.jpg)
Interviul Saptamanii – Loreta Popa
„Sunt fericită în fiecare clipă pentru că sunt recunoscătoare în fiecare clipă. Trăiesc în prezent şi asta îmi dă şansa vă văd lucrurile aşa cum sunt în toată splendoarea lor” (Loreta Popa)
Loreta Popa, Omul balsam al multor suflete, Omul care mangaie prin cuvinte inimile celor ce o citesc, ne-a daruit marea bucurie de a fi alaturi de noi in aceasta saptamana! Ii multumim cu drag si recunostiinta pentru ca a impartasit cu noi suflet din sufletul sau si pentru ca ne-a dezvaluit noutati despre urmatoarea sa carte, „33”, carte ce urmeaza sa apara in data de 20 octombrie .
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Pentru ce esti recunoscatoare vietii in primul rand?
Loreta Popa: Sunt recunoscătoare pentru fiecare fir de iarbă care răzbate până la lumina soarelui, pentru fiecare copil lăsat să se murdărească amestecând pământul cu mâinile lui, pentru fiecare fulg de nea care se sacrifică şi vrea să atingă linia orizontului, pentru fiecare regăsire de suflete care sunt pe aceeaşi vibraţie. Sunt recunoscătoare că am primit acceptul de A FI Aici şi Acum pentru că nimic nu poate egala frumuseţea acestor timpuri pe care le trăim. Sunt recunoscătoare că EXIST şi că în jurul meu am doar Oameni care rezonează la modul perfect cu mine.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Care este cea mai frumoasa amintire din copilarie?
Loreta Popa: Este una dintre întrebările pe care le-am pus des în interviurile mele şi nu o dată m-am întrebat ce aş răspunde dacă mi-ar fi adresată mie. Am avut şansa unei copilării fericite. Spun acest lucru pentru că mă doare sufletul să văd că niciunul dintre copiii de astăzi nu ştie ce înseamnă cu adevărat să fii COPIL, se maturizează înainte de vreme. De cele mai multe ori din cauza părinţilor, care sunt incompatibili, din punctul meu de vedere, cu ceea ce se cheamă “meseria de părinte”. A fi copil înseamnă a experimenta, a te juca, a încerca, a gusta, a-ţi folosi toate simţurile pentru a descoperi lumea în care ai acceptat să vii. Când tu, ca părinte, spui copilului tău “Nu face asta!”, “Nu sta de vorbă cu băiatul lui X sau lui Y, că nu sunt de nasul tău!” sau “NuFUMA
!” (am dat doar câteva exemple, evident că ele sunt mult mai multe) este clar că nu doreşti binele minunii care ţi-a fost dăruită. Cu cât greşeşte singur, cu atât copilul învaţă. Cu cât înţelege că viaţa lui va fi mai bună dacă este pregătit din toate punctele de vedere cu atât va reuşi să fie fericit. Nu competiţia exagerată, nu îndemnul “Fii primul!” ajută un copil să-şi atingă potenţialul. Un singur lucru poate ajuta: părintele să-şi sprijine copilul în fiecare clipă, iar acesta să ştie că nu va fi niciodată singur. Când eşti acolo, în umbra lui, copilul ştie că nu-l judeci, că eşti fericit pentru tot ceea ce reuşeşte să ducă până la capăt şi că orice problemă are o soluţie dacă are curajul să-i spună pe nume. Când spun că am avut o copilărie fericită mă gândesc că am simţit pe pielea mea cum este să mergi cu vaca la păscut, să culegi tutun sau să dai cu sapa. Am stat întinsă pe spate în lanul de grâu şi am privit dansul norilor, dar şi poveştile pe care le spuneau când cei din jurul meu nu erau atenţi, am stat de vorbă cu fulgii de nea de multe ori, am simţit pe obrajii mei picăturile de ploaie care ştiau cât de însetat este pământul de dorul lor, am cules ciuperci, am adunat fân, am fost pe baltă şi am dat cu undiţa încercând să prind măcar un peşte, am cules zmeură, cireşe, am “furat” liliac din cele mai frumoase curţi de pe strada mea, am călărit caii bunicului, am citit până la epuizare biblioteci întregi, am cunoscut vulpi, mistreţi, căprioare, veveriţe, zâne şi îngeri. Bunica din partea tatălui mi-a fost cea mai bună prietenă şi datorită ei cred că am primit harul scrisului, căci era verişoară cu Eusebiu Camilar. Am prea multe amintiri frumoase, dar cu siguranţă cele mai dragi îmi sunt cele în care corcoduşul din curtea bunicii îşi lăsa crengile în jos ca să mă pot urca. Acolo, adânc în desişul său, am stat de vorbă cu vântul şi am ascultat toaca bătând la mănăstirea pe care o vedeam pe deal în fiecare zi.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Cat de fericita esti astazi ?
Loreta Popa: Sunt fericită în fiecare clipă pentru că sunt recunoscătoare în fiecare clipă. Trăiesc în prezent şi asta îmi dă şansa vă văd lucrurile aşa cum sunt în toată splendoarea lor.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Ai dori sa schimbi ceva din ceea ce te reprezinta acum?
Loreta Popa: Nu, evident că nu. Am să vă spun un mare secret, pe care nu multă lume îl cunoaşte. Oamenii nu se schimbă. Niciodată. Ei doar se dezvăluie în clipele cele mai dificile sau, dimpotrivă, în cele mai fericite. Ceea ce eşti cu adevărat iese la lumină de fiecare dată când viaţa te pune în faţa unor obstacole. Când eşti nevoit să faci o alegere, atunci acea alegere va spune totul despre OMUL care eşti. Întotdeauna. Nu de puţine ori am spus că a fi om este cea mai frumoasă meserie din lume şi nu am greşit. Dacă alegi să judeci, să loveşti, să furi, să minţi şi să trişezi atunci clar asta vei face mereu. Nu judeci astăzi pe cineva şi mâine te abţii. Dimpotrivă. Mâine vei face asta ca un profesionist. Cred că strămoşii noştri au fost teribil de înţelepţi, pentru că o vorbă de-a lor spune clar: “Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou!”. Oamenii nu se schimbă. Aşa că răspunsul meu este simplu. Sunt aşa cum am fost dintotdeauna şi nu aş schimba nimic la mine. Nu aş schimba nimic din ceea ce mi s-a întâmplat. Şi ce fericită sunt pentru fiecare lecţie pe care am învăţat-o! Ce recunoscătoare sunt celor care mi-au făcut în această viaţă rău, pentru că ei mi-au fost cei mai buni profesori!
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Au existat momente in care ti-ai pus parti din viata pe modulul de asteptare?
Loreta Popa: Nu. Chiar şi atunci când am stat la rând la carne, brânză, cafea sau ouă pe vremea lui Ceauşescu nu puneam nimic pe modulul de aşteptare. În timpul petrecut astfel citeam ori dezlegam cuvinte încrucişate. De noi depinde cum folosim timpul ce ni s-a acordat. Am trăit fiecare clipă. Am învăţat în fiecare clipă. De fapt, trăiesc fiecare clipă la maximum şi continui să învăţ. Cred că experienţele de viaţă, oamenii cu care interacţionezi, dâra de lumină pe care o laşi în urma ta contează. Singurul lucru cu care venim pe pământ este iubirea, aluatul acela special din care suntem creaţi cu toţii. Unii cresc mai mult decât alţii, este perfect adevărat, deşi ingredientele sunt aceleaşi. Alegerile pe care le facem de-a lungul timpului determină hotărâtor raiul sau iadul vieţii noastre, înălţarea sau coborârea a ceea ce suntem. A pune pe modulul de aşteptare părţi din viaţa ta înseamnă să refuzi să trăieşti, ori din punctul meu de vedere dacă-ţi refuzi asta ce rost au celelalte părţi din viaţa ta pentru care îţi faci planuri. Sinceră să fiu niciodată nu am înţeles persoanele care spun că şi-au planificat să facă una sau alta. Cunosc oameni care şi-au planificat întreaga viaţă, când să termine o facultate sau două, când să aducă pe lume copii, când să meargă în concediu, câte zile stau departe de casă, hotelul de nu ştiu câte stele ce fel de servicii le oferă, când să iasă la pensie. Or, toate aceste planuri nu reuşesc decât să te limiteze, nu-ţi dau voie să respiri, să te bucuri de ceea ce se numeşte VIAŢĂ. Cum spuneam mai devreme, dacă nu laşi un copil să frământe cu mânuţele lui pământul, iarba sau florile şi-l ţii departe de toate nu le va aprecia cu adevărat niciodată şi vom ajunge ca astăzi, adică să respirăm aerul poluat şi să tăiem cu uşurinţă orice copac ne stă în cale fără să ne gândim că acesta este la rândul lui o fiinţă vie. Mă bucur de starea de A FI şi nu-mi fac niciodată planuri. Poate de aceea sunt atât de fericită aici şi acum.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Care sunt momentele in care te simti cea mai inspirata, motivata, incarcata?
Loreta Popa: Vreau, nu vreau, trebuie să recunosc că momentele în care tristeţea mă ţine strâns în braţele ei sunt cele în care inspiraţia vine cel mai des să mă viziteze. Stările care mă frământă, neputinţa, uneori furia născută din nedreptate, căci orice om trece prin aşa ceva, de cele mai multe ori îmi trimit îngerul inspiraţiei, care mă ajută să aştern cuvinte pe hârtie. Am scris cele mai frumoase rânduri atunci când am fost la pământ. Motivată şi încărcată sunt însă de fiecare dată când este vorba despre fiica mea, Emma. Ei i-am dedicat toate cărţile mele, ea este motivul care mă trezesc fericită dimineaţa şi datorită ei mă bucur de copilul meu interior pe care îl hrănesc cu zâmbete, bucurii mărunte şi împliniri nevinovate. Nu uit niciodată de vorbele lui Antoine de Saint Exupery care spunea la un moment dat “Copiii trebuie să fie indulgenţi cu adulţii!”. Astfel că îmi îndemn copilul interior să fie indulgent cu adultul din mine zi de zi.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Daca ar fi sa-ti oferi singura un sfat care ar fi acela?
Loreta Popa: Nu mi-au plăcut niciodată sfaturile. Oamenii care nu reuşesc să-şi trăiască viaţa dau de cele mai multe ori sfaturi celorlalţi. Cred că nimic nu este mai frumos decât să taci alături de cineva privindu-lDIRECT în ochi. Faceţi acest exerciţiu dacă veţi avea vreodată ocazia. Ţineţi-vă de mâini cu cineva pe care nu-l cunoaşteţi prea bine timp de cinci minute şi priviţi-vă în ochi! Veţi descoperi toată gama de sentimente, de emoţii, de dureri şi bucurii care definesc fiinţa umană. Nimic nu cunosc mai eficient pentru a înţelege deplin ce fel de om eşti precum acest exerciţiu. Dar, de dragul acestui interviu am să răspund. Sfatul pe care mi l-aş da ar fi “Zâmbeşte !”
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Cat de mult crezi in oameni?
Loreta Popa: Continui să cred că oamenii sunt cinstiţi. Dacă genul ăsta de naivitate este catalogat prostie, nu e problema mea. Eu așa am crescut, aşa am deprins de la părinţi şi bunici. De exemplu, bunica mea îmi spunea, înainte de culcare, după rugăciune (deşi i-am auzit pe mulţi spunând că în comunism religia era interzisă, vă asigur că pe mine nu m-a oprit nimeni să intru în biserică sau să mă rog. Cu totul altfel stă treaba astăzi, când religia aduce mai mult a comerţ decât a ceea ce trebuie să fie), că atunci când aşez capul pe pernă după o zi să nu-mi fie ruşine cu faptele mele. Cinstea, onestitatea, conştiinciozitatea, seriozitatea le-am moştenit de la familie. Simţul dreptăţii „multilateral dezvoltat” e de la Săgetătoarea dinlăuntrul meu.
Cred în oameni. Încă. De ce? Pentru că fiecare dintre noi are un har, are ceva la care se pricepe. Fiecare om are un ceva unic, numai al lui care face diferenţa. Da, ştiu că nu suntem la fel şiTOCMAI acest lucru este important. Unii sunt răi pentru că nu ştiu să fie buni, alţii sunt egoişti pentru că nu ştiu să fie generoşi, unii calcă pe cadavre, alţii sunt ipocriţi. Unii te înşală la primul colţ, alţii te vând pe nimic. Dar până şi ei au ceva în comun: iertarea ta. Am avut parte ca şi jurnalist, ca şi om, ca şi femeie de tot felul de întâlniri cu oameni mici şi Oameni mari. De la fiecare am învăţat ceva. De la cei răi am învăţat să nu fiu ca ei, de la cei mari cum să mă cobor până la cei mici. Ca jurnalist am cunoscut personalităţi pe care eu le aşezasem pe un piedestal, iar în realitate m-au lăsat fără respiraţie de durerea descoperirii a oamenilor mici ce trăiau în lumea creată de ei înşişi, departe de “mulţimea dezlănţuită”. Dezamăgitor să descoperi că sunt departe de ceea ce credeai că sunt. Dar de aici am învăţat, ca la orice lecţie. Ca om am avut întâlniri importante. Unii dintre cei pe care i-am cunoscut m-au izbit de toţi pereţii, alţii m-au ridicat până la cer. Tuturor le sunt recunoscătoare, pentru că fără ei nu aş fi cea care sunt astăzi. Fiecare dezamăgire, fiecare suferinţă, fiecare alunecare, fiecare lacrimă, fiecare deraiere, fiecare trădare m-au şlefuit. Ce e drept, am aflat târziu că doar experienţa te ajută ca scriitor să poţi ajunge la sufletul cititorilor. Cum să scrii despre durerea sau bucuriile unei mame dacă nu eşti mamă? Cum să scrii despre iubire dacă nu ai iubit? Cum să scrii despre trădare dacă nu ai fost trădat? Şi tot aşa… Şi ca femeie trebuie să recunosc că am trecut prin toate experienţele. Evident că aş avea multe de povestit, dar cred că textele mele vorbesc de la sine. Nimeni nu te poate răni dacă nu-i dai tu voie. Cred foarte tare în aceste cuvinte. Astfel că fiecare om care a găsit de cuviinţă să mă lovească, să mă determine să plâng, să mă înşele a avut parte de iertarea mea. Şi iertarea mea a adus Oameni în calea mea, acei îngeri pe care Dumnezeu are grijă să-i trimită să te ajute chiar atunci când ai nevoie. Pentru ei sunt recunoscătoare, căci nu sunt deloc puţini la număr.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Stim ca iubesti muzica folk, ca ai promovat prin numeroase interviuri artistii folk, ca participi la mai toate manifestarile importante din lumea folkului. Ce anume te-a apropiat de genul acesta muzical? Cum vezi evolutia folkului in viitor?
Loreta Popa: Folk. Chiar şi simpla rostire a acestui cuvânt mă face să tresar. Înseamnă atât de mult pentru mine. Întreaga mea adolescenţă a stat sub semnul folkului nu numai pentru că în acea perioadă funcţiona Cenaclul Flacăra, cât mai ales pentru că însemna muzică şi poezie. Poate de aceea m-am implicat de la început în toate proiectele ce aveau legătură cu folkul cât timp am făcut parte din echipa redacţională a Jurnalului Naţional. Ediţiile de Colecţie erau un prilej de a sta de vorbă cu numele mari ale acestui curent muzical precum Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Nicu Alifantis, Alexandru Andrieş, Zoia Alecu, Doru Stănculescu, Florian Pittiş, Tatiana Stepa, Vasile Şeicaru, Ducu Bertzi şi nu numai. Chiar mi-e teamă să nu uit pe cineva. Cu experienţa de la prea bine cunoscutul “Folk you”, iniţiat de Marius Tucă şi Florian Pittiş am acceptat să fac parte din juriul ”Folk fără vârstă” şi “Toamna baladelor”, două manifestări-concurs dedicate elevilor care iubesc acest gen. Pentru mine, ca jurnalist, ”Folk fără vârstă” a însemnat veriga dintre generaţii, bucuria imensă a apropierii adolescenţilor de acest gen muzical, deoarece s-a crezut, evident greşit, că s-au depărtat de el. ”Folk fără vârstă” a fost certitudinea că profesorii pot lua atitudine susţinându-şi elevii, oferindu-le şansa la valoare, la nemurire într-un fel. Pentru mine, ca om, ”Folk fără vârstă” a activat rotiţele mecanismului numit încredere, deoarece este infinit mai bine să ai încrederea oamenilor decât respectul lor. Dacă le-ai câştigat încrederea, respectul îl vei dobândi mai târziu; fără încredere, nu le vei merita nici respectul. Prezenţa numelor mari despre care vă vorbeam mai devreme ale muzicii folk, a artiştilor care şi-au început cariera cu o chitară pe umăr şi o poezie agăţată la rever, a fost mai mult decât fastă şi plină de seva inspiraţiei unei muze ce a încântat sufletele multora dintre noi de-a lungul timpului. La fel şi “Toamna baladelor”… Ce emoţie poate fi mai puternică dacă nu descoperirea de noi talente şi promovarea lor. Am avut şansa de a descoperi tineri extraordinari şi spirite libere ce-şi poartă harul la vedere. Folkul înseamnă un refugiu, un mod de eliberare de griji.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Ai cantat vreodata? Dar poezii ai scris?
Loreta Popa: Am cântat ca orice om. Doar în baie, singură. De câteva ori am avut însă şansa să fredonez câteva dintre piesele pe care producătoarea emisiunii pe care o realizam la Radio3net le dăruia ascultătorilor şi cineva m-a întrebat de ce nu cânt şi în public. Nu am voce, însă. Sunt capabilă să fac diferenţa aceasta. Am scris poezie, da. Prea puţin însă. Pe mine rima mă încorsetează, nu mă lasă să respir. E ca atunci când trebuie să faci un interviu şi ţi se aşază echerul din start pe text. Eşti nevoit să tai din el până încape în pagină şi asta doare. Prefer versurile albe. Prefer libertatea…
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: In care anotimp te regasesti cel mai mult?
Loreta Popa: Mă regăsesc în lacrimile Toamnei, în acel mângâietor bocet al dimineții ce se scutură de cuvinte mereu și mereu. Mă regăsesc în desculța ei talpă care-mi strivește frunzele ce nu s-au hotărât ce culoare să-și aleagă. Încă. Mă regăsesc în acordurile line de chitară la care se zgribulește un greiere ce și-a uitat tristețea în traista de anul trecut. Toamna nu-mi îngroapă nimeni privirea, nici trăirile. Mă regăsesc în boabele din ființa-mi curățită de păsările măiastre ale Focului, pline de chihlimbarul copacilor străbuni. Din fântâna acestui anotimp cu care rezonezMAXIM sorb apă limpede și la rădăcina ei am îngropat cenușa spinilor din trecerile mai dese sau mai rare prin brazda în care am încolțit ca om.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: De ce Jurnalismul? Ce anume te-a adus in aceasta lume? Consideri ca jurnalismul este o arta?
Loreta Popa: În urmă cu 24 de ani, îndrăzneam să păşesc pentru prima dată pe holurile Casei Presei Libere, cum i se spunea imediat după revoluţie, neştiind la ce să mă aştept, fără să cunosc lumea jurnalismului, fără să fiu susţinută de cineva anume, cum se poartă astăzi. Am început de la corectură. Încet-încet, am prins drag de profesie şi am simţit că fără ea mi-ar fi cu siguranţă greu să respir. Zi de zi, cunoşteam oameni de la care aveam ce să învăț. Am început la ziarul „Dimineaţa”, unde am cunoscut mari gazetari şi scriitori precum Mircea Ichim, Alexandru Piru, Mihai Toma, Aureliu Goci. A urmat „Cronica Română”, unde am făcut parte din echipa lui Horia Alexandrescu timp de doi ani, „Vocea României”, cotidian ce nu are, evident, nici o legătură cu concursul din zilele noastre, „Sport XXI“şi „Naţional”. În cele din urmă, când am ajuns la Jurnalul Naţional, am simţit că fac parte dintr-o mare familie. Aici, am reuşit să zbor, să am încredere în forţele proprii, am învăţat să las dragostea de frumos şi iubirea de oameni să iasă la lumină împărtăşind-o cititorilor, îndemnându-i să vadă viaţa prin ochii mei. Am fost redactor şef la revista „Jurnal Spiritual”, apoi redactor la „Evenimentul zilei” şi am colaborat cu „Lumina” şi „Metropolis”. Nu știu ce va fi mâine, dar ştiu că nu voi înceta să iubesc cultura. Nu de alta, dar nu există misiune mai frumoasă decât aceea de a aduce lumină în sufletele oamenilor cu ajutorul vorbelor oneste despre starea și nevoile culturii.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Exista diferente in modul de abordare a jurnalismului astazi, fata de acum 20 de ani? Din punct de vedere al jurnalistului consideri ca traim intr-o societate a valorilor sau a vanzarilor?
Loreta Popa: Da, există mari diferenţe. Este cea mai grea bătălie la care am participat până acum. Sincer, cred că nici templierii n-au trecut prin atâtea încercări… Nimic din ce-am învăţat de-a lungul timpului nu m-a pregătit pentru ce se întâmplă azi în cultură şi nu numai. Ca jurnalist, aveam răgazul de a scrie despre evenimente importante, filme, teatru, muzică, poezie, pictură, carte. Înainte, fiind mai mulţi în secţie, ne împărţeam sarcinile, pentru că era imposibil să acoperi totul de unul singur. Azi, după ce am trecut pe sub furcile caudine din cauza lipsurilor, prea multe ca să le expun aici, sunt încă pe câmpul de luptă, cu sabia în mâna dreaptă, stropită din cap până în picioare de sângele cuvintelor mele, tăiate ca să încapă în spaţiul tipografic, cu armura izbită de lăncile prostiei, pe alocuri ferfeniţită de superficialitate, sastisită de indiferenţă şi înnebunită de durerea pierderii camarazilor mei. Da, prea puţini dintre foştii mei colegi din presa de acum 20 de ani mai practică această meserie. Dar câtă vreme soarele răsare și pământul lasă iarba să încolţească, rănile se vor vindeca și ele şi mă voi înălța ca să câştig lupta de partea CULTURII. Căci, fără cultură nu existăm! Câtă vreme voi întâlni oameni care habar nu au ce înseamnă un vernisaj, o lansare de carte, un spectacol de teatru, cine e cutare actor, sau regizor sau pictor, muzician, eu, Loreta Popa, voi continua să scriu. Chiar şi pentru un singur cititor. Trebuie să pricepem că atât timp cât există acel cititor, care deschide ziarul sau laptopul sau cartea mea, mă consider norocoasă. Sincer, în România nu se poate supraviețui din ceea ce creezi. Vor fi mulți care îmi vor spune că nu am dreptate, dar sunt pregătită să argumentez. Nu am adunat un leu din cărțile mele și am fost întotdeauna insuficient plătită ca jurnalist. Simplu, concis. Se poate verifica. Cititorul României de astăzi nu mai este același cu cel din anii 70 sau 80, acel cititor care stătea la cozi imense doar ca să cumpere o carte pentru colecție. Mi-aduc aminte că abia așteptam vacanţa de vară ca să pot avea timp să citesc. Mi-amintesc cum fremătam în așteptarea continuării unui roman istoric, cum citeam noaptea cu lanterna sub pătură. Mă doare să văd că nu-mi pot permite prea multe cărți, oricât de ieftine sunt. Din păcate. Viața este din ce în ce mai scumpă, iar oamenii abia își pot permite mâncarea, darmite cărțile. Ceea ce mă deranjează este că sunt oameni ce-și permit să cumpere cărți, însă doar ca să dea bine în bibliotecă, nu ca să le citească, nu ca să soarbă cuvintele şi să învețe. Am văzut copii care adună leu cu leu, muncind ei uneori, pentru cărţi pe care alții, de bani gata, cum li se spune în termeni populari, le rup sau nici măcar nu le deschid.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Crezi ca la ora actuala, valorile sunt rasturnate ?
Loreta Popa: Da. Mă întristează că nu există un minimum de decență pe stradă, că românul nu a învățat să călătorească în mijloacele de transport în comun civilizat, că vorbele vulgare sunt ridicate la fileu de fiecare dată și în orice context, că oamenii au uitat să fie oameni, că politicienilor nu le pasă decât de ei înșiși și atât de puțin de acest pământ românesc. Mă doare să văd artiști care nu mai vor să lupte ca să trăiască, pentru că nu sunt apreciați în țara lor, mă doare că elevilor li se par mai importante PSP-urile, hainele de firmă, shoppingul la mall şi filmele 3D, iar poveștile li se par puerile. Mă întristează faptul că rădăcina rămâne fără copac, că dispar case fabuloase și în locul lor se ridică nesemnificative clădiri imense, lipsite de căldură şi suflet. Mă supără să văd că pentru unele femei contează o manichiură excelent făcută și nu sufletele ce trec pe lângă ele ferfeniță, ce ar avea nevoie doar de o îmbrățișare. Mai mult de jumătate din femeile acestei țări nu cunosc sensul cuvântului relaxare. Ele știu că au copii, au case greu de întreținut, au de desțelenit prejudecăți și nu pământ. Mă doare că dorm puțin, însă zâmbetul copilului meu îmi dă puterea de a merge mai departe. Și pentru mine este suficient…
Loreta Popa: Sunt recunoscătoare pentru fiecare fir de iarbă care răzbate până la lumina soarelui, pentru fiecare copil lăsat să se murdărească amestecând pământul cu mâinile lui, pentru fiecare fulg de nea care se sacrifică şi vrea să atingă linia orizontului, pentru fiecare regăsire de suflete care sunt pe aceeaşi vibraţie. Sunt recunoscătoare că am primit acceptul de A FI Aici şi Acum pentru că nimic nu poate egala frumuseţea acestor timpuri pe care le trăim. Sunt recunoscătoare că EXIST şi că în jurul meu am doar Oameni care rezonează la modul perfect cu mine.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Care este cea mai frumoasa amintire din copilarie?
Loreta Popa: Este una dintre întrebările pe care le-am pus des în interviurile mele şi nu o dată m-am întrebat ce aş răspunde dacă mi-ar fi adresată mie. Am avut şansa unei copilării fericite. Spun acest lucru pentru că mă doare sufletul să văd că niciunul dintre copiii de astăzi nu ştie ce înseamnă cu adevărat să fii COPIL, se maturizează înainte de vreme. De cele mai multe ori din cauza părinţilor, care sunt incompatibili, din punctul meu de vedere, cu ceea ce se cheamă “meseria de părinte”. A fi copil înseamnă a experimenta, a te juca, a încerca, a gusta, a-ţi folosi toate simţurile pentru a descoperi lumea în care ai acceptat să vii. Când tu, ca părinte, spui copilului tău “Nu face asta!”, “Nu sta de vorbă cu băiatul lui X sau lui Y, că nu sunt de nasul tău!” sau “NuFUMA
!” (am dat doar câteva exemple, evident că ele sunt mult mai multe) este clar că nu doreşti binele minunii care ţi-a fost dăruită. Cu cât greşeşte singur, cu atât copilul învaţă. Cu cât înţelege că viaţa lui va fi mai bună dacă este pregătit din toate punctele de vedere cu atât va reuşi să fie fericit. Nu competiţia exagerată, nu îndemnul “Fii primul!” ajută un copil să-şi atingă potenţialul. Un singur lucru poate ajuta: părintele să-şi sprijine copilul în fiecare clipă, iar acesta să ştie că nu va fi niciodată singur. Când eşti acolo, în umbra lui, copilul ştie că nu-l judeci, că eşti fericit pentru tot ceea ce reuşeşte să ducă până la capăt şi că orice problemă are o soluţie dacă are curajul să-i spună pe nume. Când spun că am avut o copilărie fericită mă gândesc că am simţit pe pielea mea cum este să mergi cu vaca la păscut, să culegi tutun sau să dai cu sapa. Am stat întinsă pe spate în lanul de grâu şi am privit dansul norilor, dar şi poveştile pe care le spuneau când cei din jurul meu nu erau atenţi, am stat de vorbă cu fulgii de nea de multe ori, am simţit pe obrajii mei picăturile de ploaie care ştiau cât de însetat este pământul de dorul lor, am cules ciuperci, am adunat fân, am fost pe baltă şi am dat cu undiţa încercând să prind măcar un peşte, am cules zmeură, cireşe, am “furat” liliac din cele mai frumoase curţi de pe strada mea, am călărit caii bunicului, am citit până la epuizare biblioteci întregi, am cunoscut vulpi, mistreţi, căprioare, veveriţe, zâne şi îngeri. Bunica din partea tatălui mi-a fost cea mai bună prietenă şi datorită ei cred că am primit harul scrisului, căci era verişoară cu Eusebiu Camilar. Am prea multe amintiri frumoase, dar cu siguranţă cele mai dragi îmi sunt cele în care corcoduşul din curtea bunicii îşi lăsa crengile în jos ca să mă pot urca. Acolo, adânc în desişul său, am stat de vorbă cu vântul şi am ascultat toaca bătând la mănăstirea pe care o vedeam pe deal în fiecare zi.Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Cat de fericita esti astazi ?
Loreta Popa: Sunt fericită în fiecare clipă pentru că sunt recunoscătoare în fiecare clipă. Trăiesc în prezent şi asta îmi dă şansa vă văd lucrurile aşa cum sunt în toată splendoarea lor.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Ai dori sa schimbi ceva din ceea ce te reprezinta acum?
Loreta Popa: Nu, evident că nu. Am să vă spun un mare secret, pe care nu multă lume îl cunoaşte. Oamenii nu se schimbă. Niciodată. Ei doar se dezvăluie în clipele cele mai dificile sau, dimpotrivă, în cele mai fericite. Ceea ce eşti cu adevărat iese la lumină de fiecare dată când viaţa te pune în faţa unor obstacole. Când eşti nevoit să faci o alegere, atunci acea alegere va spune totul despre OMUL care eşti. Întotdeauna. Nu de puţine ori am spus că a fi om este cea mai frumoasă meserie din lume şi nu am greşit. Dacă alegi să judeci, să loveşti, să furi, să minţi şi să trişezi atunci clar asta vei face mereu. Nu judeci astăzi pe cineva şi mâine te abţii. Dimpotrivă. Mâine vei face asta ca un profesionist. Cred că strămoşii noştri au fost teribil de înţelepţi, pentru că o vorbă de-a lor spune clar: “Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou!”. Oamenii nu se schimbă. Aşa că răspunsul meu este simplu. Sunt aşa cum am fost dintotdeauna şi nu aş schimba nimic la mine. Nu aş schimba nimic din ceea ce mi s-a întâmplat. Şi ce fericită sunt pentru fiecare lecţie pe care am învăţat-o! Ce recunoscătoare sunt celor care mi-au făcut în această viaţă rău, pentru că ei mi-au fost cei mai buni profesori!
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Au existat momente in care ti-ai pus parti din viata pe modulul de asteptare?
Loreta Popa: Nu. Chiar şi atunci când am stat la rând la carne, brânză, cafea sau ouă pe vremea lui Ceauşescu nu puneam nimic pe modulul de aşteptare. În timpul petrecut astfel citeam ori dezlegam cuvinte încrucişate. De noi depinde cum folosim timpul ce ni s-a acordat. Am trăit fiecare clipă. Am învăţat în fiecare clipă. De fapt, trăiesc fiecare clipă la maximum şi continui să învăţ. Cred că experienţele de viaţă, oamenii cu care interacţionezi, dâra de lumină pe care o laşi în urma ta contează. Singurul lucru cu care venim pe pământ este iubirea, aluatul acela special din care suntem creaţi cu toţii. Unii cresc mai mult decât alţii, este perfect adevărat, deşi ingredientele sunt aceleaşi. Alegerile pe care le facem de-a lungul timpului determină hotărâtor raiul sau iadul vieţii noastre, înălţarea sau coborârea a ceea ce suntem. A pune pe modulul de aşteptare părţi din viaţa ta înseamnă să refuzi să trăieşti, ori din punctul meu de vedere dacă-ţi refuzi asta ce rost au celelalte părţi din viaţa ta pentru care îţi faci planuri. Sinceră să fiu niciodată nu am înţeles persoanele care spun că şi-au planificat să facă una sau alta. Cunosc oameni care şi-au planificat întreaga viaţă, când să termine o facultate sau două, când să aducă pe lume copii, când să meargă în concediu, câte zile stau departe de casă, hotelul de nu ştiu câte stele ce fel de servicii le oferă, când să iasă la pensie. Or, toate aceste planuri nu reuşesc decât să te limiteze, nu-ţi dau voie să respiri, să te bucuri de ceea ce se numeşte VIAŢĂ. Cum spuneam mai devreme, dacă nu laşi un copil să frământe cu mânuţele lui pământul, iarba sau florile şi-l ţii departe de toate nu le va aprecia cu adevărat niciodată şi vom ajunge ca astăzi, adică să respirăm aerul poluat şi să tăiem cu uşurinţă orice copac ne stă în cale fără să ne gândim că acesta este la rândul lui o fiinţă vie. Mă bucur de starea de A FI şi nu-mi fac niciodată planuri. Poate de aceea sunt atât de fericită aici şi acum.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Care sunt momentele in care te simti cea mai inspirata, motivata, incarcata?
Loreta Popa: Vreau, nu vreau, trebuie să recunosc că momentele în care tristeţea mă ţine strâns în braţele ei sunt cele în care inspiraţia vine cel mai des să mă viziteze. Stările care mă frământă, neputinţa, uneori furia născută din nedreptate, căci orice om trece prin aşa ceva, de cele mai multe ori îmi trimit îngerul inspiraţiei, care mă ajută să aştern cuvinte pe hârtie. Am scris cele mai frumoase rânduri atunci când am fost la pământ. Motivată şi încărcată sunt însă de fiecare dată când este vorba despre fiica mea, Emma. Ei i-am dedicat toate cărţile mele, ea este motivul care mă trezesc fericită dimineaţa şi datorită ei mă bucur de copilul meu interior pe care îl hrănesc cu zâmbete, bucurii mărunte şi împliniri nevinovate. Nu uit niciodată de vorbele lui Antoine de Saint Exupery care spunea la un moment dat “Copiii trebuie să fie indulgenţi cu adulţii!”. Astfel că îmi îndemn copilul interior să fie indulgent cu adultul din mine zi de zi.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Daca ar fi sa-ti oferi singura un sfat care ar fi acela?
Loreta Popa: Nu mi-au plăcut niciodată sfaturile. Oamenii care nu reuşesc să-şi trăiască viaţa dau de cele mai multe ori sfaturi celorlalţi. Cred că nimic nu este mai frumos decât să taci alături de cineva privindu-lDIRECT
în ochi. Faceţi acest exerciţiu dacă veţi avea vreodată ocazia. Ţineţi-vă de mâini cu cineva pe care nu-l cunoaşteţi prea bine timp de cinci minute şi priviţi-vă în ochi! Veţi descoperi toată gama de sentimente, de emoţii, de dureri şi bucurii care definesc fiinţa umană. Nimic nu cunosc mai eficient pentru a înţelege deplin ce fel de om eşti precum acest exerciţiu. Dar, de dragul acestui interviu am să răspund. Sfatul pe care mi l-aş da ar fi “Zâmbeşte !”Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Cat de mult crezi in oameni?
Loreta Popa: Continui să cred că oamenii sunt cinstiţi. Dacă genul ăsta de naivitate este catalogat prostie, nu e problema mea. Eu așa am crescut, aşa am deprins de la părinţi şi bunici. De exemplu, bunica mea îmi spunea, înainte de culcare, după rugăciune (deşi i-am auzit pe mulţi spunând că în comunism religia era interzisă, vă asigur că pe mine nu m-a oprit nimeni să intru în biserică sau să mă rog. Cu totul altfel stă treaba astăzi, când religia aduce mai mult a comerţ decât a ceea ce trebuie să fie), că atunci când aşez capul pe pernă după o zi să nu-mi fie ruşine cu faptele mele. Cinstea, onestitatea, conştiinciozitatea, seriozitatea le-am moştenit de la familie. Simţul dreptăţii „multilateral dezvoltat” e de la Săgetătoarea dinlăuntrul meu.
Cred în oameni. Încă. De ce? Pentru că fiecare dintre noi are un har, are ceva la care se pricepe. Fiecare om are un ceva unic, numai al lui care face diferenţa. Da, ştiu că nu suntem la fel şiTOCMAI
acest lucru este important. Unii sunt răi pentru că nu ştiu să fie buni, alţii sunt egoişti pentru că nu ştiu să fie generoşi, unii calcă pe cadavre, alţii sunt ipocriţi. Unii te înşală la primul colţ, alţii te vând pe nimic. Dar până şi ei au ceva în comun: iertarea ta. Am avut parte ca şi jurnalist, ca şi om, ca şi femeie de tot felul de întâlniri cu oameni mici şi Oameni mari. De la fiecare am învăţat ceva. De la cei răi am învăţat să nu fiu ca ei, de la cei mari cum să mă cobor până la cei mici. Ca jurnalist am cunoscut personalităţi pe care eu le aşezasem pe un piedestal, iar în realitate m-au lăsat fără respiraţie de durerea descoperirii a oamenilor mici ce trăiau în lumea creată de ei înşişi, departe de “mulţimea dezlănţuită”. Dezamăgitor să descoperi că sunt departe de ceea ce credeai că sunt. Dar de aici am învăţat, ca la orice lecţie. Ca om am avut întâlniri importante. Unii dintre cei pe care i-am cunoscut m-au izbit de toţi pereţii, alţii m-au ridicat până la cer. Tuturor le sunt recunoscătoare, pentru că fără ei nu aş fi cea care sunt astăzi. Fiecare dezamăgire, fiecare suferinţă, fiecare alunecare, fiecare lacrimă, fiecare deraiere, fiecare trădare m-au şlefuit. Ce e drept, am aflat târziu că doar experienţa te ajută ca scriitor să poţi ajunge la sufletul cititorilor. Cum să scrii despre durerea sau bucuriile unei mame dacă nu eşti mamă? Cum să scrii despre iubire dacă nu ai iubit? Cum să scrii despre trădare dacă nu ai fost trădat? Şi tot aşa… Şi ca femeie trebuie să recunosc că am trecut prin toate experienţele. Evident că aş avea multe de povestit, dar cred că textele mele vorbesc de la sine. Nimeni nu te poate răni dacă nu-i dai tu voie. Cred foarte tare în aceste cuvinte. Astfel că fiecare om care a găsit de cuviinţă să mă lovească, să mă determine să plâng, să mă înşele a avut parte de iertarea mea. Şi iertarea mea a adus Oameni în calea mea, acei îngeri pe care Dumnezeu are grijă să-i trimită să te ajute chiar atunci când ai nevoie. Pentru ei sunt recunoscătoare, căci nu sunt deloc puţini la număr.Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Stim ca iubesti muzica folk, ca ai promovat prin numeroase interviuri artistii folk, ca participi la mai toate manifestarile importante din lumea folkului. Ce anume te-a apropiat de genul acesta muzical? Cum vezi evolutia folkului in viitor?
Loreta Popa: Folk. Chiar şi simpla rostire a acestui cuvânt mă face să tresar. Înseamnă atât de mult pentru mine. Întreaga mea adolescenţă a stat sub semnul folkului nu numai pentru că în acea perioadă funcţiona Cenaclul Flacăra, cât mai ales pentru că însemna muzică şi poezie. Poate de aceea m-am implicat de la început în toate proiectele ce aveau legătură cu folkul cât timp am făcut parte din echipa redacţională a Jurnalului Naţional. Ediţiile de Colecţie erau un prilej de a sta de vorbă cu numele mari ale acestui curent muzical precum Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Nicu Alifantis, Alexandru Andrieş, Zoia Alecu, Doru Stănculescu, Florian Pittiş, Tatiana Stepa, Vasile Şeicaru, Ducu Bertzi şi nu numai. Chiar mi-e teamă să nu uit pe cineva. Cu experienţa de la prea bine cunoscutul “Folk you”, iniţiat de Marius Tucă şi Florian Pittiş am acceptat să fac parte din juriul ”Folk fără vârstă” şi “Toamna baladelor”, două manifestări-concurs dedicate elevilor care iubesc acest gen. Pentru mine, ca jurnalist, ”Folk fără vârstă” a însemnat veriga dintre generaţii, bucuria imensă a apropierii adolescenţilor de acest gen muzical, deoarece s-a crezut, evident greşit, că s-au depărtat de el. ”Folk fără vârstă” a fost certitudinea că profesorii pot lua atitudine susţinându-şi elevii, oferindu-le şansa la valoare, la nemurire într-un fel. Pentru mine, ca om, ”Folk fără vârstă” a activat rotiţele mecanismului numit încredere, deoarece este infinit mai bine să ai încrederea oamenilor decât respectul lor. Dacă le-ai câştigat încrederea, respectul îl vei dobândi mai târziu; fără încredere, nu le vei merita nici respectul. Prezenţa numelor mari despre care vă vorbeam mai devreme ale muzicii folk, a artiştilor care şi-au început cariera cu o chitară pe umăr şi o poezie agăţată la rever, a fost mai mult decât fastă şi plină de seva inspiraţiei unei muze ce a încântat sufletele multora dintre noi de-a lungul timpului. La fel şi “Toamna baladelor”… Ce emoţie poate fi mai puternică dacă nu descoperirea de noi talente şi promovarea lor. Am avut şansa de a descoperi tineri extraordinari şi spirite libere ce-şi poartă harul la vedere. Folkul înseamnă un refugiu, un mod de eliberare de griji.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Ai cantat vreodata? Dar poezii ai scris?
Loreta Popa: Am cântat ca orice om. Doar în baie, singură. De câteva ori am avut însă şansa să fredonez câteva dintre piesele pe care producătoarea emisiunii pe care o realizam la Radio3net le dăruia ascultătorilor şi cineva m-a întrebat de ce nu cânt şi în public. Nu am voce, însă. Sunt capabilă să fac diferenţa aceasta. Am scris poezie, da. Prea puţin însă. Pe mine rima mă încorsetează, nu mă lasă să respir. E ca atunci când trebuie să faci un interviu şi ţi se aşază echerul din start pe text. Eşti nevoit să tai din el până încape în pagină şi asta doare. Prefer versurile albe. Prefer libertatea…
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: In care anotimp te regasesti cel mai mult?
Loreta Popa: Mă regăsesc în lacrimile Toamnei, în acel mângâietor bocet al dimineții ce se scutură de cuvinte mereu și mereu. Mă regăsesc în desculța ei talpă care-mi strivește frunzele ce nu s-au hotărât ce culoare să-și aleagă. Încă. Mă regăsesc în acordurile line de chitară la care se zgribulește un greiere ce și-a uitat tristețea în traista de anul trecut. Toamna nu-mi îngroapă nimeni privirea, nici trăirile. Mă regăsesc în boabele din ființa-mi curățită de păsările măiastre ale Focului, pline de chihlimbarul copacilor străbuni. Din fântâna acestui anotimp cu care rezonezMAXIM
sorb apă limpede și la rădăcina ei am îngropat cenușa spinilor din trecerile mai dese sau mai rare prin brazda în care am încolțit ca om.Hai-Hui prin Sufletul Folkului: De ce Jurnalismul? Ce anume te-a adus in aceasta lume? Consideri ca jurnalismul este o arta?
Loreta Popa: În urmă cu 24 de ani, îndrăzneam să păşesc pentru prima dată pe holurile Casei Presei Libere, cum i se spunea imediat după revoluţie, neştiind la ce să mă aştept, fără să cunosc lumea jurnalismului, fără să fiu susţinută de cineva anume, cum se poartă astăzi. Am început de la corectură. Încet-încet, am prins drag de profesie şi am simţit că fără ea mi-ar fi cu siguranţă greu să respir. Zi de zi, cunoşteam oameni de la care aveam ce să învăț. Am început la ziarul „Dimineaţa”, unde am cunoscut mari gazetari şi scriitori precum Mircea Ichim, Alexandru Piru, Mihai Toma, Aureliu Goci. A urmat „Cronica Română”, unde am făcut parte din echipa lui Horia Alexandrescu timp de doi ani, „Vocea României”, cotidian ce nu are, evident, nici o legătură cu concursul din zilele noastre, „Sport XXI“şi „Naţional”. În cele din urmă, când am ajuns la Jurnalul Naţional, am simţit că fac parte dintr-o mare familie. Aici, am reuşit să zbor, să am încredere în forţele proprii, am învăţat să las dragostea de frumos şi iubirea de oameni să iasă la lumină împărtăşind-o cititorilor, îndemnându-i să vadă viaţa prin ochii mei. Am fost redactor şef la revista „Jurnal Spiritual”, apoi redactor la „Evenimentul zilei” şi am colaborat cu „Lumina” şi „Metropolis”. Nu știu ce va fi mâine, dar ştiu că nu voi înceta să iubesc cultura. Nu de alta, dar nu există misiune mai frumoasă decât aceea de a aduce lumină în sufletele oamenilor cu ajutorul vorbelor oneste despre starea și nevoile culturii.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Exista diferente in modul de abordare a jurnalismului astazi, fata de acum 20 de ani? Din punct de vedere al jurnalistului consideri ca traim intr-o societate a valorilor sau a vanzarilor?
Loreta Popa: Da, există mari diferenţe. Este cea mai grea bătălie la care am participat până acum. Sincer, cred că nici templierii n-au trecut prin atâtea încercări… Nimic din ce-am învăţat de-a lungul timpului nu m-a pregătit pentru ce se întâmplă azi în cultură şi nu numai. Ca jurnalist, aveam răgazul de a scrie despre evenimente importante, filme, teatru, muzică, poezie, pictură, carte. Înainte, fiind mai mulţi în secţie, ne împărţeam sarcinile, pentru că era imposibil să acoperi totul de unul singur. Azi, după ce am trecut pe sub furcile caudine din cauza lipsurilor, prea multe ca să le expun aici, sunt încă pe câmpul de luptă, cu sabia în mâna dreaptă, stropită din cap până în picioare de sângele cuvintelor mele, tăiate ca să încapă în spaţiul tipografic, cu armura izbită de lăncile prostiei, pe alocuri ferfeniţită de superficialitate, sastisită de indiferenţă şi înnebunită de durerea pierderii camarazilor mei. Da, prea puţini dintre foştii mei colegi din presa de acum 20 de ani mai practică această meserie. Dar câtă vreme soarele răsare și pământul lasă iarba să încolţească, rănile se vor vindeca și ele şi mă voi înălța ca să câştig lupta de partea CULTURII. Căci, fără cultură nu existăm! Câtă vreme voi întâlni oameni care habar nu au ce înseamnă un vernisaj, o lansare de carte, un spectacol de teatru, cine e cutare actor, sau regizor sau pictor, muzician, eu, Loreta Popa, voi continua să scriu. Chiar şi pentru un singur cititor. Trebuie să pricepem că atât timp cât există acel cititor, care deschide ziarul sau laptopul sau cartea mea, mă consider norocoasă. Sincer, în România nu se poate supraviețui din ceea ce creezi. Vor fi mulți care îmi vor spune că nu am dreptate, dar sunt pregătită să argumentez. Nu am adunat un leu din cărțile mele și am fost întotdeauna insuficient plătită ca jurnalist. Simplu, concis. Se poate verifica. Cititorul României de astăzi nu mai este același cu cel din anii 70 sau 80, acel cititor care stătea la cozi imense doar ca să cumpere o carte pentru colecție. Mi-aduc aminte că abia așteptam vacanţa de vară ca să pot avea timp să citesc. Mi-amintesc cum fremătam în așteptarea continuării unui roman istoric, cum citeam noaptea cu lanterna sub pătură. Mă doare să văd că nu-mi pot permite prea multe cărți, oricât de ieftine sunt. Din păcate. Viața este din ce în ce mai scumpă, iar oamenii abia își pot permite mâncarea, darmite cărțile. Ceea ce mă deranjează este că sunt oameni ce-și permit să cumpere cărți, însă doar ca să dea bine în bibliotecă, nu ca să le citească, nu ca să soarbă cuvintele şi să învețe. Am văzut copii care adună leu cu leu, muncind ei uneori, pentru cărţi pe care alții, de bani gata, cum li se spune în termeni populari, le rup sau nici măcar nu le deschid.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Crezi ca la ora actuala, valorile sunt rasturnate ?
Loreta Popa: Da. Mă întristează că nu există un minimum de decență pe stradă, că românul nu a învățat să călătorească în mijloacele de transport în comun civilizat, că vorbele vulgare sunt ridicate la fileu de fiecare dată și în orice context, că oamenii au uitat să fie oameni, că politicienilor nu le pasă decât de ei înșiși și atât de puțin de acest pământ românesc. Mă doare să văd artiști care nu mai vor să lupte ca să trăiască, pentru că nu sunt apreciați în țara lor, mă doare că elevilor li se par mai importante PSP-urile, hainele de firmă, shoppingul la mall şi filmele 3D, iar poveștile li se par puerile. Mă întristează faptul că rădăcina rămâne fără copac, că dispar case fabuloase și în locul lor se ridică nesemnificative clădiri imense, lipsite de căldură şi suflet. Mă supără să văd că pentru unele femei contează o manichiură excelent făcută și nu sufletele ce trec pe lângă ele ferfeniță, ce ar avea nevoie doar de o îmbrățișare. Mai mult de jumătate din femeile acestei țări nu cunosc sensul cuvântului relaxare. Ele știu că au copii, au case greu de întreținut, au de desțelenit prejudecăți și nu pământ. Mă doare că dorm puțin, însă zâmbetul copilului meu îmi dă puterea de a merge mai departe. Și pentru mine este suficient…
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Pe 20 octombrie lansezi o noua carte “33”, o carte de interviuri cu 33 de personalitati ale culturii romanesti. Care este numitorul comun al celor 33 de personalitati si care este sentimentul comun pe care il ai privind in urma la fiecare interviu?
Loreta Popa: Da. 20 octombrie este ziua în care cartea mea, “33” va vedea lumina tiparului şi recunosc că mă simt inundată de această bucurie a naşterii ei. Când creşti având repere, având modele, e destul de firesc să-ţi doreşti ca într-o bună zi să le întâlneşti în carne şi oase. Astăzi, a sta faţă în faţă cu un actor, un artist, un regizor, un scriitor a devenit ceva firesc, însă înainte vreme era de neimaginat. Eram elevă de liceu şi, cu ghiozdanul în spate, mă plimbam prin oraş cu colegele, când am dat nas în nas cu actorul Alexandru Repan, pe care îl adoram. Am încremenit, nu-mi venea să cred și mă topisem în ochii lui albaştri. A zâmbit, a dat mâna cu mine, mi-a spus că e viu, în carne și oase. La distanţă de ani, când i-am luat primul interviu, i-am amintit întâmplarea şi mi-a mărturisit că, în acea vreme, așa ceva i se întâmpla frecvent. Atunci am înţeles cât contează să te bucuri de încrederea intervievatului. Când probezi că eşti un om de cuvânt, că nu te abaţi de la ce ai promis, că respecţi omul şi artistul căruia îi iei interviul. Atunci, lucrurile se aşază pe un făgaş benefic și roditor. Mi s-a întâmplat, de multe ori. Așa am dobândit încrederea celor pe care m-am bucurat să-i aşez în această carte, pe care nu întâmplător am numit-o 33, precum Constantin Codrescu, Mircea Albulescu, Florin Piersic, Draga Olteanu Matei, Mitzura Arghezi, Maia Morgenstern, George Mihăiţă, Vladimir Găitan, Mircea Diaconu, Aimee Iacobescu, Ileana Vulpescu, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Dorel Vişan, Carmen Stănescu şi Damian Crâşmaru, Virgil Ogăşanu, Valentin Uritescu, Mihai Mălaimare, Catrinel Dumitrescu, Ileana Stana Ionescu, Rodica Popescu Bitănescu, Mitică Popescu, Radu Gheorghe, Dan Puric, Ştefan Sileanu, Ion Dichiseanu, dar şi Rona Hartner, Ivan Patzaichin, Grigore Leşe, Angela Buciu şi istoricul Neagu Djuvara.
33 de personalităţi au avut încredere în mine într-atât cât să-mi împărtăşească momente frumoase ale vieţii lor, care au răspuns întrebărilor mele despre credinţă, iubire, prietenie, copilărie şi nu numai, fapt pentru care le sunt profund recunoscătoare. Sunt interviuri altfel, care ies cumva din tiparele obişnuite, sunt calde, încărcate în mod neaşteptat de emoţie şi căldură. Acest volum reprezintă suma cuvintelor însufleţite de iubirea mea pentru cei care mi-au fost modele, pentru cei care înseamnă enorm pentru mine atât ca jurnalist şi scriitor, cât mai ales ca om. Vă aştept pe toţi cu braţele deschise la Casa Universitarilor pe 20 octombrie, ora 18.00, la lansarea acestei cărţi de interviuriAPARTE. Mă folosesc de acest prilej să mulţumesc celor de la Harp&Loom, care m-au ajutat necondiţionat şi care m-au uluit cu generozitatea lor sufletească. Fără ei, această carte nu ar fi ajuns în mâinile cititorilor. De asemenea, sunt recunoscătoare Editurii TracusArte, care a avut încredere în mine şi m-a susţinut, ceea ce în ziua de astăzi este aproape imposibil să ţi se mai întâmple. Şi trebuie să adaug aici bucuria pe care mi-a făcut-o Adrian Valerian Antonovici, prieten drag care a scris prefaţa cărţii, unul dintre spiritele pe care nu le întâlneşti în viaţă decât dacă meriţi. Un OM căruia îi voi fi mereu recunoscătoare pentru că m-a învăţat lecţia primirii şi m-a ajutat să ma văd cu alţi ochi. A făcut ceea ce nimeni nu a făcut cu mine niciodată. M-a aşezat în faţa oglinzii şi mi-a dat puterea să mă văd aşa cum sunt, să strălucesc la adevărata valoare a sufletului meu. Unul dintre interviurile din carte este cu el şi vă invit să-l citiţi. Aşa veţi înţelege bucuria mea mult mai bine. Şi vă mulţumesc şi vouă pentru că mi-aţi dat şansa să vorbesc despre jurnalistul, omul şi femeia Loreta Popa.
Loreta Popa: Da. 20 octombrie este ziua în care cartea mea, “33” va vedea lumina tiparului şi recunosc că mă simt inundată de această bucurie a naşterii ei. Când creşti având repere, având modele, e destul de firesc să-ţi doreşti ca într-o bună zi să le întâlneşti în carne şi oase. Astăzi, a sta faţă în faţă cu un actor, un artist, un regizor, un scriitor a devenit ceva firesc, însă înainte vreme era de neimaginat. Eram elevă de liceu şi, cu ghiozdanul în spate, mă plimbam prin oraş cu colegele, când am dat nas în nas cu actorul Alexandru Repan, pe care îl adoram. Am încremenit, nu-mi venea să cred și mă topisem în ochii lui albaştri. A zâmbit, a dat mâna cu mine, mi-a spus că e viu, în carne și oase. La distanţă de ani, când i-am luat primul interviu, i-am amintit întâmplarea şi mi-a mărturisit că, în acea vreme, așa ceva i se întâmpla frecvent. Atunci am înţeles cât contează să te bucuri de încrederea intervievatului. Când probezi că eşti un om de cuvânt, că nu te abaţi de la ce ai promis, că respecţi omul şi artistul căruia îi iei interviul. Atunci, lucrurile se aşază pe un făgaş benefic și roditor. Mi s-a întâmplat, de multe ori. Așa am dobândit încrederea celor pe care m-am bucurat să-i aşez în această carte, pe care nu întâmplător am numit-o 33, precum Constantin Codrescu, Mircea Albulescu, Florin Piersic, Draga Olteanu Matei, Mitzura Arghezi, Maia Morgenstern, George Mihăiţă, Vladimir Găitan, Mircea Diaconu, Aimee Iacobescu, Ileana Vulpescu, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Dorel Vişan, Carmen Stănescu şi Damian Crâşmaru, Virgil Ogăşanu, Valentin Uritescu, Mihai Mălaimare, Catrinel Dumitrescu, Ileana Stana Ionescu, Rodica Popescu Bitănescu, Mitică Popescu, Radu Gheorghe, Dan Puric, Ştefan Sileanu, Ion Dichiseanu, dar şi Rona Hartner, Ivan Patzaichin, Grigore Leşe, Angela Buciu şi istoricul Neagu Djuvara.
33 de personalităţi au avut încredere în mine într-atât cât să-mi împărtăşească momente frumoase ale vieţii lor, care au răspuns întrebărilor mele despre credinţă, iubire, prietenie, copilărie şi nu numai, fapt pentru care le sunt profund recunoscătoare. Sunt interviuri altfel, care ies cumva din tiparele obişnuite, sunt calde, încărcate în mod neaşteptat de emoţie şi căldură. Acest volum reprezintă suma cuvintelor însufleţite de iubirea mea pentru cei care mi-au fost modele, pentru cei care înseamnă enorm pentru mine atât ca jurnalist şi scriitor, cât mai ales ca om. Vă aştept pe toţi cu braţele deschise la Casa Universitarilor pe 20 octombrie, ora 18.00, la lansarea acestei cărţi de interviuriAPARTE
. Mă folosesc de acest prilej să mulţumesc celor de la Harp&Loom, care m-au ajutat necondiţionat şi care m-au uluit cu generozitatea lor sufletească. Fără ei, această carte nu ar fi ajuns în mâinile cititorilor. De asemenea, sunt recunoscătoare Editurii TracusArte, care a avut încredere în mine şi m-a susţinut, ceea ce în ziua de astăzi este aproape imposibil să ţi se mai întâmple. Şi trebuie să adaug aici bucuria pe care mi-a făcut-o Adrian Valerian Antonovici, prieten drag care a scris prefaţa cărţii, unul dintre spiritele pe care nu le întâlneşti în viaţă decât dacă meriţi. Un OM căruia îi voi fi mereu recunoscătoare pentru că m-a învăţat lecţia primirii şi m-a ajutat să ma văd cu alţi ochi. A făcut ceea ce nimeni nu a făcut cu mine niciodată. M-a aşezat în faţa oglinzii şi mi-a dat puterea să mă văd aşa cum sunt, să strălucesc la adevărata valoare a sufletului meu. Unul dintre interviurile din carte este cu el şi vă invit să-l citiţi. Aşa veţi înţelege bucuria mea mult mai bine. Şi vă mulţumesc şi vouă pentru că mi-aţi dat şansa să vorbesc despre jurnalistul, omul şi femeia Loreta Popa.
Hai-Hui prin Sufletul Folkului: Si noi multumim Loreta Popa, pentru ca ai avut incredere in noi si pentru timpul pretios pe care ti l-am rapit. Pentru final revenim la folk si te rugam sa ne daruiesti cateva cuvinte pentru cititorii blogului nostru, insotite de un cantec care rezoneaza cel mai bine cu starea ta de acum.
Loreta Popa: Aş vrea să le spun cititorilor blogului vostru să nu uite niciodată că nimeni nu este singur. Avem experiențe cu toții, le trăim diferit și tragem concluzii diferite, însă în final ne reamintim că suntem oameni și că tuturor ni se întâmplă să fim răniți, să rănim, să zburăm sau să ne lovim de stânci, să fim răpuși sau să învingem. Important este să alegem experiența. Să învățăm din ea, să o înțelegem apoi să ne detașăm mai bogați din punct de vedere spiritual. La momentul acesta cred că cel mai bine îmi descrie starea piesa “Buzunarele Toamnei”, a lui Walter Ghicolescu, compusă pe versurile lui Ovidiu Mihăilescu.
Loreta Popa: Aş vrea să le spun cititorilor blogului vostru să nu uite niciodată că nimeni nu este singur. Avem experiențe cu toții, le trăim diferit și tragem concluzii diferite, însă în final ne reamintim că suntem oameni și că tuturor ni se întâmplă să fim răniți, să rănim, să zburăm sau să ne lovim de stânci, să fim răpuși sau să învingem. Important este să alegem experiența. Să învățăm din ea, să o înțelegem apoi să ne detașăm mai bogați din punct de vedere spiritual. La momentul acesta cred că cel mai bine îmi descrie starea piesa “Buzunarele Toamnei”, a lui Walter Ghicolescu, compusă pe versurile lui Ovidiu Mihăilescu.
Buzunarele toamnei – Walter Ghicolescu
Versuri : Ovidiu Mihailescu
Muzica: Walter Ghicolescu
Album: Franturi de suflet
Muzica: Walter Ghicolescu
Album: Franturi de suflet
Au consemnat pentru „Hai-Hui prin Sufletul Folkului”: Sorina Iovan & Sorin Andrei
Sursa:
https://haihuiprinsufletulfolkului.wordpress.com/2015/10/08/interviul-saptamanii-loreta-popa-2/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu