Între iluzie și adevăr
Am pornit cu tălpi desculțe călcând roua dimineții,
Să găsesc cumva iubirea, sfântul panaceu al vieții;
Mi-am luat în traistă vise și un dor nemângâiat,
Am făcut o-nchinăciune și pe urma-i am plecat.
Nu aveam nici o adresă, nici indicii, nici păreri,
Doar știam din auzite c-ar fi capăt de dureri;
Și ca un copil ce crede mult prea sincer pe cuvânt,
Am sperat in neștiința-mi c-oi găsi-o pe pământ.
Am umblat și zi si noapte, cu nădejde în priviri,
Însă am cules pe cale doar semințe de-amăgiri;
Unele-ncolțeau în toamnă, altele în ierni târzii,
Însă toate fără noimă mă privau de bucurii.
Timpul se topea în grabă în eternu-i nefiresc,
Și privind într-o oglindă am văzut că-mbătrânesc;
Pe la tâmple fire albe îndrăznețe îmi zâmbeau,
Iar pe chip, viclene riduri teritoriul își trasau.
Obosind de căutare și cu sufletul cernit,
Lângă-o apă curgătoare la o vreme-am ațipit;
Se făcea că lângă mine cineva s-a așezat,
Si cu voce ca de înger, cu blândețe m-a-ntrebat:
Ai găsit ceea ce cauți, că te-ndrepți înspre apus?
Te-ai uitat în stânga, dreapta, însă, ai privit în sus?
Ca un fulger de lumină vorbele-i m-au spintecat,
Și trezindu-mă în grabă, chipu-mi s-a înseninat.
Am luat bocceaua-n spate și cu gândul limpezit,
Printre răni și vindecare înspre casă am pornit;
Și privind în sus pe dată, s-a topit în mine gerul;
Azi m-a invitat la viață, marea mea iubire: Cerul!
Licuța Pântia
La multi ani 🌺
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu