CORINA-ROTH

 Anotimp anost

  

 Ninge pe umerii goi de tăcere 

 şi împărţim aceeaşi durere.

 deşi nu am vrea, 

 ne ducem în timp 

 trecutul acestui anost anotimp 

  

 şi toamnă şi vară furate din noi 

 şi lacrimi sărate udate de ploi,

 de golul din mine şi golul din clipa 

 ce nu-şi mai cutremură astăzi aripa 

  

 nici peste iubirea care iar doare 

 nici peste  nopţile  fără iertare, 

 peste un vis care n-a fost 

 decât căutare fără de rost.. 

  

 Nu mai suntem aceiaşi copii 

 ce seamănă zâmbete strâmb sidefii.

 Sărutând apusurile şi zorii

 am vrea să murim lângă cocorii 

  

 bolnavi de-atâta frumos şi durere, 

 de vaiet umblând care iarâşi ne cere, 

 să dăm ce n-avem  -  sărutul uitat 

 pe scâncetul  lumii de noi vinovat,

  

 de păcatul acela neferecat,

 de tăcerea din noi care azi ţipă 

 de dorul durut şi de-o aripă 

 bolnavă de cântec şi bolnavă de vis.

  

 Eşti numai acela în tine învins 

 de tot ce avea să se nască în zori.

 Ai dăruit tot zborul întins 

 înaltul adânc plin de fiori -

  

 un zbucium uitat şi astăzi trezit 

 în palma culcată pe asfinţit. 

 Mă dori şi te dor la fel ca atunci 

 când încălcam cele 10  porunci 

  

 ivite din caldul cuvânt început 

 şi într-un gest vrut şi NEvrut. 

 Ne-am  născut în clepsidra aceluaişi timp 

 ca să mai ningem peste-anotimp,

  

 acela visat şi acela ce nu-i 

 decât doar al nostru şi al nimănui 

 inventat într-o zi ca pe un mit,

 o „luni”  fără nimeni, de noi doar tivit’.

Lelia Mossora

27 decembrie 2010

14 :44