CORINA-ROTH

Zoia Alecu: Eu am nişte rădăcini atât de adânci aici încât sunt indestructibilă. Eu pur şi simplu sufăr de dorul României, de dorul casei mele

Loreta Popa

Ajungem, spre surprinderea noastră, mai mereu la concluzia că nu avem nevoie de prea multe ca să ne simţim bine. Şi aceste lucruri nu întotdeauna se leagă de partea materială. Dimpotrivă. Ca să fim fericiţi avem nevoie uneori să frământăm pământul cu mâinile noastre, să privim norii jucându-se pe cerul senin, să zâmbim când o gărgăriţă se ataşează prea tare de noi şi nu vrea să mai plece şi uneori să păşim pe cărări de maci.

În cazul meu, acele lucruri de care am nevoie ca să fiu fericită înseamnă oameni frumoşi, cu O mare, de la care am de învăţat şi cu care fiinţa mea rezonează din plin. Unul dintre aceşti oameni frumoşi este Zoia Alecu, un Lup, un Mac, un Prieten, un spirit atât de adevărat încât simţi nevoia să-l îmbrăţişezi ca să fii sigur că există. Flori de inimă m-a învăţat să văd în fiecare acord al chitarei tale! Armonie în fiecare gând m-a învăţat din fiecare vers! Verticalitate din fiecare pas al ei am învăţat! Iubire din fiecare zâmbet…

Este atât de aparte încât taie în carne vie. Nu suportă constrângeri, nu face compromisuri, întotdeauna a făcut ceea ce a simţit şi astfel coloana ei a rămas întotdeauna dreaptă. Nu ştie ce înseamnă să se dea bătută. Sunt convinsă că în cea mai cruntă bătălie, Zoia ar purta steagul într-o mână şi cu cealaltă şi-ar înfrânge duşmanii fără cel mai mic efort. Zoia este numai suflet de pădure deasă în care haiducii învaţă să respire liber. Este cana cu apă de care ai nevoie în deşert, singurul orizont rămas, singura câmpie, întinsă până departe, cer devenit patrie pentru nori.

Când cântă te cuprinde sentimentul de viaţă luată de la capăt, la modul perfect. Când cântă simţi că Dunărea este afluentul inimii tale. Când cântă rămân la tine în palme stele, căzute special să prindă viaţă de la glasul ei. Şi stelele acestea de cele mai multe ori sunt oameni.

Are şi acum un semn de bună purtare pe umăr, o pată vânătă, cu pielea întărită şi zgrunţuroasă, în amintirea orelor lungi de studiu la vioară. Poate tocmai de aceea a ales chitara. „Pentru că tata nu mi-ar fi dat în ruptul capului bani să-mi cumpăr chitară, mi-am cumpărat-o singură. De unde am avut bani? M-am dus şi am donat sânge. Era o chitară de placaj de 560 de lei, eu aveam 16 ani şi eram înnebunită că n-am şi eu o chitară. După vreo şapte şedinţe de donat sânge, când mai aveam puţin şi mă topeam pe picioare, am reuşit să strâng, în sfârşit, cei 560 de lei şi m-am dus şi mi-am cumpărat-o. Am cumpărat şi metoda Anei Boeriu şi am început să învăţ singură chitară, atât cât să mă ajut să-mi compun piesele şi să mă pot acompania. Scriam poezii de la 9 ani, aşa că-mi făceam singură şi textele cântecelor”, spune Zoia Alecu.

Îţi mai aminteşti primul pas spre muzică? A fost greu, a fost uşor? Dar primele sfaturi, primele întrebări?

La început, tata mi-a zis să-mi bag minţile în cap. Când mi-a văzut prima dată numele pe un afiş a crăpat de mândrie. Când venea de la serviciu a văzut un afiş cu mine la Sala Palatului: „E vreo coincidenţă de nume?” „Nu, eu o să cânt peste două zile acolo”. M-a încurajat foarte tare sora mea mijlocie, Elena, şi mai apoi sora mea mai mare, care s-a măritat prea devreme şi nu a fost prea mult lângă mine.

Elena mi-a spus: „Tu trebuie să cânţi!”. Nu am avut nu ştiu ce mare încredere în mine, nu ştiam cine şi ce zboară şi cu ce se mănâncă. Când am început în 1973, am început pentru că m-a luat de mână primul meu soţ, cu care am şi băiatul, pe Ionuţ, şi m-a dus la Doru Stănculescu. Lângă el se mai afla Nicu Vladimir şi Mişu Diaconescu. Soţul meu de atunci, Cornel Barac, m-a dus la ei să mă asculte. Când m-au auzit au spus: „Măi, frate, fata chiar trebuie să cânte pentru că este superdotată!”.

La 17 ani aveam trei compoziţii. Fără să mi le şoptească nimeni, fără să mi le spună nimeni, aşa am simţit eu. Poezie scrisesem multă, dar muzică nu apucasem să mă aşez şi să compun de-adevăratelea. La vremea aceea aveam o piesă care se numea „Porumbiţa“, care era pe un ambitus vocal de 4 octave, era aproape nesfârşit.

Mai aveam piesa care se numeşte „Orbii“ şi pe care eu am pus-o pe albumul „Printre lupi“, al treilea, după „Vino aici” şi „Cărări de maci”. Mai aveam „Anotimpul nebunilor“, pe care nu am pus-o pe nici un album. Nu este imprimată nicăieri. Din păcate. E o piesă grea din punct de vedere vocal, ca mai toate pe care le făceam atunci. Dispuneam de un ambitus vocal de peste 5 octave, acesta este adevărul, atât am avut, în deplină cunoştinţă de cauză şi fără să mă laud.

Am proprietatea cuvintelor. Sigur că ambitusul s-a scurtat în timp şi e adevărat că mai pot să iau înalte, dar în falset, adică fără continuitate. Ambitusul meu de acum pe bune şi pe piept e două octave şi jumătate din 5 şi ceva. E normal, am vârsta pe care o am. Asta nu înseamnă că am rămas fără voce. Ambitusul meu e puţin mai lung, am trei octave încă, dar nu mai sunt în forţă şi nu mai am disponibilitatea vocală în care mă aflam acum 30 de ani.

Date fiind aceste talente ale mele şi haruri, am pătruns în lumea aceasta a folkului şi am ajuns până unde am ajuns cu muncă asiduă. În meseria asta, în profesia asta, dacă te culci pe o ureche poţi să uiţi să faci acest lucru. E o muncă absolut continuă. Dacă ajungi la suficienţă şi spui eu le ştiu pe toate, începi să trăieşti din laurii de acum 10 sau 15 ani, nu e un lucru bun pentru că nu mai eşti în pas cu timpul. Aici trebuie să baţi pasul cu timpul. Altfel rămâi cu publicul acela care te ştie de acum nu ştiu cât timp şi gata. Cu ăla rămâi. Publicul nou spune: „Cine mai e şi molia asta şi ce vrea de la noi?“

Pe de altă parte e o chestie benefică pentru că atunci când eşti în pas cu timpul pe care-l trăieşti reuşeşti să aduci public tânăr lângă tine, asta te menţine tânăr. Un schimb de energii, desigur, dar mai mult dă artistul care face din profesie una de credinţă, cu inima, cu sufletul, cu toată simţirea lui dă mai multă energie decât primeşte în schimb. În general, când publicul este numeros, printre ei, aproape jumătate se hrănesc cu energia artistului.

Ar fi suficientă cealaltă jumătate cât să nu-ţi pierzi energia de tot, dar eu îţi spun că în unele locuri am fost pur şi simplu sfârşită. Pe lângă asta mai sunt şi emoţiile tale pe care dacă nu ştii să ţi le stăpâneşti nu e bine. Asta se învaţă în timp. La mine chestia asta s-a implementat după şapte sau opt ani şi pot să spun că a fost cel mai bine după ce l-am născut pe fiul meu. Pentru că atunci, nu ştiu, scopul meu s-a schimbat. Cinci, şase ani cât l-am văzut pe fiul meu că se ridică bine de tot pe picioare.

El a fost ţelul meu şi energiile mele s-au consolidat pentru el. Probabil asta m-a apărat. A fost inconştient, nu am făcut-o ştiind. Nu mai cântam aşa ca să leşin pe scenă, la rupere. Apoi am început să-mi dau seama. Ceva s-a schimbat în interiorul meu, ceva m-a făcut să nu mai am emoţiile acelea.

Naşterea în sine m-a echilibrat şi m-a făcut să-mi dozez emoţiile, să mi le controlez. Emoţiile aşa cum le aveam erau atât de puternice încât pur şi simplu erau distructive. Eu nu mai puteam să cânt la parametrii mei maximi, nu mai puteam să dăruiesc aşa cum aş fi vrut să dăruiesc publicului. El nu vrea o imagine brută, a unui artist care stă cu ochii închişi şi el e în lumea lui şi publicul e în lumea lui.

Trebuie să înveţi să comunici cu publicul. Sunt ca nişte electrozi pe care tu îi arunci înspre public şi el spre tine. Când se stabileşte această comunicare poţi să cânţi ca plopul. Intervine acea comunicare extrasenzorială care te face să ai succes. Care te face să ridici publicul pe o culme şi pe tine.

Cu piesa „Printre lupi” ai cucerit publicul într-atât încât ai primit premii importante. Cum e când vezi că munca ta este răsplătită?

Nu am luat multe premii, ci doar două mari şi late, dar sunt importante într-adevăr. Este extraordinar să vezi că munca îţi este răsplătită. Răsplata asta parcă e cumva venită din Cer. Inclusiv inspiraţia pentru piesă, care a fost dispariţia surorii mele, Donca. Ambele premii i le-am dedicate, pentru că inspiraţia de la ea a venit şi trebuie să recunosc acest lucru.

Pe de altă parte este foarte frumos că piesa „Printre lupi” nu a trecut neobservată şi că a fost pe sufletul ei. Ca să dau un exemplu, am fost impresionată de concertul din ziua de Florii dedicat lui Motzu Pittiş. Erau cred 3000 de oameni acolo, în Parcul IOR şi nu s-a auzit musca bâzâind în aer liber, nu am văzut un om cu un pahar cu bere în mână, nu am văzut pe cineva mestecând seminţe, nu am auzit o vorbă nelalocul ei.

La absolut toate numerele lumea cunoştea piesele, parcă au fost chemaţi de Motzu, parcă au fost aleşi pe sprânceană. Te rog să mă crezi că a fost un miracol şi o minunăţie de spectacol.

Inspiraţie, pentru că vorbim despre ea, înseamnă să ai credinţă? Ce înseamnă credinţa pentru tine?

Credinţa înseamnă enorm pentru mine. Fără credinţă, părerea mea este că nu poţi să ai coloană vertebrală. Trebuie să crezi în ceva, în cineva. Dacă nu crezi, exerciţiul acesta se mută în interiorul tău, pentru că trebuie să crezi în tine, dar nu poţi să crezi în tine dacă nu crezi în Dumnezeu, dacă nu crezi într-o forţă care este mult deasupra noastră, a tuturor. Dumnezeu a fost denumit generic în mai multe feluri.

Undeva, cineva, cumva trebuie să fi creat tot ceea ce ne înconjoară. Este suficient să te uiţi în natură cu un ochi mai atent şi vei vedea că nimic nu este la întâmplare, nimic nu este haos. Totul este foarte bine organizat începând de la plante care se ghidează după soare, care trăiesc numai în pământ fertil.

Până şi buruienile au rostul lor. Totul este în echilibru peste tot. Numai noi, oamenii, stricăm acest echilibru. Din păcate. Dacă nu crezi în Dumnezeu înseamnă că eşti ori suficient, ori foarte prost şi atunci ce rost are să mai discutăm.

Suntem dependenţi unii de alţii, cu siguranţă. Este imperios necesar să-ţi ajuţi semenii?

Atunci când încep să se nască mai multe animale carnivore, mai mulţi răpitori, imediat se strică echilibrul şi nu mai este bine. Aşa este şi la oameni. Ei ar trebui să înveţe că nimeni nu este practic independent. Toţi suntem dependenţi unii de alţii. Dacă nu depindem de alţii, depindem de natură, de vicisitudinile ei, pentru că trebuie şi ploaie, şi grindină, mai trebuie şi câte un cutremur, câte o furtună.

Dumnezeu le ştie de ce trebuie, dar asta e. Plus că noi, oamenii, scormonim şi de multe ori intervenim. Uite, s-au inventat aceste arme meteorologice, când unii vor să facă rău altor ţări şi trimit ploi şi furtuni, tsumani şi aşa mai departe. Ştim foarte clar că aceste chestii există.

Când oamenii se erijează în Dumnezeu deja nu mai este bine. Dumnezeu înseamnă dragoste, pe care noi nu o percepem decât la modul pământean. Este o cu totul şi cu totul altfel de dragoste. Aud de multe ori expresia “Doamne, de ce baţi, de ce ne pedepseşti!?” Nu El o face.

Noi ne autopedepsim. Noi, practic, suntem răspunzători unii pentru alţii. S-o luăm aşa, la celulă de familie. Dacă cineva din familia mea este pe căi greşite, undeva este şi vina mea. Că nu am intervenit, că nu l-am ajutat de-adevăratelea. Ajutor nu înseamnă neapărat să-i bag bani în buzunar şi să-l hrănesc.

Eu trebuie să-l ajut cu totul şi cu totul altfel, în sensul ca să văd în ce anume străluceşte el, poate că nu face asta, dar în ce directive ar face faţă şi atunci să fac tot ce-mi stă mie în putere să-i asigur un job acelui membru al familiei mele. Dacă vine cu o idee şi-mi spune că vrea să se ocupe de ceva, dar are nevoie de un mic ajutor material. Ok, ţi-l dau, dar de acum nu mai vii cu mâna întinsă la mine.

Trebuie să înveţi că trebuie să stai pe propriile-ţi picioare. Acesta este adevăratul ajutor… Mai este ceva. Vai, ce mândri suntem că-i ajutăm pe cei din ţările sărace şi cu lipsuri trimiţând o sută de saci cu orez şi o sută de saci cu făină o dată la trei luni. Dacă oamenilor acelora nu li se asigură o infrastructură, un mod de a-şi câştiga existenţa nu-i ajuţi cu nimic că le dai de mâncare acum.

Poate peste două, trei luni rămâne şi ţara ta săracă şi nu mai ai cum să-i ajuţi. Ei tot nepregătiţi sunt, tot cu mâna întinsă, tot muritori de foame, tot bolnavi.

Oamenii se simt descumpăniţi, nu-şi mai găsesc rostul în această lume. Trăim cu viteza sunetului, oarecum. Nu mai avem timp pentru noi, pentru prieteni. Care crezi că e secretul prieteniei?

Aşa este. Sunt schimbări de climă foarte drastice, pe lângă toate aceste lucruri care-i descumpănesc pe oameni şi au o influenţă foarte mare asupra oamenilor. Iernile se lungesc, devin din ce în ce mai grele. Avem două anotimpuri. Iarnă şi vară. Vara nu e chiar atât de lungă să zici că vine pentru şase luni. Sunt multe care duc la dezechilibru, şi timpul care s-a comprimat foarte tare. Ce însemna acum 20 de ani 24 de ore, acum abia dacă mai înseamnă 16 ore.

Noi trăim într-o viteză nebună şi din păcate de câte ori faci rău, ţi se întoarce de nu te vezi, rapid. În urmă cu 20 de ani când făceai un rău, din acela bun, adevărat, ţi se întorcea ca şi bumerangul abia peste câţiva ani. Acum în trei săptămâni, maximum o lună aşa ţi-o primeşti.

Da, prietenia, are un secret. Unul mare, dar pe care ar trebui să-l ştie toată lumea. Într-o prietenie nu este foarte important ce primeşti. Important este ce dai. Trebuie să fii întotdeauna dispus să dai. Nu eşti mercantil, nu aştepţi răsplată pentru ceea ce faci într-o prietenie. Aceea e o prietenie adevărată.

Sigur că vine o vreme în care spui: „Eu acestor prieteni le-am tot dăruit, dar nu am nici un feedback de la ei”. Atunci trebuie să-ţi faci o socoteală şi să-ţi spui sunt pe un drum greşit. Aceşti oameni nu-mi sunt prieteni de-adevăratelea. Dacă mă suni la 3 noaptea şi-mi spui că eşti rănită, că eşti pe autostradă, şi-mi ceri ajutorul, eu, prietena ta, îţi dai seama că în secunda doi m-am îmbrăcat şi fac orice în şapte ca să te ajut, să ajung la tine, sau sun la Salvare, îţi cer date unde eşti. Eu de astfel de prieteni am avut parte şi am dăruit în aceeaşi măsură în care am primit.

Sigur că am avut parte şi de aşa-zişi prieteni, în ghilimele, mai sunt şi din aceştia, mai sunt şi paraziţi. Am avea nişte recolte fabuloase dacă nu ar exista paraziţi. Chiar şi noi ne-am dezvolta într-un mare fel dacă am fi cu toţii prieteni şi ar exista numai pace, miere şi lapte şi plăcere şi bucurie. Îţi dai seama ce realizări ar fi pe pământul acesta. Ce salturi extraordinare am face în toate direcţiile, în toate domeniile.

Încet, încet, nu ştiu de ce am senzaţia că oamenii se spiritualizează. Din ce în ce mai mulţi vor să fie mai buni, să-şi afle misiunea lor pe pământ, vor să fie mai bine, vor să aibă relaţii frumoase cu cei din jurul lor. Din ce în ce mai mulţi. E acea vorbă veche: “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”. Dar dacă ar fi fost “Iubeşte-te pe tine însăţi aşa cum îţi iubeşti aproapele!”, îţi dai seama că nu era valabilă acum 3000 de ani. Ar fi fost numai popoare de egoişti. Oamenii erau sălbatici atunci, erau doar câţiva trimişi care să-i înţelepţească şi să-i facă mai buni.

Ai avut şi momente grele în viaţă, piedici, obstacole, experienţe. Ce te-a ajutat să te ridici, să fii tare, să rezişti?

Mi-am pierdut trei oameni dragi la destul de scurtă distanţă unii de alţii. În 2007 am pierdut-o pe mama. Nu am apucat să o plâng atunci pentru că a trebuit să mă ţin tare. Mama a dispărut de pe lumea asta exact în ziua de cununie a fiului meu, Ionuţ, pe 21 iulie. Culmea este că uite unul dintre bunii mei prieteni este născut chiar pe 21 iulie, mă refer la Adrian Sărmăşan. Eu spun că nimic nu e întâmplător pe lumea asta.

Chiar în ziua în care s-a prăpădit mama, copiii trebuiau să vină din Olanda. Ei nu aveau cum să ştie că mama a murit. Era undeva la 4 după-amiaza, nu a mai putut să aştepte ca ei să vină. Ştia că vor veni şi l-a iubit mult, era nepotul preferat. Culmea este că fiul meu şi nora mea au sosit la 5.30.

Eu ştiam de la 4, mi-am înfrânat lacrimile, totul, şi am spus că trebuie să fiu stâncă pentru a nu-i produce fiului meu un şoc. L-am lăsat, a venit, a descărcat bagajele, l-am luat deoparte la vreo trei, patru ore distanţă de moartea mamei, i-am spus: „Ionuţ, trebuie să-ţi spun ceva”. „Ce, nu e bine cu mamaie?” „Nu că nu e bine. Mamaie s-a dus. S-a dus la îngeri la ora 4”.

L-am simţit că a respirat şi nu a putut să dea aerul afară, aşa că i-am spus: „Te rog să nu suferi, să te ţii tare, pentru că şi eu sunt tare. Hai să nu plângem pentru că probabil i-am face rău!”. Am plâns după şase luni când o căutam prin casă, deşi ea nu a stat cu mine. Şi acum vorbesc cu ea şi-n fiecare seară îi spun: „Noapte bună, oriunde te-ai afla şi tu, şi sora mea şi tata şi să aveţi dragoste şi lumină!”

În ceea ce o priveşte pe sora mea am fost superpregătită pentru clipa în care ştiam că o pierd. Am stat o lună şi jumătate şi am injectat-o eu cu morfină, cât am îngrijit-o. Nu se mai putea mişca. M-a stors de vlagă. Dar am fost tare pentru că trebuia.

Ai avut turnee de-a lungul timpului. Ai cântat alături de Sfinx Experience zeci de ani în toată Europa. Ai stat departe de ţară multă vreme. Fiul tău locuieşte în Olanda. Nu ai fost niciodată tentată să rămâi în afara graniţelor ţării?

Pentru mine pământul românesc înseamnă totul. Am avut posibilitatea, de-a lungul a 40 de ani, să rămân oriunde aş fi crezut că-mi este bine. Nu. Eu am nişte rădăcini atât de adânci aici încât sunt indestructibilă. Eu pur şi simplu sufăr de dorul României, de dorul casei mele.

Eu am chestia aia care în engleză se numeşte home sick. Îmi place să fiu eu la mine. Fie pâinea cât de rea, tot mai bună în ţara mea. Acesta este adevărul. Oricum ar fi, că suntem haotici, că de cele mai multe ori suntem laşi, că nu ştim să ne cerem drepturile, că stăm fiecare şi şuşotim pe la colţuri în loc să luăm atitudine şi să fim uniţi. Pământul românesc este pământul din care eu pur şi simplu îmi extrag seva.

Eu fără acest pământ mă îmbolnăvesc pur şi simplu. Eu nu pot să trăiesc în afara ţării. Am fost har Domnului plecată zeci de ani, pe coclauri. Dacă trec de două sau trei săptămâni deja vreau să fiu la mine acasă, la rostul meu, să miros aici chiar şi miros de gunoi, de ce-o fi, dar să fie pământul meu roditor.

Crezi că în multe locuri din lumea asta se găsesc legume şi fructe cu gustul ca la noi? Sau păsări din curte… porc de Crăciun. Nu e nicăieri cu gustul acela. Mai păstrăm cât se va mai putea, dar nu pentru multă vreme.

Sursa:

 http://jurnalspiritual.eu