CORINA-ROTH

 Gabi Luncă – Marea Doamnă a muzicii Lăutărești a plecat ... 😢

 2 aprilie 2021 o zi tristă, ne-a părăsit încă o mare stea a lumii artistice din România. Gabi Luncă a murit la vârsta de 82 de ani. 

 Această veste tristă vine la câteva ore după ce Nelu Ploieșteanu a decedat.  În urmă cu o săptămână și Cornelia Catanga a plecat ...

Ne părăsesc artiștii 😢 Scândura scenei plânge!

Dumnezeu să o odihnească! 

Dumnezeu să le odihnească sufletele!

Condoleanţe familiilor îndurerate!

😓😓😓

Preluat textul  de la prietenă mea Elena Loreta Popa:

Am petrecut o zi întreagă împreună, călătorind pe aripile amintirilor. Nu voi uita niciodată experiența. Am realizat pentru Jurnalul Național o Ediție de Colecție dedicată minunatei Gabi Luncă. Cântecele ei mergeau direct la inimă, era imposibil să nu-ți dorești să o asculți. Glasul ei strângea la un loc dorul, jalea și veselia, iar cel care o asculta rămânea vrăjit. Pentru orice poveste există și-un cântec, fie el de inima albastră, cum se spune în popor, sau unul de petrecere, de rupe pingelele nuntașilor. Povestea lui Gabi Luncă este una cu totul specială. A rămas orfană de mamă, a cântat mereu despre lipsa acută a acesteia din viața ei, iar atunci când a devenit mamă la rândul ei nu și-a mai luat ochii de la copii. Poate de aceea oamenii se regăseau în cântecele ei, pentru că spuneau povești simple, reale. Gabi Luncă nu avea nevoie de repetiții. Putea să intre direct în scenă și să înceapă să cânte, pentru că era mereu alături de Ion Onoriu, soțul ei, spre deosebire de ceilalți care aveau nevoie de orchestră pentru a face un spectacol. Era suficient să fie invitată la eveniment și întotdeauna știa ce să cânte. Gabi Luncă a cântat pentru oameni, pentru ca să le aline durerile, ca să le vindece sufletele rănite, cine știe din ce motiv, dar și să se bucure alături de ei. Indiferent că a cântat pentru mari personalități sau pentru oameni de rând, Gabi Luncă a făcut-o cu tot sufletul. Muzica ei a fost, este și va fi o sursă inepuizabilă de energie. O apă vie pentru spirit… M-a primit cu brațele deschise în casa din cartierul Dămăroaia și a început să-și depene ghemul vieții încetișor: „M-am născut în anul 1938, în luna octombrie, ziua 16, în comuna Vărdilău, județul Prahova. Acolo, în centrul comunei trăia familia Luncă. Tatăl meu a fost un om vestit, muzicant. Muzicanții citesc partituri, dar lăutarii cântă după ureche, după telefonul nostru lăutăresc, cum îmi place mie să-i spun. Când aveam 3 ani și jumătate mama mea a murit. Avea prăvălie în sat acolo și ea aducea marfă de la Văleni, de la Ploiești, de pe unde reușea. Într-o toamnă foarte rece, venise apa mare și podul a fost luat de apă, iar ea nu a mai avut ce face, a trecut cu căruța direct prin râu. Fiind însărcinată, apa aceea rece i-a dăunat și a murit. Aveam 3 ani și jumătate. Nu i-am cunoscut chipul, nu am avut nici măcar o poză. O întrebam mereu pe sora mea mai mare cu cinci ani, Cornelia: «Spune și mie cum era mama!» Deși aveam o vârstă fragedă mi-au rămas întipărite în memorie câte ceva. Țin minte, era o vară fierbinte și mama avea un păr lung pe care îl strângea într-un coc la spate. Sora mea mi-a spus: «Mama a fost o mamă frumoasă». Am fost șase frați, patru fete și doi băieți. Pe vremea aceea oamenii mai avuți botezau copiii celor fără prea mulți bani, la fel a fost și cu noi. Când s-a întâmplat necazul cu mama, eu mă jucam pe scările casei nașului meu. Am văzut lume multă la mine, am coborât, m-am îndreptat spre casă și am văzut lumea plângând. O vecină care știa situația noastră m-a luat în brațe și m-a liniștit. La colțul casei noastre era un trandafir alb, mare. Vecina mi-a rupt câțiva trandafiri de acolo, mi i-a dat în mânuță și mi-a spus să-i duc mamei. Mama mea era frumoasă acolo în sicriu, avea o rochiță de saten alb. I-am așezat trandafirii lângă obraz și sigur că am plâns; plângea lumea de mila mea că rămăsesem orfană de mamă așa mică. A fost dureros. La vreo 7 ani, tata s-a gândit că ar fi bine să mă dea la școală, dar mama de-a doua, având un băiat de-o seamă cu mine, nu prea era de acord. Fratele acesta vitreg s-a așezat de nu știu câte ori cu fundul pe tăblița mea de școală. Așa se învăța atunci, pe o tăbliță, cu un condei, un burete legat acolo. Sigur că ștergeai tăblița, nu erau caiete ca acum, nici gumă să ștergi. Mi-a spart-o de câteva ori, până mi-a fost rușine de doamna să mă tot duc cu tăblița spartă. Mama de-a doua voia să stau acasă, să văd de copii. Până la urmă, bunica a decis că este mai bine să stau cu ea. La 9 ani am plecat din Vărbilău la Băicoi. Aici, pentru că tata era un bun muzician și-a făcut o echipă culturală, era șeful orchestrei și statul ne-a făcut o casă mare, chiar și astăzi mai rezistă. La Băicoi a fost o altă portiță, am reușit să comunic cu oamenii și pe altă cale. La 10 ani m-am remarcat cântând. Toamna veneau căruțele cu porumb, fasole, ne adunam toate fetele și curățam la ele. Ne venea rândul să cântam pe rând, iar când se ajungea la mine nu mă mai opream. O vecină mi-a spus: «Gabi, să nu uiți ce îți zic. Tu ai să cânți frumos». Parcă a fost o profeție, o prezicere. Țin minte că aveam 13 ani și cântam la clacă, iar tata era la poartă, eu nu știam asta. S-a ascuns, a ascultat tot ce am cântat. Nu s-a arătat în fața mea, dar seara când am ajuns acasă el nu dormea. A zis: «Gabi, eu nu am știut că tu cânți așa frumos!»«De unde știi?», am zis mirată. «Cum să nu știu. Te-am auzit și mi-a plăcut mult. Duminică mergi cu mine la nuntă». Cu tata nu am putut să cânt, aveam trac. După ce am terminat nunta, tata, fiind mândru că are o fată care cântă, a luat un pahar mai mult și mie nu mi-a plăcut asta. Nu-l văzusem cu chef. I-am spus atunci că nu mă mai duc niciodată la nuntă cu el. Dar, la noi, la Băicoi era un club, Vasile Roaită, unde un vecin de-al nostru, nea Gică Silvestru, cânta cu acordeonul. M-am dus la el și i-am spus: «Vreau să cânt și eu la echipa culturală!» «Păi, vino să te ascultăm». Aveam acum vreo 15-16 ani, eram domnișoară. M-am dus și mi-a plăcut, am văzut acolo un pian, un țambal mic, o vioară. «De la ce tonalitate cânți», am fost întrebată. Eu știam că de la Re Minor. Atâta știam și eram nevoită să cânt numai pe tonalitatea aceea, că alta nu știam să zic. Câteodată mi-era prea sus, dar săracii băieții când eu le spuneam Re Minor, ei de acolo cântau. M-am angajat și aveam peste 85 de piese în repertoriu. Am imitat-o mult pe Maria Lătărețu. Era idolul meu, nimeni nu era ca ea. Eram a 49-a concurentă, la Câmpina, la Grădina de Vară, într-o duminică. Nu știam cu ce să mă îmbrac. De unde bani de haine. Aveam o fustă bleumarin, de la căminul cultural, și o bluză albastră, de la cor. Așa m-am îmbrăcat. De multe ori le uitam cu tot cu plasă, dar magazionerul mă trecea cu vederea. Eu am cântat ultima la acest concurs pe țară. Am făcut repetiție la un cântec «Luncă, luncă, mult mi-ești lungă, și n-am cal ca să te-ajungă», deja eram cunoscută ca fiind Fata de la Băicoi. Era titlul meu. Aveam publicul meu, am plăcut și Dumnezeu m-a iubit de atunci. Toate succesele mele le-am avut datorită lui Dumnezeu. M-am născut cu această credință, că există cineva acolo sus, și când ai cea mai mare strâmtorare, cu ajutorul lui o treci. Am luat acel concurs, aveam câteva diplome. Eram curieră, luam de la Poștă scrisorile, aveam și un birouț acolo. Eu carte multă nu am avut, am învățat opt clase așa cum am putut, dar m-am descurcat și am avut școala vieții. Asta e cea mai mare facultate. Am avut o copilărie foarte zdruncinată, vreau să spun cititorilor, dar și spectatorilor mei, am avut școala vieții și mi-a plăcut să fiu OM”, mi-a povestit artista. Am rămas prietene. Ne sunam de sărbători, mai vorbeam din când în când. Mereu aceeași voce blândă, liniștitoare. Privind fotografiile cu Gabi Luncă am înțeles că odată cu plecarea ei lumea noastră se destramă la toate colțurile. Nimic nu va mai fi vreodată la fel. Dar amintirile mele, bucuriile mele, rămân acolo unde nimeni nu le poate atinge, în sufletul meu. Voi povesti de fiecare dată despre întâlnirile cu oamenii frumoși pe care destinul mi le-a dăruit oricui va avea o clipă de răgaz. Dacă-mi doresc ceva cu tărie ar fi ca nimeni să nu șteargă cu buretele ceea ce rămâne în urma acestor legende. Rămas bun, doamnă dragă! Nu vă voi uita niciodată!😓😓