CORINA-ROTH

 Amintiri cu Mircea Ionescu-Quintus

A fost un model de caracter, de bun-simț și de serenitate în tumultoasa viața politică românească de după 1990. Este vorba de regretatul Mircea Ionescu-Quintus. A reușit, cât timp a trăit, să evite distrugerea liberalismului și a PNL, să-l facă să reziste împotriva atacurilor nenumărate, sub diverse forme, care se dădeau împotriva PNL. Prin felul său de a fi, nu numai că a reușit să-i țină pe liberali pe linia de plutire și să unească  “aripile” liberale într-un mare partid liberal, cel mai democratic partid, exemplar pentru “dictaturile” interne din alte partide ale vremii. Dar, mai ales, împreună cu alți camarazi, a reușit să crească importanța și opțiunea pentru liberalism în rândurile alegătorilor. Prin vara anului 1994, jurnalist al săptămânalului “Flacăra” fiind, am avut privilegiul să stau de vorbă cu domnia-sa în grădina casei sale din Ploiești, însoțiți, în dialoguri și depănarea amintirilor, de distinsa sa doamnă, Viorica-Ileana Ionescu.

Se poate spune că Mircea Ionescu-Quintus se “născuse” în liberalism, având în vedere ascendența sa: „tata, Ion Ionescu, a fost de nouă ori deputat liberal, de vreo două ori primar al Ploieștiului, ca și bunicul, Ghiță Ionescu, de altfel. Tata a fost vicepreședinte al Camerei Deputaților în 1923, eu am fost în 1990. Pentru mine faptul acesta este extraordinar!”, ne spunea venerabilul liberal. Avea o umanitate, un bun-simț, o cumsecădenie, cum se spune, pe care parcă ți le așeza pe umeri când îi erai în preajmă.

Un om bun, într-un cuvânt, chiar și, sau mai ales, în sensul creștin al cuvântului. După patru arestări grele pe care i le-a aplicat regimul comunist, din 1945 până în toamna lui 1956, avocatul Mircea Ionescu-Quintus tot un mare caracter rămăsese. Iată ce poveste impresionantă și edificatoare pentru el îmi spunea: “Dacă am fost ministru al Justiției care am avut grijă de deținuți și le-am creat condiții omenești de trai, se datorează faptului că eu știu ce înseamnă să fii închis! Dacă cineva ar încerca într-o zi să mă omoare, cred că nu l-aș dușmăni, aș avea, așa, o silă… Ăsta e sentimental pe care îl am față de cei care ne-au chinuit atunci. Parcă nu i-aș socoti oameni! Dar niciodată nu aș fi de accord cu un gest de răzbunare! În perioada când eram ministru al Justiției, tot CPEx-ul era la Jilava și am fost și i-am văzut de două ori. Am stat de vorbă cu fiecare. Am stat de vorbă Manea Mănescu. Era ploieștean și am copilărit cu el în același cartier, băteam mingea împreună, cum se spune. Sigur că n-a încercat să mă ajute în vreun fel pe vremuri, eu acum, însă, am fost impresionat, era foarte bolnav, ăsta-i adevărul, precum majoritatea dintre ei, foarte bolnavi.”

Poet, epigramist, textier

Bunul său simț, omenia sa, erau dublate, parcă nici nu se putea altfel, de o sensibilitate care l-a condus, împreună cu talentul nativ, către poezie, către epigrame: „În 1943, la 26 de ani, am publicat un prim volum de epigrame, cu o prefață a lui Radu Rosetti. Am publicat șapte volume până acum. Am scris din plăcere, mi-a plăcut foarte mult să scriu!” Puțini știu, sau mai știu, că textele multor superbe și cunoscute romanțe îl au ca autor pe Ionescu-Quintus. „Până prin 1973 nu prea am ieșit în public. Sunt vecin cu Nelu Danielescu, el este și vărul soției mele; noaptea el cânta și eu scriam textele. Am lucrat aproape 15 ani la estradă, am scris o mulțime de texte. Am scris împreună cu el romanțele <<Mi-e dor!>>, <<Te-aștept la poarta amintirii>> și multe altele.” L-am rugat atunci, în acele momente destinse, aproape magice pentru mine, să ne citească o epigramă. Cu un umor uriaș, cu ceva jucată rușinare, ne-a recitat: “Ultima epigramă pe care am scris-o, mi-e și rușine de ea, că nu e de vârsta mea, mi-a venit acum, pe vremea asta caldă: <<Stau pe plajă, întinși la soare/ Un flăcău și-a fată mare./ Când lăsatu-s-a-nserarea/ Mare mai era doar marea!>> ”

Sursa

https://www.facebook.com/100002729930235/posts/3849406225160337/