.jpg)
Am sărutat timpul și verbul „a spera”. Visul vibrează cutremurând ochii uitaţi sub pleoape ce au botezat până târziu în noapte vioara obrajilor mei. Iar vis între două ferestre. Razele îmi deschid genele aşezate până târziu în rugă. Şi dorul a stat sprijinit pe ţurţurii ce mi-au scârţâit orele de taină, aruncând în geam aşchia lunii. Am cartea la aceeaşi pagină pe care au căzut flori de măr, flori de liliac, flori de salcâm. Gândurile mi le vărs în cupe de lalele şi le usuc pe vitraliile vieţii uitate astăzi la bătrâna catedrală. Acasă mă aşteaptă oglinda atârnată într-un cui strâmb căutând nemurirea… Și nu mai sunt eu, e doar o umbră a aceluiaşi gând ce reflectă culoarea iubirii spusă altfel…
Port în suflet pe toți, mă rog pentru toată lumea, iubesc. Nu împart eu dreptatea. Nu stabilesc eu cine merită și cine nu, cine este vrednic și cine nevrednic este. Nu judec ca să nu fiu judecat. Sau viaţa mă învaţă ca să nu judec, chiar dacă sunt judecat. Iubesc, chiar dacă nu sunt iubit. Iert ca să primesc Iertarea. Mângâi. Îmbrățișez. Las pe Dumnezeu să aleagă. Nu aleg eu în locul Lui, nici măcar în rugăciune. Dumnezeu să ne ierte pe toţi, de oriunde şi oricâţi suntem. Sunt un alt Adam ce a ieșit din Rai afară și caut drumul spre Acasă…
Lacrima… Acest greier de cleștar. Acest deal de sare greu. Acest lanț la ochi tăios. Acest glonț mânios. Acest înger fără clopot. Acest soare arzător. Acest iepure fricos. Am plâns singur, doar eu cu Dumnezeu. Tot El m-a ridicat când urlam de durere într-un strigăt mut. Omul, a venit, a văzut, dar a trecut pe alături. Hristos a venit, a văzut și I s-a făcut milă de mine. Apropiindu-se, mi-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin, apoi luându-mă în brațe a avut grijă de durerea mea. A săvârșit minunea !
Am învăţat să-mi fac aripi din cuvinte, să zbor dincolo de dorinţe. Acolo unde fericirea îşi face cuib. Suspinul unui izvor îmi aranjează ca pe nişte cărţi gândurile despre lume. Încă mai trag de crengile înverzite ale tinereţii mele şi le aduc tot mai mult în mijlocul sufletului ca să devină pădure răcoroasă pentru zilele dogorite ale vieţii. Inima e doar una şi viaţa o dă de-a dura. Iar şi iar. În noi mai mor anotimpuri. Astăzi, dărâm hambarele omului celui care am fost demult și măresc inima și mintea pentru a face loc, pentru tine, pentru el, pentru ea, pentru mine…
Eu sunt o lumânare. Ard, mă topesc, sunt reaprins în veșnicie. Sunt tot în toate. Viața, inima, gândurile îmi sunt o Euharistie pentru Tatăl Ceresc. Eu mă împărtășesc din El și El din mine. Sunt liturghia Lui lăuntrică de fiecare clipă. Mă dăruiesc, mulțumesc. Tac. Iert. Iubesc. Cărbunii dragostei ard vălul păcatelor. Pentru Tine, de o mie de ori…
Doamne, dăruiește-mi pe Duhul Sfânt în mintea mea, în inima mea, în viața mea! Iartă-mă! Ne întâlnim în rugăciune, acolo unde inimile își vorbesc altfel…
Părintele Hrisostom Filipescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu