CORINA-ROTH

 Viaţa actriţei Carmen Galin, o poveste presărată cu talent, sensibilitate, suferinţă şi luptă pentru dreptate

   

 Carmen Galin a văzut lumina zilei la Iaşi, pe 14 martie 1946, în casa în care locuise odinioară Garabet Ibrăileanu. Nu locuiau acolo, dar tensiunile acelor vremuri au făcut-o pe mama ei să caute adăpost în acel moment la fratele său. Au plecat în scurt timp la Bistriţa, iar pe când Carmen Galin avea 2 ani s-au mutat în Cluj Napoca.

Acela a fost locul în care a aflat istoria familiei şi i-a fost cultivat şi ei apetitul pentru artă. Bunicul, Victor Galin, fusese profesor la Belle Arte. Unchii ei, Baltazar şi Panait, au fost sculptori, iar statuile lor pot fi văzute şi acum în Parcul Copou. Tatăl, absolvent al Academiei Mihăilene şi elev al lui Octav Băncilă, a fost pictor, apoi scenograf. Mătuşa ei, Elena Galin, era cântăreaţă la Opera Română, iar mama actriţei era şi ea pasionată de muzică şi de artă, în general. Soţii Galin devorau spectacolele de operă şi de teatru din capitala Ardealului, mergeau la cinematograf. Carmen Galin şi sora ei au făcut cunoştinţă de la doar câţiva ani cu lumea artistică, iar când ele nu puteau merge la spectacole îşi puneau părinţii să le cânte ariile din operele celebre pe care le văzuseră.

Au urmat lecţii de pian cu profesorul Ciolacu, cel mai căutat profesor de pian de la acea vreme din Cluj Napoca. Întorşi în Iaşi, preadolescenta Carmen începe să ia lecţii de balet. Îi plăcea mult dansul, dar a înţeles rapid că una dintre colegele ei este cu mult mai talentată, aşa că a ales să renunţe şi să meargă la gimnastică. Trei ani de zile s-a antrenat în fiecare zi, după cursuri, la şcoala de gimnastică. În paralel, părinţii ştiau că se pregăteşte pentru admiterea la arhitectură. Ei îşi doreau asta pentru ea, ea cocheta cu ideea.

Doar că mai avea o idee care nu-i dădea pace. Aflase că la IATC se înfiinţa secţia de regie, iar Carmen Galin îşi dorea să devină regizor. Era mereu plină de idei, avea viziune, aşa că părea să i se potrivească mănuşă. Înaintea examenului erau 2 săptămâni de pregătire, dedicate tuturor celor candidaţilor. Carmen Galin a nimerit în clasa profesorului Ion Şahighian. După ce a recitat poezia lui Coşbuc, „La pârâu”, acesta i-a spus să facă bine să dea examen la actorie, că acolo e locul ei.

Erau 600 de candidaţi pe loc în acel an, dar tânăra de 17 ani a luat examenul fără emoţii. A absolvit 4 ani mai târziu, în 1967, ca şefă de promoţie.

Carmen Galin a debutat încă din al doilea an de facultate, pe scena Teatrului Mic din capitală. La 20 de ani a intrat şi pentru prima dată pe un platou de filmare pentru Dimineţile unui băiat cuminte. A refuzat postul de crainic la televiziune şi imediat după absolvire a plecat la Piatra Neamţ. Voia să joace şi asta a şi făcut.

 

A făcut roluri memorabile pe toate scenele pe care a urcat, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, la Teatrul Naţional din Cluj Napoca, la Teatrul Mic şi la Teatrul Naţional Bucureşti. A debutat la Piatra Neamţ cu rolul lui Şen Te din „Omul cel bun din Seciuan“, în regia lui Andrei Şerban, dar memorabilă a fost şi în rolul Electrei din “Trilogia antică”, al Charlottei Ivanovna din “Livada cu vişini” sau al Gloriei din “Evul Mediu întâmplător”.

Furori a făcut şi în filmele în care a apărut. Căsătorită cu Dan Piţa, Carmen Galin a fost distribuită în general în roluri secundare, dar asupra cărora şi-a pus atât de tare amprenta încât au rămas de poveste. Sita – surdomuta retardată din “Tănase Scatiu”, Pica – fiica dezaxată a personajului principal din “Bietul Ioanide”, soţia alcoolică a personajului întruchipat de Ştefan Iordache în “Petrolul, pruncul şi ardelenii”. Primul ei rol principal, în “Faleze de nisip”, deşi a fost extraordinar nu a putut fi văzut până după revoluţie. Filmul l-a scos din minţi pe Nicolae Ceauşescu care nu doar că l-a interzis, dar a şi înăsprit măsurile de cenzură în domeniul artei şi nu numai.

A cucerit publicul cu rolul din “Ilustrate cu flori de câmp”, în regia lui Andrei Blaier, victima unui avort ilegal, dar a intrat în istoria cinematografiei autohtone cu prestaţia din “Saltimbancii” şi “Un saltimbanc la Polul Nord”. Cu o interpretare în egală măsură cutremurătoare şi sensibilă în rolul lui Fanny Marcelloni, Carmen Galin nu şi-a făcut doar rolul, dar şi-a depăşit şi limitele. A luat lecţii şi s-a antrenat pentru acrobaţia la trapez astfel încât nu a avut nevoie de dublură decât pentru triplul salt mortal executat în film, o execuţie rară chiar şi printre profesioniştii în acrobaţie. Nu i-a cerut nimeni asta, dar ambiţia ei de a face mai mult decât era în plan şi-a spus cuvântul.

Avea să recunoască mai târziu că, deşi făcea o treabă excelentă pe scenă şi pe platourile de filmare, nu era tocmai comod să lucrezi cu ea. Era însă extrem de productiv. Pasiunea pentru regie nu a părăsit-o niciodată, aşa că toţi regizorii cu care a lucrat au avut parte de ideile ei, fie că le voiau, fie că nu. De cele mai multe ori însă actriţa reuşea să-şi pună amprenta şi transforma scenariile pe loc.

Pe Dan Piţa, cel care avea să-i fie soţ preţ de 20 de ani, l-a cunoscut când ea îşi făcuse deja un nume în teatru şi film. I-a apropiat pasiunea comună pentru regie, talentul, deschiderea pentru artă în întregul ei. La un moment dat însă presiunea regimului şi-a spus cuvântul. Cei doi nu au avut niciodată copii, deci erau văzuţi ca 2 oameni care nu au nimic de pierdut. Nu aveau voie să plece niciodată amândoi din România la festivaluri de profil, aşa că era el mereu alesul.

Nu avea voie să îşi promoveze soţia, aşa se face că, cel puţin în filmele lui, a avut mai mereu roluri secundare. Până la urmă inevitabilul s-a produs, iar la scurt timp după Revoluţie Dan Piţa a decis să-şi refacă viaţa alături de o altă actriţă.

Carmen Galin şi-a refăcut şi ea viaţa alături de Dan Schneider, considerat a fi primul milionar român de după căderea regimului lui Ceauşescu. A trăit alături de el retrasă din viaţa publică şi refuzând să îşi expună relaţia. Cu toate astea numele ei a fost târât în scandal după moartea acestuia, în 2013. Deşi testamentul lui Schneider era clar – întreaga avere îi revenea femeii cu care şi-a petrecut ultimii 18 ani din viaţă, fiul acestuia l-a contestat în repetate rânduri şi a acuzat-o pe actriţă că a încercat să îi fure ceea ce îi revenea de drept.

Carmen Galin a pus multă pasiune în tot ceea ce a făcut, dar era recunoscută şi pentru că nu-i plăcea să tacă atunci când era important să spună ceea ce era de spus. S-a simţit asta în rolurile pe care le-a făcut, dar şi în retragerea ei precipitată, înainte de vreme, din teatru şi din viaţa publică.

În primăvara lui 1995, după un premiu luat de ea şi colegii săi, au aşteptat cu toţii să primească banii cuveniţi. S-a trezit, cumva, că este desemnată ea să afle ce se întâmplă cu plata. Ajunsă în biroul directorului de atunci al teatrului, Fănuş Neagu, s-a trezit luată peste picior, ironizată şi expediată fără niciun răspuns la problema ridicată. În aceeaşi zi şi-a dat demisia. Nu era un gest făcut la nervi, ci unul firesc, avea ea să mărturisească mai târziu. Era deja dezamăgită de comportamentul de care avusese parte Andrei Şerban cu puţin timp înainte şi cochetase de atunci cu ideea demisiei. Era dezamăgită şi de panta pe care o luaseră scenariile în ultima perioadă, de prea multă frivolitate existentă în societate şi în artă, aşa că a plecat şi nu s-a mai întors niciodată.

Şi-a dedicat însă restul vieţii cauzelor umanitare şi îngrijirii animalelor abandonate. A rămas mereu la curent cu ce se întâmpla în lumea teatrului şi cinematografiei, dar a refuzat fiecare ofertă primită. Cristi Puiu a fost unul dintre cei care şi-a dorit să lucreze cu ea, dar nu a primit niciodată răspunsul dorit.

“Trebuie să spui cuvintele, la urmă, nu teatral, ci cu adevăr. Dintr-o perdea de gânduri, recompui textul şi te recompui şi pe tine.“ – Carmen Galin 

A trecut la cele vesnice pe 13 martie 2020...

Sursa

Internet