CORINA-ROTH

 Mărturie a Majestății Sale Regina Margareta despre Regina Mamă Elena:

“Surorile mele și cu mine îi spuneam „Amama“, un nume frumos care, pe lângă faptul că înseamnă bunică, destăinuie un înțeles profund, din rezonanța apropiată de cea a latinului „anima“, care înseamnă suflet. Regina Elena a fost însuflețită de o mare credință, despre care spunea că îi aduce putere și înțelepciune. De fapt, când eram mică, nu puteam pronunța „Amama“ și de aceea o strigam „Ama“.

Bunica mea, Regina Elena, a fost ghidul meu spiritual, mentorul, steaua mea călăuzitoare. Ea m-a învățat multe despre viață, mi-a deschis ochii către tot ceea este frumos și bun pe lume. Ea mi-a arătat ceea ce este urât sau primejdios, dar m-a lăsat să învăț singură din propriile mele greșeli. Regina a fost un îndrumător plin de tact, nu pentru că dădea sfaturi, ci pentru că încarna adevărata înțelepciune care spune că trebuie să înveți singur, din propria ta voință, pentru a te forma, ca om.

Locuiam adesea în căminul ei minunat, Villa Sparta, aproape de Florența. Am mers acolo în vacanță de câte ori a fost posibil și am petrecut un timp atunci când părinții mei s-au mutat din Anglia în Elveția și erau în căutarea unei case de închiriat.

Când eram mici, ea ne citea cărți pentru copii și din scriitorii clasici, pe care îi cunoștea foarte bine. Amama a fost o femeie erudită, cu vaste cunoștințe în artele plastice, muzică și literatură. Cercul ei de prieteni număra actori, romancieri, sculptori, poeți și muzicieni, ca și o mulțime de oameni cu talent ieșit din comun, precum mari bijutieri, arhitecți de grădini ori specialiști în flori și plante. Adesea ne lua cu ea la întâlnirile cu acești oameni fascinanți, învățându-ne, cu răbdare și altruism, profunda frumusețe spirituală pe lumea o cuprinde și care, uneori, nu este lesne de văzut. Ea ne-a ajutat să înțelegem frumusețea lumii, care există pentru a fi simțită și trăită. O mare favoare era pentru noi atunci când Amama ne ducea să vedem minunile Florenței: statuile celebre ale lui Michelangelo și Benvenuto Cellini, Galeria Uffizi, picturile lui Rafael, Piero della Francesca, Domul, Grădina Bobboli. Ceea ce în mod obișnuit ar fi putut fi plictisitor pentru un copil devenea o aventură cu ea, acolo, în chip de ghid, explicându-ne ce se găsea îndărătul fiecărei capodopere care îți tăia răsuflarea. Povestea mea favorită a fost aceea a lui Benvenuto Celllini, care a aruncat în cuptor toate uneltele lui din atelier și vasele de cupru și cositor din bucătărie, tigăi și vase, fiindcă nu a avut suficient material să desăvârșească statuia lui Perseus. Mai târziu, acasă, ea ne citea scrierile grecești, despre cum Perseus a ucis pe Medusa. Aceste lecturi făceau excursiile noastre muzeistice mult mai interesante.

Când am crescut mai mare și am mers la școala-internat din Anglia, Amama venea la Londra și mă ducea la teatru, la cinema și la concerte. Am văzut piesa Agathei Christie „Cursa de șoareci“ de cel puțin de trei ori împreună cu ea, ca și filmul „Ben Hur“. Am mers, de asemenea, la muzeul de ceară Madame Tussaud, ca și la Planetarium, unde am învățat despre stele și planete, despre spațiul cosmic.

Întotdeauna și-a găsit timp să ne învețe, cu răbdare iubitoare, chiar și atunci când împrejurările erau dure sau dificile și, dintr-o dată, totul devenea mai limpede în prezența ei. Amama nu a fost ocolită de suferință, dar nu s-a lăsat niciodată năpădită de amărăciune, o calitatea pe care fiul ei, tatăl meu, a moștenit-o. Totodată, rolul pe care l-a avut în familie, ajutând pe Regele Mihai să-și păstreze buna judecată în momente dificile, a fost una dintre cele mai importante comori pe care tatăl meu le-a avut în anii 1940 în țară, iar apoi în exil. De aceea, prezența ei lângă rege nu poate fi suficient apreciată în cuvinte.

Simțul umorului a fost o altă importantă parte a caracterului bunicii mele și una dintre armele secrete ale ei și ale tatei. Avea un umor irezistibil și îmi aduc aminte că uneori aproape leșinam de râs, atunci când ea făcea o remarcă sau povestea ceva ridicol. Îi spuneam uneori că este o bunică perfectă, dar Amama râdea și spunea „o, nu, draga mea, nu sunt deloc perfectă“! Îmi vorbea despre defectele ei, de exemplu că era exasperată în anumite situații și găsea dificil să stea calmă; de asemenea, mărturisea că nu se poate abține să nu spună oamenilor verde în față când vedea ceva urât și de aceea considera că adeseori era prea critică la adresa oamenilor. Am stat la ea un an întreg, după ce am terminat școala, dar în tot acest timp, chiar dacă aveam concepțiile unei adolescente, purtându-mă dificil uneori și făcând obrăznicii specifice acelei vârste, Regina Elena nu a fost severă cu mine decât de două ori. Atunci s-a purtat ferm, iar eu am ținut minte acele două lecții.

Ca regină-mamă a României, ea a fost curajoasă și și-a păstrat această calitate și în repetatele exiluri, în împrejurări care ar fi sfărâmat o femeie mai puțin hotărâtă sau cu mai puțină forță spirituală. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Amama a înfruntat cu curaj nazismul, în încercarea de a ajuta pe evrei, a arătat o tărie de caracter de neclintit, urmărind ceea ce știa că este drept și bun, reușind să păstreze mereu o prezență demnă. Implicarea sa în salvarea atâtor vieți de oameni de credința iudaică, în timpul dictaturii lui Ion Antonescu, a fost recunoscută formal prin numirea ei post-mortem, de către Yad Vashem, ca „Drept între popoare“.

Amama a fost frumoasă, iar frumusețea ei fizică era oglinda frumuseții sale interioare, a frumuseții spirituale și a profundei ei demnități. Ochii ei aveau o culoare dificil de descifrat, poate albastru deschis, poate mai degrabă aquamarine sau verde pal. Oamenii frumoși pot fi intimidanți sau dificil de apropiat, dar nu și ea. Unul dintre multele lucruri pe care Amama mi le-a spus a fost să nu îmi fie frică să-mi arăt afecțiunea sau să-mi pese de anumite lucruri. Ea știa cum să-și apropie oamenii și să le arate căldură sufletească într-un mod grațios și sincer, indiferent de cine erau acei oameni și din ce colț de lume veneau. A fost cu adevărat frumoasă, în trăsături și în fire.

Amama nu a fost nicidată înverșunată, îndiferent de cât de multe clipe grele, chiar teribile, a trebuit să trăiască. Ea a fost totdeauna compătimitoare și s-a uitat la ceea ce era bun în oameni, convinsă fiind că toți oamenii au în ei calități. Ea a dat întotdeauna oamenilor o șansă – aceea a nevinovăției, a inocenței.

A avut un gust desăvârșit în decorarea casei și îi plăcea să mute lucrurile dintr-un loc într-altul, dând înfățișări noi, diferite, unei camere. Iubea plantele și îi plăcea să aibă buchete de flori în toate camerele, iar grădina ei de la Florența devenise legendară. Villa Sparta nu a fost doar o casă, a fost o întreagă lume.

Regina Elena a fost o femeie foarte elegantă. Nu eram întotdeauna de acord cu hainele pe care ea voia ca eu să le port și nici ei nu-i plăceau întotdeauna gusturile mele în modă. Uneori, când hainele mele erau prea moderne, bunica spunea: „Nu pot să spun că admir ținuta aceasta foarte mult“! Amama, în mod special, a fost împotrivă atunci când am lăsat să-mi crească părul lung. I se părea că arată neîngrijit, dar aceasta se întâmpla în anii 1970, când toți tinerii purtau părul lung.

Amama a fost o femeie inteligentă. Ea a fost cea care m-a încurajat să merg la universitate, deși nu a spus niciodată „trebuie să faci acest lucru“. Era prea subtilă pentru așa ceva. În schimb, m-a prezentat unor oameni interesanți și mi-a făcut cunoscute idei și principii valoroase, până când am ajuns singură la concluzia că, dacă voiam să fac ceva care să merite în viață, să urmez o carieră, atunci aveam nevoie să urmez studii universitare. Prin ea am întâlnit pe Harold Acton, Freya Stark, Bernard Berenson și pe celebra Violet Trefusis, oameni cu o anumită aură și cu o excepțională cultură, celebrități din trecute vremuri de eleganță și grație.

Pentru mine, Regina Elena va rămâne Amama, cea pe care am iubit-o și care m-a iubit. Îmi amintesc multe lucruri despre această minunată femeie, dar mai presus de toate îi voi mulțumi pentru faptul că ea a crezut că este posibil, precum în versurile lui William Blake,

„Să vezi o lume într-un fir de nisip,

Și un rai într-o floare sălbatică,

Să ții nemărginirea în palma mâinii tale

Și vecia într-o oră“. 

( sursă text: www.romniaregala.ro)