Nimic din tot ce trece nu poate fi ușor,
Nici vorba, nici durerea și nici măcar uitarea,
Nici chiar ce-ți este-aproape, nici fuga, nici damnarea,
Nici rațiunea oarbă de cer senin pe nor.
Dar toate sunt prea multe și dor cumplit, ca dorul,
Au gust uscat, de iască, și-ți rup de suflet gândul,
Sunt ca un sloi de gheață, când bate-n viață vântul,
Și ard pe jar o lume, când i s-a stins izvorul.
E-un vânt de minți nebune, avide de dureri,
Nu știi din care parte va mai țâșni vreo pală
Și nici în care țeastă vor mai fi spart vreo oală,
Lovită de excursul ce-a fost doar vorbă ieri.
N-ai anti-vânt în cuget, nici paravan de vânt,
Nu ți-e străin ungherul, dar i-ai uitat menirea,
Credeai că nu contează decât nemărginirea,
Nu să te-ascunzi de verbe, ca sufletul de gând.
Dar omul e ca oaia și oaia-i ca o za,
Cu spirit de lăcustă și cu instinct de turmă,
Contează cel din față, nu mintea de pe urmă,
Cu care n-ai ce face, când ai ajuns la ea…
De-ți bate-n viață vântul, ai parte doar de vânt,
Îți vine ca speranța făcută din iluzii,
Prin care trec ca timpul credințe și confuzii
Și-ți desfrunzesc cuvântul ce crește din pământ.
Gheorghe Văduva
București, 15 octombrie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu