.jpg)
ARTUR ENĂȘESCU (19 sau 12 ianuarie stil vechi/31 sau 24 ianuarie stil nou 1889, Burdujeni, din 1926 un cartier al orașului Suceava – 4 decembrie 1942, București; o moarte obscură, nu se cunoaște în ce condiții a murit, nu se știe cimitirul unde e îngropat). O fotografie îndestul de cunoscută din interbelic ne prezintă Calea Victoriei, cam părăsită azi, în culmea gloriei sale, înțesată de lume și de mașini – trotoare și carosabil deopotrivă, cam cum ne imaginăm străzile populare din India, ocupate de vaci și de oameni, într-o simbioză naturală. Vreunul din mulțimea imensă și însuflețită parcurgând Calea Victoria din anii aceia era poetul Artur Enășescu.
Din punct de vedere psihiatric, Artur (îl chema de fapt Constantin) Enășescu e un caz deprimant, fiind atins foarte probabil de o schizofrenie, a și stat internat într-un spital de profil din Sibiu în 1924 (T. Vianu). În anii 30 peregrina ”la infinit” (Octav Șuluțiu) pe Calea Victoriei, cerșind (țigări, Crevedia îi dă 100 de lei), murdar, nespălat, cu părul crescut ca la sihaștri în cap și plin de păduchi, dormind noaptea în zone sordide (Grivița de atunci).
Literar a fost activ între 1910 (poezia ”Amor”) și 1931 (poezia ”Lied”), fiind autorul volumului (unic) ”Pe gânduri” (1920), titlu definitoriu pentru ”poetul-filosof” (tot T.Vianu) al ”gândului sfânt”, anticipând însă și boala care bătea la ușă.
GEORGE POTRA: Artur stătea rezemat de bara de alamă a cofetăriei şi cafenelei Capşa, fumând ţigară după ţigară. Stătea singular, cu ochiul stâng aproape închis, cu capul în sus, plecat puţin într-o parte, ca şi când se gândea la ceva important sau ca şi când încerca doar să-şi aducă aminte de cine ştie ce faptă, eveniment sau persoană. De multe ori, în sihăstria lui mintală, vorbea singur, câteodată punând întrebări la care tot el răspundea. Părea că-i în dialog cu cineva (...). Un tablou jalnic al unei mizerii trăite, a unei nenorociri suferite, a unei boli care odinioară i-a produs mult rău, atât fizic, cât şi moral. Claia de păr negru din cap este ascunsă de o şapcă soioasă, trasă până peste extremităţile urechilor, care îi serveşte în timpul iernii de căciulă, iar în timpul verii de pălărie de paie.(...)
ARTUR ENĂȘESCU: BALADA CRUCII DE MESTEACĂN (pusă pe muzică de Ionel Fernic)
Cruce albă de mesteacăn,
Răsărită printre creste,
Cine te cunoaşte-n lume,
Cruce fără de poveste?
Peste braţele-ţi întinse
Din poiana fără flori,
Uneori s-apleacă-n noapte
Cârdurile de cocori.
Şi-n tăcerea nesfârşită,
Sub arcadele de brad,
Nu s-aude decât plânsul
Cetinilor care cad.
Cruce albă de mesteacăn
Biciuită de furtuni,
Peste lemnu-ţi gol, doar luna
Pune albele-i cununi.
Ca de-o mână nevăzută
Slovele-ţi se şterg de ploaie;
Tot mai mult te bate vremea,
Vânturile te îndoaie…
Şi ca mâine fulgii iernii
Te vor prinde-n a lor salbă,
Şi vei dispărea din lume
Cruce de mesteacăn albă.
Sfântul îngropat sub tine
Cine-l va mai şti de-acum,
Cruce albă, rătăcită
Lângă margine de drum?
Braţele-ţi de vânturi smulse
Se vor pierde pe poteci,
Numai brazda de ţărână
Nu-l va părăsi pe veci.
Oituz, iulie 1917
ARTUR ENĂȘESCU: ȚIGANCA (pusă pe muzică de Ionel Fernic)
E Rița, fecioara cu ochii sprințari –
Cu sâni ca de piatră
Născută-n alaiul a zece cobzari,
Regină pe șatră.
Zglobie ca fulgul, cutreieră văi
Și negre poiene,
Iar ochii ei tineri îi joacă-n văpăi
Pe umede gene.
Cosița ei creață, pe umerii goi,
Îi cade-n inele,
Surâsu-i aruncă pe-ntregul zăvoi
Sclipiri de mărgele.
Aprinsă-i năframa ce-i flutură-n vânt,
Râd galbeni în plete –
Când trece cu-n zâmbet, zvârl cușma-n pământ
Nomadele cete.
Când naște sub corturi un cânt legănat
Și-un zvon de sandale
Cu patimă cruntă ciocanele bat
În vechi nicovale.
Ea joacă sub vaierul strunii prelung
La focuri sărace,
Și razele lunii ființa-i străpung
Cu sute de ace.
Ușor se mlădie, rotește pe loc,
Dând chiot sălbatic,
Și pare piciorul ei sprinten în joc,
Atins de jăratic.
Dispare-n vârtejuri, sar banii pe sân
Loviți de furtună!
Și geme ca vie sub meștere mâini
Lăuta străbună.
Târziu stau nomazii la stele culcați,
Iar ea pe câmpie,
Sărută văzduhul cu ochi dilatați
De-o sfântă beție.
CLIPE DIN URMĂ (o poezie ca aceasta explica mai bine decât orice altceva impasul de la un punct încolo al gândirii lui Enășescu, genul ”Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun!”)
Peste cetăţi de slavă, prin văi patriarhale,
Pe unde-au fost ogoare şi vesele sălaşe,
Vor creşte-n zări gheţarii, fantasme uriaşe,
Dezvăluind la lună scheletele lor pale.
Bătuţi de valul vremii ce sfarmă tot şi roade,
Bâtrân cu faţa suptă şi cu stufoase gene,
Dormi-vor înţelepţii sub cumpeni şi troiene,
Rupând de-a pururi firul străvechilor izvoade.
Cuaripi de aur, duhuri, pleca-vor în şirag
Pe albe povârnişuri, cu fruntea spre genună,
Din braţele lor strânse, făcând sub cer cunună,
Surâzător pieri-vor alături, drag cu drag.
O clipă, dogorită de ultimul sărut,
Ce va cuprinde zareac-o mreajă de văpăi,
Natura va renaşte, rostogolind prin văi,
Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.
O clipă iar văzduhul va sângera pe ape,
Străfulgerat puternic de-a dorului lumini.
Apoi, frângând tiparul celor din urmă crini,
Tot cerul îşi va strânge azurul sub pleoape.
Şi demonul pierzării va sta mereu la pândă;
Prin larguri stăpânite de-a morţii dezolare,
Vor luneca doar norii, cu-ncolăciri fugare,
Iar soarele-şi va stinge, lin, torţa-i fumegândă.
Îmbrăţişând cenuşa rămasă pe altare,
Pe-oglinzi de gheaţă visul pierdutei lumi va trece;
Va tresări-n adâncuri sub el pământul rece
Şi-asupră-i se vor cerne cununile stelare.
Un singur om pe lume, din adormita ceată,
Vărsându-şi umbra neagră pe-ntunecatul sloi,
Va măsura deşertul cu gândul înapoi
Şi ochiu-i fulgera-va tăios ca o săgeată.
Zăresc prin colb de secoli făptura lui semeaţă;
Înalta-i frunte pare de boltă răstignită,
Iar viforosu-i suflet ce-n aspre zări palpită,
Roteşte ca un vultur pe crestele de gheaţă.
Cad blocuri sfărâmate sub pieptu-i de titan;
Sorb ochii tot adâncul şi clarul din tării;
Iar miile-i de gânduri în zbor de herghelii,
Zburdalnice s-alungă pe recele morman.
Pe-ncremenite valuri stă discul de jăratic –
E-un templu gol natura, cu albe propilee,
Pe care raza lunii, sfielnică scânteie,
Visând un ram în floare, sub cer primăvăratic.
Nici-un suspin nu curmă oceanul de tăcere,
Pe-nvineţite buze dorm sacrele cuvinte;
Jos, groaznică se-ntinde tăcerea din morminte,
Iar sus, imensitatea tăcerilor din sfere.
Prin cugetu-i din haos, atâtea lumi se-ncheagă;
Stă ţintă călătorul cu faţa spre destin
Şi-aşteaptă veşnicia, haotic şi divin,
Pe umerii atletici purtând zidirea-ntreagă.
De piscuri se agaţă, suind fără răgaz,
Tăcuta lui durere şi-o poartă către slavă;
Nădejdea-i mai pluteşte fluturătoare navă,
Ce luptă-n vijelie cu aprigul talaz.
E ultima verigă din lanţul ce se frânge;
Roiesc în jur luceferi; iar trupu-i cadaveric,
O clipă mai desparte lumina de-ntuneric,
Pe tâmple-i în şiroaie cad stropi aprinşi de sânge.
Simţirea-i sugrumată se zbate ca-ntr-un cleşte;
Ar vrea să frângă sloiul cu braţe de văpaie,
I-alunecă piciorul, suflarea i se taie,
Iar fruntea-i uriaşă cu neguri se-nveleşte.
Şi, totuşi, înc-odată, el se ridică drept;
Şi-nfige-n toate gândul – dumnezeiască daltă –
Visând o lume nouă şi-o zare mai înaltă,
Când inima-i se frânge de bărbătescu-i piept.
Îmbălsămând pământul cu-n vis fără de margini,
Suflarea-i îngheţată se pierde spre-nălţimi;
De sus zbucneşte jalnic un cor de heruvimi,
Şi-n zvârcoliri de şarpe, trec nori peste paragini.
Fulgerătoare săbii de creste viu se sparg;
Pe axa lor toţi sorii se poticnesc o clipă,
Iar moartea-şi desfăşoară năpraznica-i aripă,
Pe cea din urmă frunte, rostogolită-n larg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu