.jpg)
Siamezele
O simt. Știu că este aici. Nu a plecat niciodată. Se născuse odată cu mine, trebuia să moară odată cu mine.
O vedeam deseori, cu coada ochiului, cum își ducea degetele la urechi, ori de câte ori inima începea să-mi bată mai tare sau când sufletul începea să-mi cânte.
Nu-i plăcea zgomotul făcut de aripa unor fluturi treziți din amorțire, nu-i plăcea nici râsul meu, nici muzica dată tare, nici chiar tăcerea care spunea mai mult decât oricare dintre cuvintele rostite.
Îi percepeam atingerea cunoscută, seara, la culcare, dar și atunci doar pentru o secundă, în următoare fiind totdeauna în visul de noapte, unde îmi prelungeam visul de zi. Ea mi-a vegheat somnul zbuciumat, așteptând dimineața aceea în care ceasul meu interior se va fi oprit fix la 7 și 13 minute, sau colindând cu mine în nopțile de nesomn, din cameră în cameră, în căutarea unor sensuri- nonsensuri sau chiar în căutarea eului meu, pe care uitasem unde și când l-am pierdut.
A stat răbdătoare, așteptând ziua în care mă voi reîntoarce la ea. Știa și ea, știam și eu că va fi o zi când toate vor înceta și când îi voi aparține din nou doar ei, numai ei.
Mai stăteam uneori la câte-o cafea, aducându-mi aminte de-o stare de fapt, o stare în care noi două coabitasem dintotdeauna, nedespărțite atât de mult timp.
Îmi era bine în prezența ei. Eram eu, adevărată… nu-mi mai era teamă de timpul trecut, nici de oglinzi, nici de mâini ce în loc de mine ar fi putut cuprinde aerul, nici că neputință ar fi săpat riduri adânci într-o realitate duplicitară dintr-o lume paralelă.
Azi mă privesc în oglindă. Sunt goală pe dinăuntru și numai eu îmi mai pot auzi ecoul. În oglindă sunt eu, c-un rid în plus și-o lacrimă în minus. În spatele meu este ea, singurătatea mea ce poartă în iris culoarea unor zori violeți.
M.M.C.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu