.jpg)
Uneori simți nevoia să te refugiezi în ... tăcere. Chiar dacă știi că tăcerea din afară, tăcerea de ceilalți, aduce cu sine un viscol interior. Este însă un mod de-a umbla prin tine desculț, știind că vei călca pe cioburi și conștient că tăcerea nu înseamnă neapărat liniște. Nevoia asta vine dintr-o oboseală de tumult și risipă, dintr-o spaimă de rătăcire de sine într-o lume în care alergăm la nesfârșit după ... nimicuri cu ștaif, vine din nevoia de-a te regăsi dincolo de zgomotul din jur, de-a încerca să sedimentezi în sufletul tău trăiri intense pe care numai tu ți le știi. Și-atunci nu te mai uiți în tine pe gaura cheii sau prin ochii celorlalți! Deschizi ușa larg înspre sufletul tău, aprinzi luminile, dezlegi fluturii, te dezbraci de regrete inutile sau judecăți prea aspre de sine, deschizi sertare în care nu ai mai umblat demult, ți-aduci aminte, strângi din dinți când te doare, te faci bucăţi, apoi te reîntregești, asta te face întâi trist, mai apoi fericit peste măsură că ai avut norocul să te naști simțindu-le pe toate până la sânge, trăindu-le, trăindu-te! Și habar n-ai dacă e bine sau rău! Nu toate au o logică bine determinată și nu poți aplica coeficienți de corecție lucrurilor deja trăite! Poți doar să le accepți așa cum ai ales să le trăiești, încerci să fii îngăduitor cu ce ai fi putut face mai bine și n-ai făcut, te întorci către tine cu bucuria că în esență, tot ce ți-a ieșit a fost să trăiești cu ochii larg deschiși și cu inima sclipind. Abia după acceptare vine liniștea și te ghemuiești într-un zâmbet cu tine însâți când gândești cu un soi de sarcasm: uite, dom' le, că n-am trecut chiar degeaba prin timp! Am ... sertarele pline de felii de viață chiar dacă unele ... hmm ... par a avea termenul de valabilitate aproape expirat! 🙂
Nina Tărchilă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu