Sorin Poclitaru
Tu mai prinzi de umeri cerul şi-l întorci cu fața-ncoace,
Ca pe un copil obraznic, prins c-o floare între dinți,
Şi zâmbeşti, privind cum roua, ca un mugur se desface,
Peste zorii rupți ce-ți umblă printre gene când te-alinți.
Din priviri iți creşte iarbă,unduind ca o şopârlă,
Uneori cu totul neagră, alteori abia-nnoptând
Ca un tigru care-aşteaptă hamesit să se azvarlă
Peste ochii mei,deschişii,înăuntru luminând.
Câte ploi mai poți să fulgeri până să devii culoare?
Tu, prelungă şi fluidă ca o rochie de bal,
Vii spre mine-n stropi sălbatici,călărind căluți de mare,
Ca un râu străpuns de-o spadă din amonte în aval.
Poate tălpile să-ți sângeri,coborând ca-ntr-o fântână
În adâncul meu în care e-ntuneric şi-s răcori,
Tu să ții spre-a te cunoaşte două inimi într-o mână,
Şi-n cealaltă,două lacrimi, plată pentru negustori.
Poți să te închizi cu gratii între coastele din dreptul
Inimii şi să-ți faci locuri mici din care să priveşti,
Vreau să locuieşti în mine şi să-mi umpli întreg pieptul,
Şi crescând ca o furtună,din adânc să mă striveşti.
Uneori cu totul neagră, alteori abia-nnoptând
Ca un tigru care-aşteaptă hamesit să se azvarlă
Peste ochii mei,deschişii,înăuntru luminând.
Câte ploi mai poți să fulgeri până să devii culoare?
Tu, prelungă şi fluidă ca o rochie de bal,
Vii spre mine-n stropi sălbatici,călărind căluți de mare,
Ca un râu străpuns de-o spadă din amonte în aval.
Poate tălpile să-ți sângeri,coborând ca-ntr-o fântână
În adâncul meu în care e-ntuneric şi-s răcori,
Tu să ții spre-a te cunoaşte două inimi într-o mână,
Şi-n cealaltă,două lacrimi, plată pentru negustori.
Poți să te închizi cu gratii între coastele din dreptul
Inimii şi să-ți faci locuri mici din care să priveşti,
Vreau să locuieşti în mine şi să-mi umpli întreg pieptul,
Şi crescând ca o furtună,din adânc să mă striveşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu