Nu plânge maică, Românie
Pe sub streșini de mătase
unduind cărări de munte,
vântul cerne ierni lăptoase
peste ochii plânși de-o frunte.
Supt-a-n sânul ei pribeagul
călător de vise rupte,
peste cetina-i, baltagul
a scris doina-n doruri multe.
Și-a-ndesat pe chip basmaua
și privind spre zări mirată,
a-nhămat pe lacrimi șaua
să nu simtă cine-o poartă.
Se scurgea prin lacrimi cerul
din fuioru-i nins de viață,
frați veniți să-ndure gerul
prăznuiau sub cruci de gheață.
Scrâșnea lutul sub opinca-i
înțărcată-n două maluri,
Prutul legă-n lanțuri frica
trecând Dunărea prin valuri.
Se lăsă-n adâncuri muma
spălând tălpile de sânge,
cerul o-nveli cu spuma
să nu-l vadă cum o plânge!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu