.jpg)
S-a stins un Mare Lăutar autentic, Nelu Ploieșteanu 😔Dumnezeu sa l odihnească în pace și liniste 😓😓😓
Preluat textul de la prietenă mea Elena Loreta Popa :
„Am iubit-o, am cântat-o, am adunat-o şi am risipit-o”, spunea Ioana Radu despre muzica pe care o interpreta fără egal. Un adevărat artist ştie ce înseamnă să trăieşti pentru artă şi să-i dai totul. Nelu Ploieșteanu, cu o ținută elegantă și un stil simplu, te cucerea de la început. Cum se poate explica oare imensa lui popularitate, dar ce-ar mai fi de explicat în cântecul lui zguduitor, în această bucurie și tristețe care se numește muzică! Se trăgea dintr-o familie de lăutari vestiți, cum se spunea pe vremuri. Meseria aceasta trebuia să o faci cu plăcere și dăruire, pentru că de acolo îți câștigai pâinea. „Cam pe la vârsta de 14 ani mergeam cu rudele mele la nunți, la baluri, că se făceau baluri pe vremea aceea”, spune Nelu Ploieșteanu. „Pe vremea aceea nu exista televizor, așa că oamenii mergeau să se distreze, să asculte muzică, să danseze. Venea iarna și nu mai aveau unde să meargă. Nu mai munceau. La Ciorani, Prahova, unde am stat până am plecat militar, am mai venit pentru un an, m-am căsătorit și prin 1977, după cutremur, am venit în București. De atunci am colaborat cu teatrul Ion Vasilescu, un teatru de revistă, după care am plecat în tot felul de turnee, unele chiar gastronomice, care prezentau mâncare, dar apăreau și grupuri de dansatori și noi cântam. La 33 de ani m-am angajat la UNAPL, am rămas în domeniul restaurantelor. Existau câteva reguli pe care nu puteai să le încalci, adică nu puteai să cânți ce voiai. Am vrut să imprim pe disc, «Căpitane de județ», «La Chilia în port», pe care am cântat-o în filmul «Cel mai iubit dintre pământeni», dar nu se putea. Norocul meu a fost revoluția.” A plecat și prin străinătate, prin 1987, l-a prins revoluția acolo, fără bani mulți, cu un contract de la ARIA, singura agenție de impresariat artistic din țară. Muzica lăutărească s-a născut din ceea ce aveau nevoie lăutarii. „Am citit o cărticică despre Maria Tănase, așa am aflat că toți lăutarii îi știau generozitatea, și la un moment dat unii o mai păcăleau. Unul știa că este ziua de salariu, a așteptat-o când a ieșit de la restaurantul unde cânta ea, la Dimitrov, și i-a spus: «A murit mama, stă pe masă și nu pot să o îngrop». Ea a scos tot salariul și i l-a dat, i-a cerut și banii birjarului, și a mai cerut și de la ziaristul care o însoțea și care scria o carte despre ea. Nu avea decât o sută, dar i-a dat-o. A doua zi l-a găsit pe lăutar beat mort, a început să plângă și i-a spus: «De ce mi-ai luat toți banii, am mai cerut și de la oamenii aceia, poate nu mai aveau alții, nu mai am ce să mănânc acum. De ce ai mințit?» După care tot ea săraca s-a gândit că omul o fi având el vreo supărare de bea. Lăutarii mergeau de multe ori și cântau la români, când mureau. Atunci când murea un român cineva spunea: «Cheamă-l pe Petre, (taică-miu), să cânte ce-i plăcea lui». Și cânta tata: «La casa cu trestioare zace-un voinicel de-o boală, zaci voinice ori te scoală, ori mai dă-mi și mie boală». Plângeau oamenii la înmormântare de sălta cămașă pe ei. Erau vremuri grele, fiecare se gândea să supraviețuiască. Nu era ca acum, nu existau televiziuni, atâtea posturi de radio. Din gură în gură transmiteau mai departe. Când era un lăutar vestit, se auzea din sat în sat, așa devenea cunoscut. Tatăl meu, unchiul meu, mergeau la conașul (așa le ziceau boierilor atunci), eu eram mic, dar mi-amintesc cum mergeam cu ei la acele chefuri. Boierul le dădea bani, mâncare, bucate. Ce era pe acolo. Lăutarii aveau ocazia să intre atât în casele boierilor, oamenilor mari, bogați, cât și ale țăranilor. Lăutarii au fost mereu un pic mai săltați decât alte specii de țigani, pentru că au avut șansa să intre în case mari. Tatăl meu avea un costum de haine și două cămăși, le călca mama în fiecare duminica. Spunea tata mereu: «Când te duci acolo, se uită oamenii la tine, și dacă tu creezi o senzație urâtă nu este bine». Pe fiecare lăutar în parte dacă îl luați o să vedeți ce curat și cu bun simț este.” De obicei bea vin, dar când a intrat în casă la cineva mai important a văzut că se bea altceva. „Am văzut la unul whisky, la altul Campari, mi-am spus stai că mai există și alte băuturi”, afirmă Nelu Ploieșteanu. „Am învățat, așa că am cerut apoi altceva, nu numai vin. M-am adresat mereu oamenilor de vârstă mea, nu celor tineri... Muzica pe care o fac eu acolo prindea. Am rămas plăcut surprins, atunci când cântam la «Șarpele roșu», au venit vreo șase tineri, fete și băieți, s-au așezat la o masă și de la 3 la 7 am cântat numai romanțe și ei au plâns nonstop. Am fost impresionat. Nu mă așteptam... Una dintre satisfacțiile mele este că am reușit să ajung la sufletul oamenilor. Mă recunoaște lumea pe stradă și mă salută. La restaurant este altă meserie decât pe scenă. Acolo cânți trei-patru melodii, cobori și asta e. Dar aici ești lângă oameni, dacă ei au preferințe, vor să asculte nu știu ce melodie și eu nu știu niciuna atunci nu e bine. N-ai ce să cauți aici dacă nu te pricepi. Trebuie să-i faci omului la șpriț plăcerea. În meseria asta ești mai aproape de viață ca oriunde. Mă gândesc de multe ori că nu meritam așa ceva, dar asta e... Oamenilor le place să mă audă cântând și pentru mine
respectul reprezintă enorm. Am părul alb, respect omul și cer același lucru. Sunt foarte parolist”. „Pe vremea lui Ceaușescu, m-a ascultat un ziarist când cântam în formația lui Ion Lăceanu. Vă spun sincer că aș vrea să mă reîntâlnesc cu el. A scris frumos despre mine, a văzut doamna ministru al Culturii, Suzana Gâdea, care a întrebat imediat cine sunt. Acel ziarist al cărui nume nu mi-l amintesc a spus: «Dacă nu credeți doamna ministru, mergeți și chiar vă rog să-l ascultați». A scris despre mine frumos. Abia după revoluție presa s-a mai ocupat de mine, dar pot să vă spun că datorită dumneavoastră am ajuns celebru. Erau doar câțiva care apăreau la televiziune pe vremea aceea, iar eu cu muzica mea mi-era imposibil să apar”. La Șarpele roșu, unde cânta, veneau toți actorii. Acolo se spuneau poezii, versuri. Se bea civilizat, se cânta. Așa i-a cunoscut pe Gheorghe Dinică și Ștefan Iordache, a apărut într-un film, apoi a adunat melodiile de acolo și au scos un CD împreună. Melodiile erau ale lui. „Acasă mă simt bine”, conchide cunoscutul lăutar. „Am concerte peste tot și familia este cea mai mare realizare a mea. Meseria pe care o fac este o mană cerească. Să ajungi unde am ajuns eu. Azi se caută numai picioare lungi, fustă scurtă, voce mai puțin. Toți întreabă de ce nu cânt la televizor astfel de melodii, tangouri, romanțe. Păi, cum să cânt? De câte ori merg mi se spune: «Nea Nelu, două d-alea săltărețe»”. Toate acestea mi le-a povestit Nelu Ploieșteanu într-o seară de primăvară, la Restaurantul Perla, unde cânta. Restaurantul nu mai există, evident. Între timp, nici muzica pe care o cânta Nelu Ploieșteanu nu mai are același efect terapeutic. Moda s-a schimbat, oamenii s-au modificat genetic, nu mai sunt atinși de aceleași lucruri. Astăzi mi-au dat lacrimile nu numai pentru că a plecat un om bun, cât mai ales pentru că o dată cu el dispare o lume. O lume de care mie, personal, îmi va fi dor. Privind fotografia unde apare alături de Gheorghe Dinică și Ștefan Iordache, mă bucur că vor fi împreună de acum. Drum lin, maestre!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu