.jpg)
Arhiva familiei Păunescu
Vezi galeria foto“A trebuit să ne declarăm învinşi, maestrul a plecat dintre noi”, anunţa cu tristeţe românii prof. dr. Şerban Brădişteanu, eminentul chirurg.
________________________________________
“Sunt botezat în trenul ce ducea acasă pătimita Românie”
Istorisea cu haru-i de neegalat o întâmplare care-l punea pe gânduri. Cum se poate juca uneori soarta cu câte o viaţă de om, ce hachiţe ale destinului îi pot abate complet drumul! Cugeta întristat Adrian Păunescu: “Ce s-o mai fi întâmplat cu fata aceea? Am vrut de mai multe ori să o găsesc, dar parcă s-a aşternut o ceaţă peste ea!”. Fiecare reprezentaţie a Cenaclului Flacăra se transforma într-o maternitate ad hoc, unde se năşteau artişti de cursă lungă. Poetul îi invita pe scenă în fiecare localitate pe acei tineri care se simţeau în stare să cânte ceva de sensibilitate. Undeva în Baia Mare au cântat unul după altul o fată şi un băiat, evoluţii remarcabile. Totuşi tânăra avea un plus faţă de băiat, vocea şi inima ei vibrau mai tare decât ale băiatului. Adrian Păunescu a hotărât că amândoi tinerii maramureşeni să devină din acel moment membri ai Cenaclului şi să se suie în zori în autocarul care ducea cenacliştii spre următorul spectacol. Numai că la puţin timp după ce caravana se pusese în mişcare, la intersecţia cu un drum de ţară, o femeie cu broboadă neagră făcea semne şoferului să oprească. “Mă scuzaţi, domnule Păunescu, vă rog s-o lăsaţi pe fata primită aseară în echipa dumneavostră să coboare, că i-a murit acum o oră mama.” Tânăra învăţătoare din Maramureş a coborât să se ducă la căpătâiul mamei ridicate la cer şi de atunci nimeni n-a mai auzit de ea. Băiatul care evoluase pe aceeaşi scenă cu ea a făcut o carieră teribilă. Numele băiatului este Ştefan Hruşcă. Şi totuşi fata era mai bună. Doar că soarta i-a refuzat zborul. Cum a putut soarta să-i curme Poetului drumul atât de devreme. Cum au putut nişte boli jalnice să-i văduvească pe români de atâtea şi atâtea poezii pe care Adrian Păunescu le-ar fi scris şi după 67 de ani? El care înainte de a se muta printre stele a dictat ultima poezie. Cu perfuziile împingându-i răsuflarea şi cu aparatele stimulându-i zvâcnetul inimii. Iar în ultimul vers al unei opere colosale Adrian Păunescu se roagă pentru Ţară. Aşa s-a înălţat la cer: “Eu sunt bolnav de dumneavoastră, Ţară,/ Eu sunt bolnav de dumneavoastră, Neam”. Ridicând rugă spre o minimă dreptate pentru România. În ultima vreme am bătut ţara cu inima şi pasul. A fost ca o împărtăşanie. Am vorbit cu mulţimi de români. Şi am simţit nevoia să încep recitând versuri de Adrian Păunescu. Am constatat că este la fel de iubit şi în Ardeal, şi în Moldova, şi în Muntenia, şi în Dobrogea, şi în Oltenia şi în Banat. O fermecătoare spovedanie despre originile lui, despre naşterea în Basarabia şi despre retragerea din calea cotropirii sovietice, toate se regăsesc în poezia “Primul drum”. “Am fost născut într-un pământ curat,/ Dintr-o Moldovă sfâşiată-n pururi,/ Olteancă mama şi al ei bărbat,/ Ei în Ardeal mi-au năzărit contururi./ N-aveam un an, când am fugit c-un tren,/ Cărat de mama spre orişiunde,/ Mai am în oase un bolnav refren/ De roţi, ca vechi zădărnicii rotunde./” Numai că, într-o gară, mama a fost scoasă din tren de tălăzuirea mulţimii de români care se refugiau din calea tancurilor ruseşti şi l-a pierdut în vagon pe micuţul Adrian Păunescu. “Şi, dintr-o dată, trenul a ajuns,/ Şi-n îmbulzeala numai militară,/ Cu vaerul de roţi ca un răspuns,/ Sărmana mamă s-a trezit în gară./ Dar mă pierduse printre-acei soldaţi,/ În haosul înfrângerii şi morţii,/ Şi ce e un copil cu ochi miraţi/ La scara zdrobitoarelor proporţii?” Numai că triştii soldaţi români ce se retrăgeau şi ei cu acelaşi tren l-au înapoiat din mână-n mână pe copilaşul Păunescu în braţele mamei de care se rătăcise. “Şi pe deasupra capetelor lor,/ Uscate de capriciile foamei,/ M-au dat din mână-n mână plutitor/ Şi am ajuns din nou la sânul mamei./ Dar eu acum, cu pielea ca un act,/ Pe care scriu notarii stări frecvente,/ Consacru, consfinţesc şi duc în veac/ Bătrânele soldaţilor amprente./ Că ei s-au iscălit pe carnea mea/ Analfabeţii mei din veşnicie;/ Sunt botezat în trenul ce ducea/ Acasă, pătimita Românie./ Oricum, mă simt un act original,/ Capabil încă viaţa să-şi trăiască,/ Rebotezat în tren, la un semnal,/ De tragica armată românească.”
SURSA:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu