.jpg)
De la un timp vorbim tot mai puţin cu îngerii. Ce să le spunem? Că suntem sensibili? Că suntem păcătoşi? Că vrem mai mult decât ni s-a dat? Parcă e ridicol. Parcă nu e firesc aşa. Cum să vorbim noi despre slăbiciunile noastre. Aşa cum şi eu mă întreb acum, cine ştie cine mă va judeca ca pe un om şi nu ca pe un militant al mântuirii. Dar, mă rog, fiecare marturisire are preţul şi sublimul ei. Şi numai astfel se ajunge în rai. Iertând, iubind, sperând, colindând prin lacrimile sfinţilor. Aceasta e viaţa. Ce oare altceva?
La împăcarea cu îngerul
Parintele Catalin Dumitrean
Şi nu şti ce mă doare,
Această zi de pace,
Această palmă-ntinsă spre tine ca spre cer,
Dar văd că tu eşti numai o lacrimă ce tace,
Un fel de remuşcare, un bâlbâit mister.
Şi nu ştiu ce te doare, ce ar putea să fie,
Poate un dor de vară sau vreun frumos decor,
În care orice vorbă şi dragoste târzie,
Atrage paradisul din care nu mai mor.
Şi am un trup coleric, tu ai doar aripi albe,
Ciudată antiteză, un om şi-un înger mut,
O lebădă ce duce pe ape vise calde,
Un cavaler nostalgic ce crede în trecut.
Şi tu-ţi slujeşti destinul, prin cete cristaline,
Arhanghelii te cheamă mereu să fi soldat,
Pe mine mă răstoarnă acele zile line,
Când te vedeam în munte izvorul nesecat.
Mi-era atâta de jale, când te chemam la rugă,
Împreunând sublimul cuvintelor de har,
Dar nu stăteai o clipă, erai mereu pe fugă,
Ce să-nţeleg din tine, icoană, rană, dar?
De la botez încoace, mă tot comandă frunze,
Şi toamnele rebele de tine mă despart,
În zale felurite şi-n amăgiri profunde,
În mine nu am pace, în tine nu încap.
Mi-ai spus odată simplu, că îngerii vibrează,
Doar după legi străine de orişice nevoi,
Mi s-a părut atunci că nu am mintea trează,
Că viespi ucigătoare se scurg din doi în doi.
Dar cine se-nţeleagă, acest binom profetic,
Pământul între stele şi stele pe pământ,
Un crucifix golgotic, teluric şi concentric,
Iubirea suferindă în cel mai singur sfânt.
Aşa că vorba multă mai bine să coboare,
Pe lemnul ce mă ţine atât de răstignit,
Un cui pătrunde-n palmă şi poate e un soare,
Care-mi deschide ochii şi dorul pironit.
Aşa că noaptea asta, albastră, blândă, bună,
Să-mi fie împăcarea cu tot ce s-a mişcat,
Când cornul de speranţă cu pace încă sună,
Iar vânătoarea veche de mult a încetat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu