CORINA-ROTH

Academician Augustin Buzura
22.08.1938 – 10.07.2017
„Îţi dai seama, deodată, că totul e pierdut, iremediabil pierdut: adolescenţa, poezia, dragostea, prietenia. Rămîne lectura. Atît.‟ - Augustin Buzura

Să-i fie veșnicia luminată.

La o noua lectura:
Augustin Buzura de Alex. Ştefănescu

Augustin Buzura s-a născut la 22 septembrie 1938 în comuna Berinţa din judeţul Maramureş, ca fiu al lui Ilie Buzura, muncitor, şi al Anei Buzura, ţărancă (înainte de căsătorie, Ana Miclea). În 1945 devine elev al şcolii generale din comuna natală, iar între anii 1951-1955 urmează cursurile Liceului "Gheorghe Şincai" din Baia Mare. După absolvirea liceului este, succesiv, inspector statistician, educator, agricultor, iar din 1957 şi până în 1964 funcţionar la filiala din Cluj a Uniunii Scriitorilor. În perioada 1958-1964 studiază la Facultatea de Medicină Generală din Cluj, specializându-se în psihiatrie (lucrarea de diplomă are titlul Shakespeare în psihiatrie).

Nu profesează însă medicina. După ce debutează în paginile revistei Tribuna din Cluj, în 1960 şi începe să colaboreze şi la alte reviste, după ce îi apare şi prima carte (un volum de proză scurtă, Capul Bunei Speranţe), în 1963, se angajează ca redactor, în 1964, la revista Tribuna, unde va deveni în scurtă vreme secretar general de redacţie, iar din 23 decembrie 1989 - redactor-şef.

În 1970 publică primul său roman, Absenţii, în care prezintă un caz de mortificare psihică (cazul unui ziarist obligat ani la rând de autorităţi să mintă). Având un răsunător succes de critică şi de public, romanul îl consacră, plasându-l în prim-planul vieţii literare, dar îl şi divulgă ca pe un critic al stilului de viaţă comunist.

Cu tenacitatea unui alergător de cursă lungă, Augustin Buzura scrie în continuare, timp de aproape două decenii, încă cinci romane masive, însumând peste două mii de pagini, într-o cameră neîncăpătoare, dintr-un apartament la bloc din Cluj. Împreună cu soţia sa, Maria Buzura, creşte şi doi copii, Adriana şi Adrian. Fiecare nouă carte pe care o termină îi aduce: războaie istovitoare cu cenzura, premii literare, cronici elogioase în România literară şi la Europa Liberă, atacuri în Scânteia, Luceafărul şi Săptămâna, represalii şi, uneori, gesturi de falsă curtoazie din partea oficialităţii, dovezi de admiraţie din partea publicului. După moartea lui Marin Preda, Augustin Buzura rămâne scriitorul-conştiinţă al epocii. Autorităţile îi interzic să se stabilească în Bucureşti, deşi scriitorul face numeroase demersuri în acest sens.

În 1987 devine membru fondator al Fundaţiei Culturale Europene "Gulliver", cu sediul în Amsterdam, fundaţie din care mai fac parte Günther Grass, Hans Magnus Enzensberger, Andrei Bitov, Vaclav Havel, Steve Austin, Luigi Nono, Danilo Ki", Edgar Morin ş.a.

După căderea regimului comunist, poate, în sfârşit, să se stabilească în Bucureşti. În 1990 i se încredinţează funcţia de preşedinte al nou înfiinţatei Fundaţii Culturale Române. Din faima de scriitor curajos, de altădată, nu mai rămâne aproape nimic, din cauza relaţiilor cordiale pe care le are cu Ion Iliescu.

Augustin Buzura face faţă însă, cu îndârjire, şi acestei împrejurări, convins că prin tot ceea ce întreprinde serveşte cultura română. Aparent surd la opiniile nefavorabile în legătură cu sine, el le înregistrează totuşi şi se simte foarte afectat (după cum va reieşi din mărturisirile incluse în volumul Tentaţia risipirii din 2003). Treptat, reuşeşte să-şi restaureze, cel puţin în parte, prestigiul. În acelaşi timp suportă, cu o voinţă de fier, mai multe intervenţii chirurgicale (inclusiv una pe cord deschis), fără să se plângă.

Aproape toate romanele i se retipăresc. În 1999 îi apare şi un roman nou, Recviem pentru nebuni şi bestii, îndelung aşteptat de cititorii săi fideli.



Un suflu care armonizează stridenţele

Proza lui Augustin Buzura exercită - şi azi - o atracţie greu de explicat. Această proză este scrisă într-un stil greoi şi suferă de monotonie (singura schimbare de ton aducând-o unele secvenţe satirice, şi ele însă de o mare seriozitate). Predomină analiza psihologică, făcută la persoana întâi, cu o minuţie obositoare. Personajul care realizează introspecţia este aproape mereu deznădăjduit, pentru că viaţa i-a contrazis idealurile - înălţătoare, dar şi naive. Uneori există o disproporţie între vehemenţa nemulţumirii şi cauza - minoră - care a provocat-o. Se observă, în asemenea situaţii, că dramatismul este întreţinut artificial, întrucât convine, mai mult decât oricare altă stare de spirit, temperamentului artistic al scriitorului. Înainte de-a avea motive să fie grav, scriitorul este grav din principiu. (George Arion, care i-a luat cândva un interviu, l-a întrebat, exasperat, la sfârşitul convorbirii: "De ce sunteţi atât de grav? Nu credeţi că asta înseamnă o viziune parţială asupra existenţei?").

De obicei, prozatorul are grijă să inventeze situaţii dramatice - şi uneori melodramatice - care să justifice sentimentul dominant de nemulţumire, de pierdere ireparabilă, de reproş la adresa întregii umanităţi. Pe de altă parte, deşi cuprind multe întâmplări senzaţionale (inclusiv crime, violuri, bătăi, sinucideri, prăbuşiri morale, nedreptăţi strigătoare la cer, dispariţii de persoane, arestări, îmbolnăviri de boli incurabile, cazuri de adulter surprinse în flagrant delict, crize de nervi, divorţuri, abandonuri de familie etc.), romanele sale nu au ritm. "Acţiunea" înaintează lent, se împotmoleşte în ea însăşi, cu vâscozitatea unei lave de vulcan.

Aparent, deci, nu există prea multe motive pentru ca această proză să placă. Şi totuşi, nu numai că place, dar inspiră încredere şi pasionează. Explicaţia constă, probabil, într-un anumit suflu care armonizează stridenţele şi autentifică, prin consecvenţă, ceea ce este artificial. Se simte, în timpul lecturii, că scriitorul crede în scrisul său şi că mijloacele artistice, fie şi precare, la care recurge servesc unui scop nobil, urmărit cu tenacitate, cu devotament şi chiar cu spirit de sacrificiu. Nu facem o simplă figură retorică remarcând că romancierul se înfăţişează ca un om angajat cu toată convingerea în lupta pentru bine, adevăr şi frumos. Cine a vizitat o fabrică de sticlă a văzut cum focul transformă nisipul în cristal. La fel se întâmplă în proza lui Augustin Buzura, unde flacăra mereu nestinsă a încrederii în menirea de scriitor face ca un conglomerat de impurităţi să devină literatură.



Logica monologului interior

Le disting - nu foarte clar, pentru că prozatorul este în general consecvent cu sine - câteva etape în evoluţia lui Augustin Buzura. Prima ar fi aceea reprezentată de două volume de proză scurtă - Capul Bunei Speranţe, 1963 şi De ce zboară vulturul?, 1966 - în care "subiectele" nu au suficientă consistenţă, dar metoda de analiză psihologică proprie lui Augustin Buzura deja se configurează. A doua etapă - romanele Absenţii, 1970 şi Feţele tăcerii, 1974 - îl prezintă pe scriitor matur, definit, interesat de răsfrângerea în conştiinţa personajelor a realităţii sociale contemporane şi convins irevocabil de superioritatea romanului ca gen. Cea de-a treia etapă - Orgolii, 1977, Vocile nopţii, 1980 şi trilogia Zidul morţii, din care au apărut până prezent romanele Refugii, 1984 şi Drumul cenuşii, 1988 - diferă de cea anterioară doar prin manifestarea, din când în când, a spiritului satiric, de care înainte prozatorul părea străin. În sfârşit, a patra etapă, inaugurată de romanul Recviem pentru nebuni şi bestii, 1999, indică o radicalizare a viziunii critice asupra societăţii, o transformare a nemulţumirii în deznădejde şi a ironiei în sarcasm.

În ansamblul cărţilor lui Augustin Buzura, volumele de proză scurtă Capul Bunei Speranţe şi De ce zboară vulturul? rămân nesemnificative din punct de vedere literar. Ele constituie doar un document al exerciţiilor pe care le-a făcut prozatorul înainte de a se lansa în întreprinderi epice de mai mare anvergură. În primul volum sunt frecvente schiţele în care un personaj, stimulat de o situaţie din prezentul naraţiunii, îşi aminteşte întâmplări din anii războiului sau chiar de mai demult. În al doilea volum, nu se mai fac incursiuni în trecutul îndepărtat, ci se ia în considerare prezentul împreună cu un trecut de dată recentă care îl explică. De la rememorare se trece la monologul interior, convenţie artistică pe care Augustin Buzura nu o va mai abandona niciodată şi pe care, de-a lungul întregii lui cariere, o va exploata la maximum.

Este vorba de un anumit fel de monolog interior. Iată un exemplu din volumul De ce zboară vulturul? şi anume din schiţa intitulată Linie moartă:

"Mă gândisem, mai demult, că dacă i-ar fi trecut cuiva prin minte să mă întrebe ce anume mă enervează în mod deosebit, cu toate că evit cât pot să-mi exteriorizez sentimentele, i-aş fi răspuns fără echivoc: duminicile. Ziua aceasta mă indispune nu pentru că sunt obligat să execut o serie întreagă de treburi casnice, ci, în primul rând, din cauza atmosferei festive, de relaxare şi inconştienţă, care pluteşte deasupra evenimentelor prevăzute sau neprevăzute."

Cine vorbeşte astfel? Reflecţia pe tema duminicii este atribuită unui bărbat, Cristian, părăsit de soţia lui, Daria, şi predispus, din cauza crizei morale prin care trece, să divagheze. Dar cui i se adresează el? Nu există nici un interlocutor prin apropiere. Pe de altă parte, nu este vorba nici de un jurnal intim. Romancierul ne prezintă textul ca pe un monolog interior al personajului, fără să ne explice cum a reuşit să-l înregistreze. Înţelegem că ni se propune - că, de fapt, ni se impune - o convenţie: aşa şi nu altfel arată fluxul conştiinţei (the stream of consciousness), iar noi, cititorii, în loc să ne punem întrebări în legătură cu provenienţa informaţiilor despre acest flux, trebuie să îl acceptăm ca atare. A face caz din faptul că scriitorul nu dă explicaţii, că nu conferă o aparenţă de verosimilitate "documentării" sale ar fi, din partea noastră, o dovadă de naivitate.

Ficţiunea artistică, în general, funcţionează oricum în regimul lui ca şi cum. Urmărim un film despre viaţa unei familii ca şi cum am avea puterea miraculoasă de a vedea prin zidurile unei case. Citim o proză de analiză ca şi cum am dispune de capacitatea de a radiografia viaţa secretă a conştiinţei personajelor. Pe această regulă a jocului se bazează Augustin Buzura şi este îndreptăţit să o facă. Problema reală rămâne în ce măsură monologul interior imaginat de el are o expresivitate artistică, reuşind să ne captiveze, să ne emoţioneze, să ne deschidă o perspectivă nouă asupra vieţii.



Reprezentarea unei crize sufleteşti

Proza scurtă din primele două cărţi se dovedeşte ineficientă din acest punct de vedere. În schimb, romanul Absenţii - poate şi datorită faptului că patetismul turbulent al lui Augustin Buzura are nevoie de spaţii vaste pentru a se desfăşura - reuşeşte să acapareze atenţia cititorului.

În acest roman, monologul interior este atribuit unui medic, Mihai Bogdan, cercetător în domeniul psihiatriei, chinuit de obsesia că directorul institutului, Ion Poenaru, îi exploatează munca şi îşi creează, prin impostură, un statut de savant. Ceilalţi lucrători din institut - printre care chiar prietenul apropiat al lui Mihai Bogdan, Ion Nicolae - se află în aceeaşi situaţie, dar nu protestează, de teama represaliilor.

Mihai Bogdan - după cum reiese din rememorările sale - şi-a exprimat cândva indignarea, dar apoi a fost nevoit să accepte situaţia, ca să-şi poată continua cercetările, fie şi fără glorie. Iată însă că protestul "închis afară, înlăuntru se deşteaptă". Singur în locuinţa lui sărăcăcioasă, într-o seară, la şapte, în aşteptarea lui Ion Nicolae, Mihai Bogdan se lasă timp de aproape trei ore în voia celor mai negre gânduri, trecând în revistă precipitat, în dezordine, nedreptăţile pe care le-a suferit, măsurând cu amărăciune şi sarcasm distanţa dintre idealurile din tinereţe şi realitate, analizându-se şi pe sine necruţător, până la autoflagelare. Personajul - a spus-o Radu Enescu, într-o cronică - este "antipatic", având atitudinea unui "mare vanitos", care, din timiditate, nu-şi exprimă niciodată deschis pretenţiile faţă de cei din jur, ci se răzbună în gând, într-un stil "prăpăstios". Regretatul critic nu avea cum să prevadă că toate personajele mai importante din romanele ulterioare ale lui Augustin Buzura vor fi aproximativ la fel, acest tip de om antipatic reprezentând probabil tipul de om simpatizat de romancier.

Oricum, indiferent de câtă "dreptate" are Mihai Bogdan, monologul lui interior ni se impune. Starea obsesivă, care face ca amintirile sau scenele de pe stradă, văzute de la fereastră, să se deformeze până aproape de halucinaţie, gândirea asociativă foarte productivă şi, în acelaşi timp, foarte dezordonată, erupţiile violente de luciditate, atacând ca un acid sulfuric vechile iluzii ale personajului - toate aceste componente ale unei vieţi psihice aflate în criză sunt reprezentate expresiv şi energic. De efect se dovedeşte a fi şi interferenţa monologului interior al personajului principal cu dialogul - auzit de el prin peretele subţire al apartamentului - dintre profesorul pensionar Matei şi soţia lui, Gertruda, angajaţi amândoi într-o ceartă interminabilă.



Incursiune în "obsedantul deceniu"

În Feţele tăcerii, torentul monologului interior se amplifică până la proporţiile unui fluviu, pentru a cuprinde evocarea şi analiza unei întregi perioade: deceniul şase al secolului trecut, tragicul şi absurdul deceniu şase, marcat de stalinism şi de distrugerea brutală a civilizaţiei româneşti. În 1974, într-o atmosferă culturală caracterizată prin înăsprirea progresivă a cenzurii, în urma aplicării "tezelor din iulie" 1971 ale lui Nicolae Ceauşescu, publicarea cărţii a făcut senzaţie. Rareori dezastrul moral produs de comunism mai fusese descris într-un mod atât de dramatic. Scriitorul avea ca justificare faţă de autorităţi faptul că Nicolae Ceauşescu însuşi supusese unei critici severe "abuzurile" săvârşite înainte de venirea lui la putere. Se vedea însă destul de clar că Augustin Buzura întinde foarte mult coarda şi că, în plus, spre deosebire de ceea ce făcuseră Marin Preda în Moromeţii vol. II şi D.R. Popescu în F şi Vânătoare regală, se referă şi la perioada următoare, prin introducerea unui al doilea plan temporal al romanului, acela în care evoluează ziaristul Dan Toma.

Dan Toma este un om normal împiedicat să trăiască normal. Romancierul nu îl idealizează. Ziaristul nu are nici măcar curajul să-şi dea demisia de la ziarul judeţean la care lucrează pentru a-şi exprima astfel dezacordul faţă de falsificarea sistematică a realităţii de către colegii lui, în funcţie de ceea ce le cere "partidul". Dimpotrivă, perspectiva de a fi dat afară din cauza unor timide încercări de a spune adevărul îl îngrozeşte ca o ameninţare cu moartea. Şi totuşi, el aspiră, în continuare, să scrie altfel decât i se dictează, iar când cedează presiunilor se frământă, are insomnii, nereuşind să se obişnuiască în vreun fel cu ideea că va minţi toată viaţa.

Protestul lui, abia schiţat, este suficient pentru a pune în alertă sistemul de apărare al regimului. Normalitatea lui Dan Toma, într-o colectivitate care s-a resemnat să trăiască anormal, devine suspectă şi culpabilă. Ziaristul se simte marginalizat, ceea ce îi provoacă o stare de anxietate. Se analizează la nesfârşit, obsesiv, în căutarea armoniei pierdute. Femeia care locuieşte împreună cu el - Melania Radu - constată, cu un fel de iritare, incapacitatea lui de a se adapta. Îi reproşează că nu poate asigura liniştea şi bunăstarea unui cămin şi îl somează să găsească o soluţie. În felul acesta, ea devine, involuntar, susţinătoarea unui sistem care reprimă normalitatea. Paradox diabolic - tocmai firescul atitudinii unui om este tratat ca nefiresc şi sancţionat. Ne aflăm într-un regim al valorilor negative, într-o lume răsturnată, în care oamenii întregi poartă un stigmat.

Sursa

Sursa: http://www.romlit.ro/augustin_buzura2