Nu știu alții de au dor...
Sus pe sobă, într-o ulcică, am pus laptele la prins,
Iar în vatră niște lemne, nici nu știu când s-au aprins,
Tot așa și dorul arde, în sufletul omului,
Tot mocnește și se-aprinde și nu-l poți spune oricui...
Nu știu alții...Însă mie, cam tot timpul mi-a fost dor,
Să-ntorc anii, să mai stau la măicuța pe cuptor,
Să vin de-afară înghețată, aducând în casă lemne,
Iar mama să mă aștepte, cu măliguța- ntre perne...
Să-mi mai pună lapte acru, într-un castronel de tablă,
S-o văd împletind din nou, papucei din lână albă,
Să mă urc pe soba veche, să scot de sub păretar,
Cărticica mea cu basme, învelită într-un ziar...
-Hai citește-ne și nouă, să știm și noi ce citești!...
Auzeam glasul măicuței, glas frumos ca din povești,
Îndrugam la basme vechi cu Feți-Frumoși și cu zâne
Nici o grijă nu aveam, pentru zilele de mâine...
Adormeam cu cartea-n față, cu fratele pe picioare,
Iar în vatră mai pocnea câte-un jar de lemn mai tare.
Afară vântul bătea, viscolind prin bătătură,
Ningea căte-o noapte-ntreagă, nu vedeai ușa la șură.
Ce vremuri...ce vremuri...și ce ierni am trecut,
Iar viața până acum, ce figuri mi-a mai făcut...
Nu știu alții, de au dor, dar eu știu ce dor mi-e mie...
De părinți colegi, profesori și de-a mea copilărie...
-Cami Nagîț



.jpg)




















Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu