugieze artistul care părăsea Cenaclul Flacăra. În România acelor ani, te încadrai ori în tabăra lui Păunescu ori în tabăra lui Nicu Ceauşescu. O soluţie de mijloc nu exista.

În sfârşit cariera mea prinde o direcţie clară, iar eu încep o viaţă nouă. Particip la turneele organizate de Teatrul Mic, alături de Nicu Alifantis, Mirabela Dauer, Marina Voica, Cornel Constantiniu, Gil Dobrică, Laurenţiu Cazan. În anii 1982 - 1983 colaborez cu Teatrul Constantin Tănase alături de Alexandru Arşinel, Eva Kiss şi trupa Patrichi, iar nopţile cânt la barurile Athenee sau Melody. Desigur, vara merg pe litoral, unde cânt de obicei la Hotelul Internaţional.

Dacă prima concesie pentru a urca pe scenă a fost muzica folk, a doua concesie a fost cântatul în bar. Nu trebuie să mă condamnaţi, ştiu că în baruri nu se făcea artă în adevăratul sens al cuvântului, numai că, în acei ani, era singura soluţie ca să obţin o expunere în lumea muzicii.

*
* *

Ce cauţi sau ce găseşti?... Umbli prin locuri legendare să descoperi adevăruri despre ce s-a întâmplat acum o sută, o mie de ani şi nu le mai vezi pe cele din prezent. Peste ele doar calci ca să ajungi dincolo. De exemplu, cauţi să înţelegi ce-ţi spune Oracolul, ce adevăruri şuieră vântul printre ruinele templului şi ce reuşeşti să tălmăceşti. Atât este esenţial pentru tine, tălmăcirea.

De fapt cine este Apollo? Un zeu, o să răspunzi, sau numele unor navete spaţiale şi chiar nu contează că Apollo este în realitate protectorul muzicii şi al poeziei. Vii de departe să vezi minunea de la Delphi, s-o asculţi, vrei să ştii ce-ţi rezervă viitorul. Îmbraci haina pelerinului, cobori în locurile unde Apollo a creat legende nemuritoare şi abia atunci realizezi că adevărul pe care-l cauţi în temple şi ruine sau îl răstălmăceşti din bolborosiri încâlcite, se află numai în tine şi ţi-a fost întotdeauna la îndemână.

*
* *

În primăvara anului 1983, primesc un telefon de la Aria-Bucureşti. Mi se propune un contract pentru o lună de zile în Egipt, împreună cu Teatrul Constantin Tănase. În acelaşi timp vine şi o propunere de la Vasile Şirli, pe atunci director la Electrecord, care îmi sugerează să scot un LP în limba română şi maghiară.

Aleg Egiptul. Plec şi cânt la un teatru din Cairo, promiţându-i lui Vasile Şirli că voi scoate LP-ul la întoarcere. La Cairo muzica mea este atât de bine primită, încât contractul mi se prelungeşte cu încă o lună. Într-o seară, un impresar grec vizionează spectacolul şi, după revenirea mea în ţară, în septembrie 1983, îmi trimite un contract pentru Sheraton Cairo. De data asta mi se propune să cânt alături de o trupă locală vreme de şase luni.

Atunci am avut al doilea moment de slăbiciune. Simţeam că voi face o alegere crucială şi nu ştiam pe ce drum s-o apuc. În balanţă stăteau într-o parte România, unde eram iubită de public - o Românie însă din ce în ce mai săracă, unde cultura era muribundă şi, de cealaltă parte, străinătatea care îmi oferea o altfel de expunere şi poate chiar recunoaşterea.

Normal că succesul din afara ţării mă bucura, numai că în acelaşi timp simţeam riscul de a deveni o necunoscută în propria ţară. Plecările pe termen lung nu duceau decât la îndepărtarea mea de scenă, de sălile de spectacol şi, în cele din urmă, de public şi televiziune. Eram conştientă că a cânta în baruri şi în restaurante, fie ele şi de lux, nu însemna că fac un act de cultură.

În România dobândisem statutul de vedetă a inimilor şi asta fără o mediatizare nemaipomenită prin radio şi televiziune. Era vorba doar de magnetismul şi şarmul personal pe care publicul îl simţea şi îl aprecia în timpul spectacolelor mele. Gândeam simplu şi lucid - în definitiv nu televiziunea sau radioul decid cine este bun şi cine nu, doar spectatorul. Iar pe scenă, succesul îmi era garantat. Cred că aici nu am gândit bine, am pariat mereu pe public şi niciodată pe mass-media.

Impresarul grec mă presa mereu, voia răspunsul meu cât mai repede, îmi cerea să semnez contractul cu Sheraton Cairo Hotel. Şi uite că iar aleg plecarea. Decizia asta mă va mâhni mai târziu, pentru că Egiptul mă va îndepărta definitiv de scenă şi de cariera la care am visat încă din copilărie, la Remetea.

Sfârşitul lunii ianuarie 1984, plec în Egipt pentru şase luni şi din nou îl amân pe Vasile Şirli. Abia acolo am înţeles că orice amânare este de fapt o iluzie, e ca şi cum ai încerca să-ţi păcăleşti propria moarte.

Cum a fost viaţa printre străini? Grea... gândurile şi regretele, ca nişte răni ale timpului, încetau să fie simple suferinţe cu care mă obişnuisem şi cu care de mult încheiasem un armistiţiu. Doar în faţa oglinzii rănile se deschideau şi pulsau, iar la sfârşit venea întotdeauna machiajul. Urmele se acopereau, dispăreau, doar asta e menirea fondului de ten şi a rimelului. Căutarea luminii ca speranţă începea în fiecare dimineaţă, iar soarele părea să răsară tot mai aproape. Doar pescăruşii ce mă izolau, cu o încăpăţânare protectoare, ca o umbră unde puteam să mă ascund şi să-mi aduc aminte cum a fost.

În Cairo am început imediat munca alături de trupa aceea locală. Aveam spectacole în fiecare seară în aproape toate cluburile şi hotelurile de lux din Cairo şi din alte oraşe mari (Luxor, Aswan, Sharm-El-Sheikh). Şi câţi oameni de seamă nu am cunoscut în vremea aceea... Uite, la barul Ramses Hilton de pe malul Nilului, unde cântam melodiile lui Edith Piaf, m-am împrietenit cu actorul Omar Sharif.

Cele şase luni s-au terminat repede, au urmat apoi alte contracte şi uite aşa am rămas printre străini. Cu tot succesul pe care te asigur că îl aveam în Egipt, nu m-am simţit niciodată împlinită şi uite, nu găsesc niciun eveniment remarcabil, demn să-l povestesc. Fiecare noapte de muncă şi fiecare zi de repetiţii au fost la fel, aidoma unei piese pe care trebuia să o joc obsesiv, piesă pe care ajunsesem s-o urăsc dar la care nu puteam renunţa. Nu aveam alternativă. Luxul din Egipt şi aplauzele turiştilor nu mi-au adus nici pe departe acelaşi sentiment ca cel pe care l-am trăit pe scenă, în faţa publicului din România.

În decembrie 1989 am urmărit din Egipt revoluţia din România. Mă gândeam că odată cu schimbările politice, se vor schimba şi mentalităţile, am fost tentată să revin imediat.

În 1990 a început Războiul din Golf, iar peste încă doi ani, în 1992 am revenit pentru scurt timp în România. Schimbările din ţară erau mari, dar nu toate în bine. Publicul era preocupat de alte lucruri, venise timpul să profite de avantajele postrevoluţionare. La conducerea televiziunii naţionale erau alţi oameni, pe unii nu îi ştiam deloc, iar posturile noi de radio şi TV abia îşi începeau activitatea şi se axau în special pe muzica străină.

Nu, nu mi-am găsit locul în România postrevoluţionară nici în 1992. M-am întors în Cairo, unde am rămas până în 1993 când au început tot felul de atentate şi acţiuni teroriste, iar ţintele erau în primul rând turiştii şi marile hoteluri. În acelaşi an am părăsit definitiv Egiptul - fără regrete - iar în 1994 m-am dus în Maroc. Acolo am cântat în Marrakech, Fez, Agadir şi în Casablanca. Şi aici am cunoscut tot felul de personalităţi ale timpului, prinţul Charles, Sting, Bruce Springsteen, Ilie Năstase.

În anul 1996 l-am întâlnit pe viitorul meu soţ şi în 1997 ne-am căsătorit. Curând s-a născut Julia, copila noastră. Venise timpul să renunţ la turnee şi la cântările de noapte, să-mi caut un loc unde să mă stabilesc.

În România nu mai ştiam pe nimeni. În Bucureşti nu aveam casă, maşină şi nici prieteni. Lumea se schimbase, niciun cunoscut la Televiziune şi la Radio. Şi chiar dacă mai ştiam câteva nume, aceştia nu mă agreau. Şi uite-mă devenind iarăşi paria în propria mea ţară. Dacă în anii 1980 eram etichetată drept omul lui Păunescu şi membră a Cenaclului Flacăra, acum eram considerată o străină. În plus, în România apăruse un nou curent, cu mare priză la public: începuse marea manelizare.

O legendă veche spune că, după ce a dat naştere animalelor, Creatorul l-a făcut şi pe om. Şi pentru că semănau atât de mult, l-a diferenţiat pe om de celelalte fiinţe spunându-i: - Tu, spre deosebire de ele, vei greşi! Desigur, aici sunt mai multe aspecte care duc la diferenţieri, pentru că numai omul are conştiinţă, doar el ştie ce înseamnă greşeala, regretul şi ireversibilul, dar lucrurile acestea aparţin altei poveşti.

Eu consider că alegerea din 1984 a fost una greşită, că am pornit pe un drum închis, iar tristeţea acestei opţiuni m-a urmărit peste tot. Singurele mele ţeluri au fost Scena, Publicul şi Televiziunea, în niciun caz barurile din străinătate. Şi chiar dacă am fost selecţionată numai pentru cluburi de cel mai înalt standing, nu mi-a păsat. Nu acest fel de succes îl urmăream.

Mai târziu am făcut o vizită în Ungaria, unde locuia o parte din familie şi mi-am cumpărat un teren, mi-am construit o casă. Acum timpul mi-l dedic familiei, în primul rând copilului şi nu mă mai gândesc la o reîncepere a carierei muzicale în Ungaria. Şi nici în România.

Cred că timpul meu a trecut şi nu din pricina vârstei. E vorba de actualul gen de muzică, acum sunt alte referinţe, iar stilul anilor 2011 nu îmi place. Şi nici compromisuri nu mai am de făcut. În schimb păstrez cu sfinţenie statutul de vedetă a inimilor românilor din anii 1977 - 1983. Acest statut nu mi-l va putea lua nimeni, niciodată.

*
* *

Post-Scriptum

Dragii mei

Chiar dacă mi-am dorit-o cu tot dinadinsul, sinceritatea absolută e greu de atins şi de cele mai multe ori, imposibil. Scotocind printre amintiri ca într-o valiză uitată, m-am lovit de o tristeţe dezarmantă şi este contra firii să iau în mâini fiecare lucru trăit, să-l reconstitui, să-l recunosc, iar la sfârşit să îl pun la loc pentru a-l uita din nou. Orice aş face, clepsidra nu o mai pot întoarce. O confesiune presupune răbdare, voinţă, curaj dar mai ales o pricepere în alegerea cuvintelor care să exprime exact ceea ce vreau să comunic. Până la urmă este o chestiune de şansă. La drept vorbind ce cuvinte aş putea alege atunci când scriu despre marile tăceri din viaţa mea? Sinceritatea absolută este exclusă. Şi nici nu-mi pot împărţi greşelile în greşeli frumoase şi greşeli jenante. Tot ce am făcut îmi aparţine, sunt responsabilă pentru viaţa mea. Oricum n-aş mai fi în stare să deosebesc între ce am ales eu şi ce a ales destinul pentru mine.

În multe situaţii, cel care mi-a venit în ajutor, singurul suport real, a fost publicul român. Mulţi unguri erau împotriva mea, în primul rând pentru că am acceptat să cânt în româneşte şi apoi pentru că m-a lansat Păunescu. Ce vină am avut eu? Doream doar să cânt, indiferent în ce limbă, pentru că arta este universală. Dar cine ştie, poate că viaţa mă va recompensa la sfârşit. Uitaţi-vă la Tina Turner, a stat în umbră un timp până s-a relansat în 1984. Bine, nu mă compar cu ea, doar îi împărtăşesc durerea.

Eram la Casablanca atunci când am urmărit un interviu cu ea la CNN: Larry King live. Larry a întrebat-o pe Tina de ce a plecat din USA şi s-a stabilit în Europa (Elveţia). Răspunsul ei a fost simplu: "Dear Larry, in the USA I cannot be on the same level as MADONNA, but in Europe, I get the same respect and recognition as Rolling Stones". Vedeţi ce a putut spune uriaşa TINA?

Da, viaţa artistică e plină de nedreptate şi nu învinge întotdeauna talentul şi valoarea. Din păcate.


*
* *

Gata. Ajuns la capătul unei inevitabile complicităţi cu Maria Nagy şi eliberat astfel de responsabilitatea prezentării unor fapte reale, trăite sau gândite cu o sensibilitate aparte, povestitorul îşi cere acum dreptul la opinie. Trebuie să recunosc, de multe ori am fost copleşit de sinceritatea întâmplărilor descrise, de tristeţea artistului născut prea devreme sau într-un loc nepotrivit. De aceea am scris atât de greu această poveste.

Dar nu asta este important. Esenţial este că Maria Nagy îşi doreşte o reîntâlnire cu generaţia şi publicul ei. Îi este dor de scena din România şi nu din altă parte şi asta e tot ce contează. Vrea să cunoască generaţiile mai tinere, să le spună că nu demult, numele ei pe afiş umplea sălile de spectacol, iar oamenii vibrau şi respirau muzica împreună cu ea.

Ultima apariţie pe scenă a Mariei Nagy a fost în 1997. Următoarea apariţie pe scenă va fi în octombrie 2011, în Bucureşti. Veţi veni la întâlnire?
Sursa:
 http://alexandervsalexander.blogspot.de/2011/05/povestea-mariei-nagy.html

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu

 
NU TE INDRAGOSTI DE DRAGOSTE !
Indragosteste- te de cineva care sa te iubeasca, care sa te astepte, care sa te inteleaga chiar si la nebunie, de cineva care sa te ajute, sa te ghideze, sa fie speranta ta, sa fie totul ptr tine. Indragosteste -te de cineva care sa nu te tradeze, care sa-ti fie fidel, care sa viseze impreuna cu tine, la felul tau de a fii, la spiritul tau. Indragosteste-te de cineva care sa te astepte pana la final, care sa fie exact asa cum nu te-ai asteptat, cum nu ai sperat. Indragosteste-te de cineva care sa sufere alaturi de tine, care sa rada alaturi de tine, care sa te imbratiseze cand ai nevoie. Indragosteste-te de cineva care sa se intoarca la tine dupa o cearta. Indragosteste-te de cineva care te iubeste._ "nu te indragosti de dragoste"._ e atat de usor de spus...
De ce trebuie sa astepti sfarsitul cuiva sa- i spui ca ai tinut la el ?
-->
              Myspace Glitter Text