CORINA-ROTH

Rockul, arhitecţii şi cluburile de nişă, legaţi încă de pe vremea comuniştilor !

Vezi galeria foto

Rockul a fost de la început muzica tinerilor rebeli, care nu se regăseau într-o societate construită greşit şi condusă prost. De aceea, comuniştii i-au prigonit pe “pletoşi”, iar după 1989, acest gen a fost marginalizat, nişat şi cu greu acceptat la TV, chiar şi la posturile muzicale.

Este de înţeles, aşadar, de ce există puţine locuri în care rockerii se pot aduna să asculte muzica preferată. Iar unul dintre ele este Club A. De altfel, în acest subsol din Centrul Vechi, de pe strada Blănari, s-a născut genul muzical despre care vorbim, la iniţiativa câtorva studenţi la Arhitectură.

Club A, plătit cu banii strânşi de studenţi

În anii comunismului, pletele, rockul şi distracţia cu accente de rebeliune păreau imposibile, dar câţiva tineri intelectuali au reuşit să organizeze un club, o adevărată oază de libertate culturală care avea să reprezinte confirmarea de talente pentru mulţi viitori promotori ai muzicii rock, pop sau folk.

Florian Pittiş, Alexandru Andrieş, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Mircea Florian sau trupele Roşu şi Negru, Iris, Basorelief, Holograf, Cromatic, Phoenix, Mondial, Semnal M au fost doar câteva nume care s-au perindat prin Club A în anii cenuşii ai comunismului.

Despre toate acestea au povestit pentru Evenimentul zilei, în urmă cu jumătate de an, câţiva dintre cei care şi-au legat numele de celebrul club. Cel care a iniţiat proiectul, Emil Barbu “Mac” Popescu, pe atunci student în anul IV la Arhitectură, a avut ideea unei altfel de discoteci.

“Mac” Popescu (acum în vârstă de 76 de ani) a lansat un manifest printre studenţi pentru a se mobiliza şi pentru a-şi face propriul club. S-au strâns 35.000 de lei, o sumă fabuloasă pentru 1969, bani ce au fost folosiţi pentru achiziţionarea subsolului din Centrul Vechi. Deschiderea clubului s-a făcut pe 5 martie 1969, iar muzica se îmbina cu teatrul, poezia şi filmul.

“Luni era teatru. Au fost la noi Ştefan Iordache, Beligan, Mitică Popescu... Marţi, cafenea politică. Invitam intelectuali în vogă. Miercuri, seară de poezie. Au recitat Nichita Stănescu, Ion Alexandru, Miron Radu Paraschivescu... Joi, jazz! Au cântat, printre alţii, familia Berindei, Johnny Răducanu şi Marius Pop. Vineri, cinematecă. Luam filme de la ambasade. Am văzut în premieră naţională «Odiseea Spaţială 2001» şi «Portocala Mecanică». Sâmbăta, concerte de pop, rock şi folk. Lista e prea lungă... Au cântat aproape toţi artiştii noştri! Iar duminica era dedicată membrilor fondatori”, a mai spus Emil Barbu Popescu în acelaşi interviu.

Tot atunci a apărut Cenaclul

Flacăra În aceeaşi perioadă, Adrian Păunescu a declanşat fenomenul Cenaclul Flacăra şi muzica interzisă, ca rockul sau folkul, îşi avea acum o nouă denumire şi un nou mentor care promova succesele cântate de artişti şi în club.

“A apărut Adrian Păunescu cu «muzica tânără» şi tot aia se cânta”, povesteşte Mac Popescu. În ultimii ani ai comunismului, presiunea s-a simţit şi în subsolul de pe strada Blănari. Ora de închidere le fusese impusă la zece seara:

“Da’ noi tot dimineaţa plecam, că ne închideam acolo”. Era o mare chestie să pătrunzi în sanctuarul tinerilor arhitecţi: “Toţi studenţii se dădeau bine pe lângă noi, să-i băgăm înăuntru. Aşa s-a selectat clientela”, a mai spus Mac Popescu.

Mircea Florian: «Acolo erai în prima ligă!» 

Un alt nume important legat de celebrul club este cel al lui Mircea Florian, care a început cu folk, a continuat cu rock progresiv, muzică electronică şi arhaică.

“Dintre muzicienii importanţi, nu există unul să nu fi cântat acolo! Era onoarea maximă! Erai în prima ligă. O recunoaştere profesională!”.

Mircea Florian spune că, înainte de Revoluţie, atmosfera decăzuse un pic: “Îşi băgaseră coada tot felul de politruci. Cenzura devenise puternică şi în interior”.

Studenţii la Arhitectură au 50% reducere 

Patronul de azi, Mihai Ionescu, se numără printre cei care şi-au petrecut tinereţea în celebrul club. Este inginer şi spune că prima oară a fost în Club A în ’83.

“M-a băgat un prieten. Se intra foarte greu! În principiu, trebuia să fii student. Şi azi se intră pe bază de carnet de student. Sau dacă eşti membru fondator ori membru simplu. Dar aceştia vin rar... Din 700 au rămas vreo 200 şi îi ştiu pe toţi”, a povestit el.

Adevărul e că mai intră şi alţii, dar, ca pe vremuri, nu se simt în largul lor în acest mediu tineresc şi intelectual.

“Nu se putea continua ca acum 25 de ani! Numărul studenţilor la Arhitectură a scăzut. A venit concurenţa şi clubul a pierdut monopolul”, recunoaşte Mihai Ionescu.

Dar - zice el - regulamentul a rămas aproape identic, în afara fumatului: “Dar şi ăsta va fi interzis curând!”.

Timpul a lucrat şi sendvişurile studenţeşti de pe timpuri au fost înlocuite cu pizza, salate şi paste, iar de băut găseşti orice vrei. Aici, orice student la Arhitectură are o reducere de 50% la orice produs. O pizza costă între 13 şi 23 de lei şi o sticlă de Riesling de Jidvei - 25 de lei. Dacă împarţi la doi, ieşi ca la supermarket!

Înainte de 1989, Dinu Patriciu aşeza hainele la garderobă

În vremea începuturilor clubului, Dinu Patriciu era student la Arhitectură şi avea grijă alături de ceilalţi colegi de bunul mers al distracţiei. Făcea de serviciu la poartă, la garderobă sau la bar.

Mugurel Vrabete, basistul rockerilor de la Holograf, şi el arhitect de Club A, spune că acolo a trăit un pic din normalitatea lumii libere.

“În mica fereastră de dezgheţ cultural apărută după moartea lui Gheorghiu-Dej şi încheiată brusc de «tezele din aprilie ’71» ale lui Ceauşescu, în România au existat câteva iniţiative care aduceau ceva din normalitatea lumii libere. Una dintre ele a fost Clubul A!”, şi-a început rockerul amintirile.

“Acolo se ţineau concerte în toiul nopţii, când totul se stingea în Bucureşti la ora 22.00, se recitau versuri care puteau avea consecinţe grave şi pentru actori, şi pentru public. Acolo s-au auzit pentru prima dată muzici ciudate, trupe de avangardă, aşa cum a fost şi Basorelief, în toamna lui 1977”, rememorează Mugurel.

“Clandestinitatea dădea un aer mult mai strălucitor lucrurilor care se întâmplau acolo”, a mai spus el în interviul pentru Evenimentul zilei.

Alexandru Andrieş s-a lansat acolo 

Alexandru Andrieş, un alt arhitect, s-a “făurit” în clubul din pivniţă.

“Prima dată am intrat în Club A înainte de a începe cursurile la Arhitectură. M-a impresionat felul în care studenţii arhitecţi l-au amenajat, de la afişele de pe pereţi până la mobilierul din lemn şi mesele cu grâu încolţit în centru. Nu mai ţin minte ce concert a fost, cine a cântat sau ce s-a întâmplat, ci doar felul în care arăta acest spaţiu, o altă lume faţă de ce văzusem până atunci”, povesteşte cel al cărui nume a intrat în memoria colectivă a clubului.

“Toată lumea ar fi vrut să intre la Club A! Felul în care era privit dinafară era ca un ceva exclusivist, aproape total închis celorlalţi, unde se întâmplau cele mai interesante lucruri - şi aşa şi era, din fericire, în cel mai bun sens al cuvântului. Concertele pe care le-am avut la Club A, în cei şase ani de studenţie, m-au ajutat să devin cel care părea să fi apărut deodată, de nicăieri. Când primul meu disc, «Interioare», a fost editat de Electrecord în 1984, am avut parte de cel mai exigent public: studenţii arhitecţi, tobă de muzică bună, pasionaţi de tot ce era mai interesant şi mai nou şi care strâmbau imediat din nas când ceva nu era în regulă. A fost un antrenament perfect, îmi dau seama acum”, spune cu nostalgie Andrieş

Sursa

: http://m.libertatea.ro/detalii/articol/rockul-arhitectii-si-cluburile-de-nisa-legati-inca-de-pe-vremea-comunistilor-557423.html