.jpg)
19 de april
Ciclul nou:
SPÂNZURA DE CER O RUGĂ
01 SĂ FII FOARTE ATENTĂ CÂND CALCI PRIN SUFLETUL MEU
...te-aș ruga să fii foarte atentă
când calci prin sufletul meu
și chiar să-ți pleci cumva fruntea,
în mersul neatent mi-ai putea
sfărâma catapetesmele iubirii
și degeaba mi-ai mai da
cataplasmă pentru ruinele răni,
nimic nu mi-ar putea reda
frumusețea monumentelor iubirii
sălășluinde în sufletul meu...
ian de-ascultă:
bat clopote!
sentimentele mele se adună la sfat,
nu mai călca prin sufletul meu
respectă-le venindul în concil,
stai cu audul țintă,
ia:
te auzi printre vorbirile lor?
te rog dar să ai grijă cum calci,
așa-i de curat sufletul meu
de i te poți culca pe podea
fără să mai așterni oarece ceva,
nu te vei murdări, ascultă ce-ți spun,
sufletul meu e candid și imun,
cine în el reușește mă intre,
va rămâne țintuit în catapetesme,
unde s-ar putea spovedi cu voce tare,
sentimentele mele sunt diafane,
te vei putea spovedi în gura mare,
nimic nu te-ar încurca în spovedire,
în sufletul meu cel mai de preț e iubirea,
(îți recomand să citeșți chiar
SUPLICIUL ÎMPĂRȚIT DE DOI!)
și sentimentele mele sunt diafanul lor
îți vor arăta cu ce preț ai putea rămâne
țintuit pe catapetesme...
dar ai grijă cum calci prin sufletul meu,
orice apăsat fără de simțire l-ar duce spre pieire
PS
da,
scriam pentru spirit!
spiritul meu se despuia dar...!
ce poate fi mai frumos?
treceau vieți prin stradă și aruncau măcar o privire peste gard,
să mi-l vadă!
priveliștea era una de îndem, curiosul e și el un om!
dar viețile?... eh!
ele cum se lăsau în desen cerând parte în scenariu,
care mai de care cu partitura ei,
dar eu vorbeam spirit!
Șoapta era aura mea!
câmpul meu de mișcare, datul Cel...!
sigur că a trecut un secol...
nimic nu s-a fost din ce scriam
de necrezut
cum omul să lasă să te ștergi pe el cu bocancii vremii,
iar vremile sunt vieți
oameni băgați în sacul care-l încape pe fiecare,
de-aia când nu ai loc
nu căuta să te chinui,
chinuit vei fi pe timp!
ieși și du-te unde vei vedea ochilor,
dar nu uita Poemul!
sunt atâtea așezate,
biet om te dai genunchilor,
dar călcâiul te-a călca nu doar pe gât,
cât pe rostit!
pe rostitul care scoate ruga să te audă Domnul...
viața nu te lasă doar de i te fugi din ea,
vine după tine hurducându-ți scrisoarea de trăsură,
caldul inimii nu te ajută să scapi de țurțurii din subpleoapă,
îndrăgostitul te topește pentru el nu pentru tine,
va trebui să lupți cu tine din tine,
fără să-l rănești...
sunt răni care nu se vindecă niciodată
ruga nu te leapădă de păcat,
doar Marea Judecată
cum I te-nfățișezi?
sunt atâtea care sunt legate, care cicatrici...
reușești, dar nu cu toate!
din moarte vin mai abitir,
amintirile te învață să simți cum ai trecut cu vederea
când nu se mai putea,
nemernicia are lăstari pe care moartea nu-i poate aduna,
SĂ FII FOARTE ATENTĂ CUM CALCI PRIN SUFLETUL MEU!
nu ajunge doar să spui!
trebuie să aprinzi candela prin care să-i vezi fiece mișcare,
după 18 ani e prea târziu!
orbul are și alte simțuri, e adevărat,
dar ce nu vezi rămâne de nevăzut,
închipuirea dă basmul!
orbul te mângâie cu sufletul lui, dar dacă nu i-l știi?
ochiul poate amâna, poate da drum liber îndoielii,
poate vitregi!,
dar ce e de văzut e al lui,
că nu vezi, ori nu vrei tu să vezi, e altă problemă
Poemul ți-a venit de Lumină,
din LUMINA!
da, Doamne, io, Monstrul de pe DILIMANDJARO!
Marian Bescuca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu