Scrisoare de zăpada
Nu cred c-am sa ma vindec vreodată,
De-aceasta nebunie care-mi ești
Și-am sa-ți colind închisele-ți ferești,
Colind amar, ca tine câteodată.
Desigur, alte chiciuri or sa cada,
Ca un albastru rece, străveziu,
Cu talpa unei sanii însă-ți scriu,
Iubito, o scrisoare de zăpada.
Sa fie iarna deci, cum se cuvine,
Când lupii-n munți gata-vor vânătoarea
Și-n fracuri lungi vor asmutii ninsoarea,
Ca un alai de fluturi peste tine.
Ți-as face-atunci cu degetele goale,
Tu, slăbiciunea mea cea mai cuminte,
Din flori de ger și-o mâna de cuvinte,
O rochie pentru noaptea nunții tale.
Și-n așternut ți-as presara degrabă,
O mie de petale sângerii,
Ce dacă între noi va încolți,
Un regiment de oameni de zăpada.
Prin palma mea potecile de șoapte,
Cresc nefiresti, adânci și ruginii,
Și-am sa-ți descânt a noapte-n plină zi,
Ca sa te am ca zi in plină noapte.
Tu însă ești cumva in toți pereții,
Vei fi la fel și-n toate câte vin,
Prin tine ning puțin câte puțin,
Când eu, când zurgălăii, când nămeții.
De Cuvinte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu