.jpg)
Silvia Popovici (1933-1993) a ştiut să-i fure scenei euforia clipelor de succes, dar n-a trecut nepăsătoare pe lângă momentele de îngândurare care urmează căderilor de cortină, în viaţă şi în teatru. Ingenua perfectă – rafaeliană – cum au spus unii, boticelliană, cum au numit-o alţii, când de fapt, actriţei Silvia Popovici i-a plăcut clarobscurul lui Rembrandt, s-a născut la 7 mai 1933 la Fundata, un sat transilvănean situat între Piatra Craiului şi Bucegi şi a trăit în Bucureşti.
Visa să devină medic, sau psiholog, sau profesoară de română, dar viaţa a vrut altfel. Talentul pentru actorie şi l-a descoperit la Şcoala Centrală din Bucureşti, cu ajutorul colegilor care o botezaseră „artista”, deoarece spunea frumos poezii. Profesoara ei, Alexandra Verdeş, pe care o va omagia de-a lungul vieţii, pomenindu-i numele, i-a deschis ochii şi i-a arătat calea. Era scris în destinul ei să fie aşa.
Admiterea la Teatru a fost o adevărată aventură. Într-un interviu acordat revistei „Tomis”, prin 1983, îşi amintea: „Comisia de examen a găsit că nu sunt fotogenică şi m-a respins. Am luat note foarte bune, aşa încât s-a compensat şi am intrat în Institut. Eşecul avut la fotogenie m-a pus pe gânduri: m-a durut mult, dar am socotit că singura cale de a obţine şi aici rezultate bune era să lupt cu chipul meu. Ei, da, nu e o figură de stil. E o bătălie care se duce în tăcere şi cere multă voinţă, răbdare, cunoaştere de sine”, spunea cea care a dat viaţă pe ecran şi pe scenă atâtor destine.
A fost colegă cu Dan Puican care îşi aminteşte: „Când am dat examen de admitere la Teatru, se spunea că Buftea va fi al doilea Hollywood, că acolo studenţii vor învăţa călărie, canotaj, automobilism. Vă daţi seama, ce perspective ispititoare pe vremea aceea când în tot Bucureştiul nu erau prea multe maşini. Dintre actori numai Radu Beligan avea o vechitură căreia i se spunea «dricul lui Timică», fiindcă o cumpărase de la marele actor. Eram la proba teoretică la admitere. Am văzut-o pentru prima oară pe Silvia. Frumoasă… blondă… cu părul ei superb… cu ochii aceia mari, calzi. Era îmbrăcată într-o rochie albă cu flori, o apariţie aproape ireală, care-ţi tăia respiraţia. Mi-a spus să vin cu ea în bancă. M-a asigurat că, astfel, o să am noroc.
silvia popovici
Ne-am aşezat în aceeaşi bancă. Am dat lucrarea. Şi am avut noroc. Am intrat. Pe 15 septembrie ne-am reîntâlnit la facultate. Şi doamna Sadova şi doamna Barcan au iubit-o de la început foarte mult pe Silvia – «Va fi cea mai mare tragediană a teatrului românesc, va juca ingenuele, va juca eroinele lui Shakespeare» – spuneau profesorii despre ea“.
Un anunţ îl chema pe Dan Puican urgent la Cadre. „I-am spus Silviei: «cu mine s-a terminat». Mă dau afară. I-am povestit atunci despre arestarea tatei… Atunci, Silvia s-a uitat la mine, cred că-i dăduseră lacrimile… Nu mă gândeam la facultate, cât mai ales la despărţirea de ea. Eram pur şi simplu îndrăgostit de Silvia. A scos o fotografie şi mi-a dat-o spunându-mi: «ţine-o la tine, o să-ţi poarte noroc… Şi dacă va fi aşa, să nu mi-o mai înapoiezi.» Fotografia aceea unică o am şi astăzi. Silvia mi-a purtat noroc. Aşa era ea. Caldă, înţelegătoare. Am rămas buni prieteni. Până în ultima clipă, când am văzut-o la spital. Ne pregăteam să sărbătorim 35 de ani de la absolvire. Am petrecut studenţia împreună, am jucat, ca parteneri, scene de studiu, la clasă. Ea era o camaradă deosebită.”
„Am respirat aurul cel mai profund al artei teatrale”, spunea Silvia Popovici, care a învăţat de la profesorii: Vlad Mugur, Radu Penciulescu, David Esrig, Moni Ghelerter, Ion Cojar .
În 1956, când a absolvit Institutul de Teatru, Silvia Popovici făcea parte din promoţia de aur. Împreună, erau nişte nebuni frumoşi împătimiţi după teatru: Sanda Toma, Draga Olteanu Matei Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Amza Pellea, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, Silviu Stănculescu etc. După absolvire, viaţa actriţei s-a derulat între teatru şi film.
Sursa
Sursa
https://www.facebook.com/100002729930235/posts/3852734544827505/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu